Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Istorie, Recenzii

Istoria ca izvor de inspiraţie

Istoria este, pentru artele frumoase, dar mai ales pentru literatură, un nesecat izvor de inspiraţie, oferind artiştilor în orice moment, nenumărate teme care pot fi transformate în motive artistice. Aceasta se datorează faptului că istoria năvăleşte, deseori brutal peste om, favorizându-i trăiri sufleteşti de o foarte mare intensitate, iar arta se hrăneşte cu asemenea trăiri, care, la rândul lor, declanşează în om anumite mecanisme psihologice de nebănuit.

Foarte multe opere literare şi-au tras seva din istorie, iar unele dintre aceste opere au devenit capodopere ale literaturii universale. În contextul evoluţiei literaturii române, se poate remarca faptul că istoria este o coordonată aproape omniprezentă, probabil pentru că aceasta a fost mai mereu vitregă românului simplu. Însă, operele literare de factură istorică sunt deosebit de valoroase şi vorbesc de la sine despre capacitatea scriitorilor români de a transpune un fapt istoric în artă.

În istoria recentă, perioada comunistă a lăsat un ecou foarte puternic în literatură. Scriitorii adevăraţi din această perioadă s-au întrecut în a reda cât mai plastic dramele sufleteşti pe care le-a provocat acest regim totalitar. Pe lângă romanele lui Marin Preda, care sunt capodopere ale literaturii româneşti, operele literare aprţinând literaturii de frontieră, respectiv jurnalele şi memoriile, sunt de o importanţă deosebită în acest sens, deoarece, ele îmbină cronica istorică şi faptele reale cu expresivitatea literară.

Bogăţia ce o aduce cartea cardinalului Hossu

Literatura Bisericii Române Unite s-a îmbogăţit prin apariÅ£ia editorială a cărÅ£ii CredinÅ£a noastră este viaÅ£a noastră - Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu, care vorbeÅŸte despre teroarea regimului comunist, dar, în special, despre supliciile la care au fost supuÅŸi episcopii, preoÅ£ii ÅŸi credincioÅŸii greco-catolici, a căror Biserică a fost desfiinÅ£ată în mod abuziv de conducătorii atei, dar a căror suflete s-au dovedit a fi “cetăţi de nebiruit”, după cum însuÅŸi cardinalul Hossu mărturiseÅŸte.

Cardinalul Iuliu Hossu a fost una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale neamului românesc, fiind implicat activ în Marea Unire de la 1918. A fost devotat trup şi suflet neamului său, dar, în special, Bisericii greco-catolice, păstorind cu o iubire şi o dăruire desăvârşite, credincioşii din eparhia Cluj-Gherla.

Dr. Iuliu Hossu şi-a scris memoriile în timpul când se afla cu domiciliul obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani. Atunci fratele său, Traian, a putut să-i strecoare cardinalului caietele necesare şi destulă cerneală. Ca urmare, memoriile au fost scrise în trei caiete distincte care relevă trei etape distincte ale prigoanei.

Cele 3 caiete

Astfel, în primul caiet sunt relatate evenimentele ce s-au petrecut în intervalul de timp dintre 1947 şi 29 octombrie 1948, data arestării cardinalului şi a întregului episcopat greco-catolic. Apoi, viitorul cardinal Iuliu Hossu vorbeşte despre perioada petrecută la vila patriarhală Dragoslavele, vilă transformată în circumstanţele acelor timpuri tulburi în lagăr, împrejmuită cu sârmă ghimpată şi păzită de soldaţi înarmaţi. A urmat apoi prima şedere la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani, în clădirea dezafectată a unei şcoli de cântăreţi bisericeşti.

Al doilea caiet coincide cu sfârÅŸitul ÅŸederii la CăldăruÅŸani urmat de o lungă perioadă de detenÅ£ie la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet; perioadă cuprinsă între 25 mai 1950 ÅŸi 4 ianuarie 1955. De notat este faptul că transferul la închisoarea de la Sighet a avut loc după ce Patriarhul ortodox ÅŸi-a ridicat ” mâna sa protectoare” de pe episcopii greco-catolici.

În al treilea caiet este cuprinsă perioada de la ieşirea din închisoarea Sighet, până în ziua când cardinalul încredinţează cele trei caiete fratelui său Traian, acest lucru petrecându-se, din nou, la Căldăruşani.

