Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Interviuri

În 14 decembrie 2005, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie Majoră de către Suveranul Pontif, iar în aprilie 2006 a avut loc celebrarea oficială a acestei ridicări în rang, printr-o liturghie solemnă celebrată în catedrala Blajului. La aproape un an de la această celebrare, redactorul nostru Dan Pătraşcu, a stat de vorbă cu părintele William Bleiziffer, specialist în drept canonic, care este, totodată, notarul Sinodului Episcopilor, discutând cu acesta asupra unor teme de actualitate pentru viata Bisericii Greco-Catolice, ca de exemplu importanţa acestei ridicări în rang, explicarea noului statut de Arhiepiscopie Majoră, esenţa şi necesitatea unui drept particular. Totodată, prin acest interviu s-a tras linia după acest an de existenţă, enumerându-se realizările bisericii noastre, dar s-a şi privit, cu încredere şi speranţă în Domnul, spre viitorul apropiat.

Părinte Bleiziffer, în curând se împlineşte un an de la celebrarea ridicării Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-catolice la rangul de Arhiepiscopie Majoră, dar am constat că în rândul credincioşilor nu există încă o idee foarte clară referitoare la ce este o Arhiepiscopie majoră. Prin urmare, aţi putea să ne explicaţi într-un limbaj accesibil tuturor ce este o arhiepiscopie majoră?

Înainte de a răspunde la întrebările pe care mi le adresaţi doresc să mulţumesc pentru onoare pe care mi-o faceţi solicitându-mi acest interviu, şi să-i felicit pe iniţiatorii şi susţinătorii ideii unei reviste care propune spre lectură diferite aspecte din viaţa Bisericii noastre.

Aş încerca o abordare cât se poate de simplă a răspunsului la întrebarea Dumneavoastră. Aducând un omagiu unuia dintre foştii mei profesori, canonistul de mare valoare internaţională Ivan Žužek, citez o definiţie a acestuia asupra termenului de Biserică sui iuris[1], încerc în continuare să prezint foarte pe scurt câteva detalii: “O Biserică Orientală Catolică este o parte din Biserica Universală care-şi trăieşte credinţa (liturghia, patrimoniul spiritual, disciplina) într-un mod corespunzător uneia dintre cele cinci mari tradiţii orientale (Alexandrină, Antiohenă, Constantinopolitană, Caldee, Armeană), şi care conţine sau cel puţin este capabilă să conţină, ca şi componente minore ale sale, mai multe comunităţi diecezane reunite în mod ierarhic sub conducerea unui cap comun (Patriarh, Arhiepiscop Major, Mitropolit), legitim ales şi în comuniune cu Roma, care împreună cu propriul Sinod constituie instanţa superioară pentru toate afacerile cu caracter administrativ, legislativ şi judiciar al acelei Comunităţi, în cadrul dreptului comun tuturor Bisericilor, determinat în canoanele stabilite de Conciliile Ecumenice sau de Sfântul Părinte, menţinând mereu dreptul acestuia din urmă de a interveni în cazuri singulare.” Cu alte cuvinte, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, este o Biserică sui iuris care în ansamblul Bisericii Catolice se bucură de aceiaşi recunoaştere ca şi oricare altă Biserică. Este vorba despre formula pe care Conciliul Vatican II o promovează şi o clarifică (vezi documentul Conciliului Vatican II Orientalium Ecclesiarum nr. 3), şi anume aceea de pari dignitas. Din punct de vedere ierarhic, - şi cred că aici stă diferenţa fundamentală dintre o Biserică Mitropolitană şi una Arhiepiscopală Majoră -, tocmai în virtutea acestei pari dignitas există o diferenţiere a acestor 22 de Biserici[2] pe diferite principii (apartenenţa la o anumită tradiţie orientală, la o anumită regiune socio-politică, la un rit, etc.), între care cel mai important în cazul de faţă este cel juridic, canonic. În definiţia pe care tocmai am citat-o mai sus, se amintea de Patriarh, Arhiepiscop Major şi Mitropolit. Ei bine, aceste figuri ierarhice sunt văzute ca şi capi, întâistătători ai respectivelor Biserici, existând astfel o strictă corespondenţă între gradul ierarhic al persoanei Ierarhului şi gradul ierarhic al respectivei Biserici.

Aşa cum aţi amintit până nu de mult, Biserica noastră era o Biserică Mitropolitană, pentru că întâistătătorul acesteia era un Mitropolit, cap al Bisericii. Insă, începând cu data de 14 decembrie 2005, prin publicarea bulelor Magna cum animi afectionem referitoare la persoana Mitropolitului, şi Ad perpetuam rei memoria referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Mitropolitul devine Arhiepiscop Major, iar Biserica noastră, din Biserică Mitropolitană, devine Biserică Arhiepiscopală Majoră.

Aşadar, nu ne găsim în faţa naşterii unei noi Biserici: Biserica Română Unită cu Roma, rămâne aceiaşi, configuraţia ei juridică suferind – dacă putem folosi termenul – această ridicare în rang ierarhic.

Oricum ne aflăm în faţa unei noi realităţi juridice, care oferă Bisericii Greco-Catolice din România o nouă vigoare ecleziastică, realitate juridică pe care şi Statul român o recunoaşte.

Care sunt schimbările practice, de orice natură ar fi ele, care au intervenit în viaţa Bisericii noastre după această ridicare în rang? În ce măsură se resimt aceste schimbări în viaţa credincioşilor greco-catolici şi în practicarea credinţei lor?

Nu cred că viaţa credincioşilor noştri ar avea de suferit în vreun fel din cauza schimbării gradului ierarhic al Bisericii noastre Arhiepiscopale Majore. Aici discutăm doar de aspectele juridico-canonice, aspecte care, după părerea mea, nu ar putea influenţa negativ asupra credinţei sau asupra realităţii stric spirituale şi liturgice a credincioşilor noştri. Însă, această mutare a gradului ierarhic este, consider eu, benefică, şi asta în virtutea unui principiu destul de simplu: posibilitatea înfiinţării acelor organisme şi comisii care dau posibilitatea unei mai bune coordonări a vieţii ecleziastice, indiferent de natura lor, reprezintă un avantaj enorm pentru credincioşii noştri.

Este vorba în mod concret, conform normativei canonice în vigoare, de posibilitatea înfiinţării tuturor acelor organisme care sunt specifice Bisericilor Patriarhale. Canonul 152 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale stabileşte în acest sens: „Ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înţelege că se va aplica şi Bisericilor arhiepiscopale majore şi Arhiepiscopilor majori …”

În consecinţă, modificările structurale ale organismelor centrale ale Bisericii noastre sunt evidente: nu mai există Consiliul Ierarhilor, specific unei Biserici Mitropolitane, dar există Sinodul Episcopilor, structură de guvernământ specifică doar Bisericilor Patriarhale şi Arhiepiscopale Majore; iar această nouă realitate juridică implică în mod automat o nouă structurare a organismelor Bisericii noastre. Mă gândesc, în primul rând, la existenţa Sinodului Permanent, a diferitelor Comisii şi Consilii Sinodale, mă gândesc apoi la întreaga şi noua realitate pe care o reprezintă Curia Arhiepiscopală Majoră cu toate subansamblurile ei, