Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. Crişan Cristian
Teme: Recenzii, Spiritualitate

Titlu: “Speranza del grano di senape. Meditazioni per ogni mese dell’anno”
(Speranţa grăuntelui de muştar. Meditaţii pentru fiecare luna a anului)
Titlu original: “Die Hoffnung des Senfkorns”
Autor: Joseph Ratzinger
Traducător: Antonio Bonora (din limba germană)
Editura: Queriniana
Nr. de pagini: 80
Format:
ISBN: 88-399-1408-0

Nu am înţeles niciodată de ce reflecţiile se fac pe “marginea” unei cărţi şi nu pe “mijlocul” cărţii. Aşadar, îmi imaginez întotdeauna cartea ca pe o margine, ca pe un mal de apă, pe care stau aşezat şi în care îmi bălăcesc picioarele desculţe afundate în oglinda verzuie. Cam aşa încerc eu să reflectez pe deasupra unei cărţi. Reflexia reflecţiei mele se opreşte asupra unei cărţulii frumoase, subţirele, însă suficient de incisivă încât să scormonească nişte interogative înăuntrul conştiinţelor. Este scrisă de un autor de seamă, de teologul german Joseph Ratzinger, şi se cuvine să mărturisim că după alegerea sa ca pontif suveran al Bisericii Catolice în aprilie 2005, cărţile sale au început să se vândă ca pâinea caldă. Şi spun ca pâinea caldă amintindu-mi ceea ce un mărturisitor al Bisericii greco-catolice din România spune legat de vieţuirea sa în temniţele comunismului, unde, înfometat fiind, nu a visat nici un moment vre-un festin sau mese îmbelşugate sau vre-un alt fel de opulenţă gastronomică, ci doar atât: un colţ de pâine caldă, aburindă.

Cartea viitorului Papă Benedict se intitulează “Speranţa grăuntelui de muştar” şi este o culegere de meditaţii, câte una pentru fiecare din cele 12 luni ale anului. Meditaţiile au apărut pentru prima oară în anul 1972 în 12 fascicule ale periodicului pastoral pentru diecezele germane de Aachen, Berlin, Essen, Köln şi Osnabrück. Coperta ediţiei pe care o am în mână surprinde de la prima vedere prin coloritul generos - un desen pe undeva à la van Gogh -, având în prim-plan, pe lângă un soare roşu, două păsărele care populează crengile unui copăcel, copăcel care, cu siguranţă, nu este altceva decât transformarea metamorfozată a bobului de sămânţă, şi de la care se aşteaptă rodul.

Meditaţiile sunt scurte, concise şi sunt legate de lecturile biblice rânduite în liturghia latină pentru anul A, însă aşa cum suntem îndemnaţi în chiar preambulul cărţii “pot fi uşor separate de acestea” spre a fi folosite şi în alte momente de trebuinţă în decursul anului liturgic.

M-aş opri pentru o succintă prezentare în două-trei rânduri a fiecăreia din cele 12 meditaţii, gândite de păstor iniţial pentru oile diecezei sale, dar care astăzi iată că se dovedesc de folos oilor pe care le are de păstorit în lumea întreagă şi ,graţie tehnologiei, cititorilor noştri.

În gândul aşternut pentru luna ianuarie, viitorul Papă ne invită să pornim în anul cel nou aliaţi cu un tovarăş de nădejde: un tovarăş numit “încrederea”. Pe un drum pe care nu îl cunoaştem, plin de neprevăzut şi de surprize. E greu astăzi să te mărturiseşti a fi creştin; şi una din marile greutăţi, recunoaşte autorul, constă în dificultatea efectivă pe care o întâmpinăm atunci când rostim numele Domnului, numele “Abbà”, “Tată”. Dificultatea aceasta se datorează tendinţei omului postmodern de a nu mai recunoaşte pe nimeni ca fiind “părintele” său şi care preferă exclusiv acel viitor pe care, doar el, cu puterile sale, şi-l poate construi. Însă, spune papa, omul care într-adevăr are o motivaţie pentru a fi încrezător astăzi, este cel care îl recunoaşte pe Dumnezeu ca părinte a toate, a tot ceea ce înseamnă şi presupune conceptul de “viitor”.

Pentru meditaţia din luna februarie, autorul semnalează unei societăţi “supersătule şi bolnave de atâta saţietate” importanţa postului şi a penitenţei ca fiind acel spaţiu şi moment care să favorizeze întâlnirea cu Dumnezeu. Credinţa creştină, spune Ratzinger, ne invită la bucurie, iar creştinul nu acţionează împotriva ci în favoarea bucuriei; altminteri nu e creştin ci un schizofrenic.

Meditaţia pentru luna martie, în schimb, are ca şi temă predilectă iubirea lui Dumnezeu care prin jertfa şi suferinţa Lui - suferinţă în care nu a sărit nimeni să îl apere - ne-a adus mântuirea. Acest chip al “Dumnezeului-fără-apărare” spune viitorul Papă Benedict al XVI-lea, ar trebui să ne mistuie mai mult decât oricare imagine pe care ne-am putea-o face despre Cel atotputernic. Să ne mistuie într-atât, până în a-L recunoaşte în cel suferind sau persecutat. Căci “cel căruia Mielul i se dăruieşte, nu poate să se comporte ca un lup”, ci, împreună cu El, se cuvine să primească orice suferinţă şi înjosire (fără de care nu se poate), împreună cu gloria Sa.