Încadrarea cărţii din punctul de vedere al tehnicii literare

Din punct de vedere tehnic, cartea aparţine literaturii memorialistice. În ea se îmbină într-un mod armonios evenimentele reale cu descrierea artistică. Pe lângă aceste două filoane, se poate remarca şi un al treilea: filonul spiritual, care pare a fi cel mai important. Astfel, sunt relatate, fără îndoială, evenimente reale, dar acestea sunt depăşite de arta expunerii lor. Aceste evenimente nu sunt redactate în stilul cronicilor, ci sunt pline de viaţă şi de învăţături spirituale. Deci, evenimentele în sine sunt importante, dar sunt depăşite de măiestria artistică cu care sunt expuse, iar această măiestrie, la rândul ei, este depăşită de învăţăturile nepreţuite pe care păstorul vrea să le transmită turmei sale. Astfel, aspectul spiritual este cel mai important.

Nivelul spiritual

Extinzând puţin această idee, se poate afirma că, la o privire mai profundă, textul redactat de cardinalul Hossu depăşeşte nivelul unor simple memorii, fiindcă, înainte de a fi o cronică a celor paisprezece ani de supliciu, el reprezintă confesiunea unui mare suflet de arhiereu şi dorinţa lui de a-i îmbrăţişa pe toţi credincioşii, după cum afirmă editorul acestui volum. Se poate vorbi aşa dar, de un veritabil testament spiritual prin care cardinalul ne dăruieşte ce are el mai scump: dragostea sa pentru noi toţi. În toată cartea se poate remarca o atmosferă solemnă, în care plutesc sentimente profunde de dragoste şi iertare, sentimente ce pot despietri şi cele mai împietrite inimi. În această atmosferă tainică, cardinalul ne face acest cadou nepreţuit şi ne explică, prin învăţături spirituale simple în aparenţă, dar complexe în esenţă, modul în care credinţa noastră trebuie să fie viaţa noastră. Acesta este, fără îndoiala, drumul cel mai scurt spre a ajunge la Dumnezeu.

Tot acest context ÅŸi, în special, această atmosferă ne face să ne gândim la partea a doua a Deuteronomului. Această parte a Bibliei reprezintă testamentul spiritual a lui Moise, care îşi învaţă poporul despre ceea ce trebuie să facă pentru a dobândi Å¢ara FăgăduinÅ£ei. Atmosfera este aceeaÅŸi iar învăţătura este ÅŸi ea, în esenţă, aceeaÅŸi: credinÅ£a noastră trebuie să fie viaÅ£a noastră. Astfel, cardinalul Iuliu Hossu este un “Moise al greco-catolicilor”, care s-a dăruit turmei sale ÅŸi ale cărui învăţături i-au dus pe greco-catolici spre redobândirea libertăţii, la douăzeci de ani după moartea sa.

Cartea aceasta se deschide, deci, spre un dublu nivel de interpretare; unul istoric şi unul spiritual. Nivelul spiritual a fost tratat destul de amănunţit până în acest punct. Totuşi, nu trebuie să minimalizăm importanţa evenimentelor istorice în sine, pentru că ele ne oferă o radiografie complexă a sistemului comunist. De aceea şi această parte istorică poate fi tratată din mai multe perspective.

Nivelul istoric

În prim-planul acestei coordonate istorice a cărţii stau evenimentele care au influenţat, în mod direct, Biserica Greco-Catolică. În acest sens, cardinalul evocă cu o minuţiozitate balzaciană vizitele sale canonice din intervalul 1947- octombrie 1948. Pentru episcopul Hossu, fiecare parohie avea specificul ei care o făcea demnă de iubirea sa şi fiecare mănăstire era pentru el ceva unic. De fiecare dată, cardinalul vorbeşte despre înflăcărarea şi credinţa enoriaşilor, care, mereu, veneau în număr mare să-şi vadă păstorul şi să-i asculte învăţăturile sale. Din aceste motive, episcopul Hossu avea o dragoste nemărginită pentru turma sa.

Urmează apoi evenimentele referitoare la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, pe care cardinalul le anticipează ca un adevărat prooroc. De aceea , el va ştii întotdeauna ce să zică preoţilor săi. Apoi, la 1 octombrie are loc adunarea tuturor delagaţilor preoţimii în vederea hotărârii de unire a Bisericilor. Episcopul este din nou ferm, hotărând că preoţii prezenţi la acea adunare vor fi excomunicaţi. Astfel, se succed, eveniment după eveniment, până ce, la 1 decembrie 1949, statul decretează desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice.