“Alergarea grabnică către Cel înviat” - aşa se rezumă meditaţia pentru luna aprilie. Doi ucenici care aleargă la mormânt în dimineaţa Învierii. Speranţă şi resemnare. Voinţa lor de a crede, pe de o parte, şi amintirile dureroase, pe cealaltă. Ba chiar şi un pic de curiozitate. La rândul nostru, şi noi suntem chemaţi să alergăm la mormânt. Însă martori ai Învierii vom fi numai atunci când vom şti să ascultăm, precum Maria, vocea Celui care ne cheamă. Şi care ne cheamă pe numele nostru. Altminteri nu vom întâlni lângă mormânt decât un simplu grădinar…

În luna mai suntem chemaţi să primim darul Spiritului Sfânt ca fiind rod al suferinţei de pe cruce. Dumnezeu, în Spiritul Sfânt, se dăruieşte oamenilor. Şi unicul mod de a-L primi pe Spiritul este de a-I urma lui Isus pe cale. Pe Cruce.

În cuvântul pentru luna iunie, teologul Joseph Ratzinger vorbeşte despre inimă şi simbolurile ei. Pe Dumnezeu îl putem atinge şi vedea (Cf.1 In. 1,1) pentru că El are o inimă. Şi tot secretul constă în a avea şi noi o inimă asemănătoare cu a Lui.

Este meditaţia pentru luna iulie cea care dă titlu şi fir roşu întregii cărţi: speranţa grăuntelui de muştar. Cine este acest grăunte de muştar? Este Biserica - ne răspunde Ratzinger şi crizele prin care Biserica azi trece ne pot nelinişti, ne pot aduce tulburare. Însă Biserica, trăind simultan Vinerea Patimilor, Învierea şi Rusaliile, se hrăneşte nu din ambiţii de putere ci din darul pe care Spiritul îl dăruieşte. Şi încercările vor fi cele care îi vor aminti Bisericii că nu din “puterea programelor sau a structurilor sale” îşi primeşte nutremântul, ci din prezenţa şi lucrarea Mângâietorului.

Pentru luna august ni se propune să medităm la trup şi la mărirea cerească. Trupul omenesc este destinat cerului, şi se află în strânsă legătură cu însuşi faptul-de-a-fi-om al omului. Însă trupul doar atunci ni-l cinstim când îi recunoaştem demnitatea pe care o are şi atunci când îl privim în lumina promisiunilor pe care ni le-a făcut Dumnezeu.

Autorul arată în meditaţia pentru luna septembrie, în care se reia porunca lui Isus: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”, cât este de uşor în vremurile de astăzi să ne urâm, chiar să ne dispreţuim, prin aşa numitul “dezacord” cu noi înşine sau prin “eşecul de a ne accepta” pe noi înşine. În consecinţă, înainte de a-l iubi pe aproapele, spune papa, trebuie să învăţăm să ne acceptăm şi să ne iubim pe noi, fiindcă, înainte de toate, doar acceptarea de sine însuşi deschide calea către acceptarea celuilalt.

În gândul pentru luna octombrie suntem chemaţi să ne rugăm împreună cu Biserica, prin împărtăşirea cu ceilalţi membri ai ei. Orice năzuinţă egoistă de a ajunge la Dumnezeu fără de ceilalţi este sortită eşecului şi aceasta este, în viziunea teologului german, criza omului de azi în ceea ce priveşte rugăciunea. Tot despre rugăciune vorbeşte şi meditaţia pentru luna noiembrie care, însă, se axează asupra comuniunii cu cei trecuţi la cele veşnice, în virtutea împărtăşirii care uneşte între ele membrele corpului Bisericii. În rugăciunea pentru cei morţi mărturisim cum viaţa şi moartea se împreunează într-un continuu a da - a primi, care uneşte cerul cu pământul.

Ultima meditaţie, cea pentru luna decembrie, poartă amprenta eschaton-ului: “Vie împărăţia Ta”. Acea împărăţie, acea revenire a Sa, pe care o tot invocăm, dar pe care, de fapt, nu o dorim cu adevărat; fiindcă altele par să fie astăzi speranţele care ne nutresc. Actualul Papă vorbeşte despre cei care chiar şi azi, trăiesc “înainte de Hristos”, adică fără să-L fi cunoscut vreodată, dar şi despre cei de “după Hristos” care L-au cunoscut şi apoi L-au părăsit. Ultimul gând se referă la tema sărbătorii şi a bucuriei şi care reprezintă, în viziunea teologului german, adevărata “limfă vitală” a lumii.

Care poate fi atunci speranţa unui grăunte de muştar, al cărui destin este acela de a muri pentru a putea da roadă? Este acel orizont restrâns al unei seminţe minuscule, care trebuie să rămână peste timp ceea ce a fost din totdeauna: sare şi lumină care să dea savoare şi luminare oricărei realităţi indiferent cât de insipidă sau întunecată ar fi. Un cerc micuţ al cărui diametru se lărgeşte mereu-mereu pe suprafaţa apei. Nucleu, minoritate, ferment şi aluat chemat să dospească. Bucurie şi speranţă în bunătăţile vieţii veşnice. Acest lucru ni-l împărtăşeşte cel care astăzi poartă numele de papa Benedict al XVI-lea.

“Probatos semper lege…”

Lecturi:2052
Inapoi la inceputul paginii