ÃŽntr-o altă perspectivă, pot fi urmărite mijloacele de care ateii s-au folosit pentru a desfiinÅ£a Biserica Unită. Putem urmări, astfel, cum răspândirea de zvonuri false ÅŸi intimidarea erau la ordinea zilei. Cardinalul are talentul de a fi arătat în cele mai mici detalii aceste mijloace. Practic, conducerea ţării prin subordonaÅ£ii ei nu spunea niciodată adevărul. Totul se petrecea în întuneric! Pesemne că cei care conduceau Å£ara atunci nu cunoÅŸteau îndemnurile Mântuitorului: “UmblaÅ£i în lumină ca să fiÅ£i fii ai luminii!”. Cardinalul descrie cu atenÅ£ie toate aceste mijloace, le condamnă, dar întotdeauna sfârÅŸeÅŸte prin a cere iertare ÅŸi îndurare lui Dumnezeu pentru asupritorii comuniÅŸti.

Într-o ultimă perspectivă, putem urmări cum se profilează o dilemă istorică referitoare la moartea episcopului Ioan Bălan. Cardinalul, aflându-se cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani, află de la o călugăriţă de moartea episcopului. Călugăriţa i-a povestit cardinalului modul în care a murit episcopul Bălan, afirmând că i se făcuse rău la o liturghie cu câteva zile înainte. În Lanţuri şi teroare, episcopul Ioan Ploscaru afirmă însă că predecesorul său a murit la spital în Bucureşti şi a fost îngropat ulterior la cimitirul Bellu. O altă variantă orală a aceloraşi evenimente spune că la spital episcopul Bălan a fost maltratat. Dintre toate aceste variante probabil că cea mai apropiată de adevăr este cea a episcopului Ploscaru, care a fost succesorul lui Ioan Bălan. Peste toate acestea le revine istoricilor sarcina de a aduce mai multă lumină.

Desigur, cardinalul Hossu nu a propus această dilemă cu bună ştiinţă, căci el nu avea de unde să ştie de celelalte variante. El a relatat doar ceea ce i s-a spus lui. Efectul este producerea unei dileme istorice, care are un rol benefic asupra cititorului, deoarece îl invită să se gândească mai mult, să caute adevărul.

Acestea ar fi perspectivele pur istorice ce se pot desprinde din memoriile cardinalului Hossu.

Despre titlul cărţii

Ca la orice carte, şi în cazul nostru, titlul este de o importanţă deosebită. Trebuie menţionat însă că în manuscris nu apare nicăieri nici un titlu, deoarece memoriile, fiind scrise în 1961, un titlu pe caiet ar fi atras atenţia. De aceea, caietele nu au nici un titlu. În acest caz i-a revenit editorului responsabilitatea de a găsi un titlu potrivit. În cele din urmă, un titlu mai bun nici nu se putea alege: Credinţa noastră este viaţa noastră- Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu. Prima parte a titlului este laitmotivul întregului volum, această propoziţie repetându-se de nenumărate ori pe parcursul memoriilor. Am putea spune că, prin acestea, propoziţia devine o dogmă fundamentală, căci viaţa ar trebui să se identifice cu credinţa. Cardinalul Hossu a trăit sub semnul acestei propoziţii şi ea a fost călăuza sa spre Dumnezeu.

Toate aceste aspecte fac din cartea Credinţa noastră este viaţa noastră- Memoriile cardinalului Hossu, o carte fundamentală şi de o inestimabilă valoare. Ea poate fi menţionată fără ezitări alături de Jurnalul fericirii a lui Steinhardt. Stilul redactării este strălucitor, demn de scriitorii consacraţi, deci, valoarea literară a cărţii nu este de neglijat. Dar cel mai important este că această carte îl face pe cititor să retrăiască acele vremuri şi îi trezeşte, în acelaşi timp, sentimente puternice. Şi, mai ales, ne provoacă tuturor o serie de întrebări, care credem că nu au vreun răspuns logic. Cum a fost posibil? Şi cum se face că unii oameni care au fost implicaţi direct în maltratarea altora, pot astăzi să se etaleze cu nonşalanţă în lumea bună, vorbind despre bunătate şi adevăr? Răspunsul probabil şi-l va da fiecare după ce citeşte cartea.

Lecturi:4613
Inapoi la inceputul paginii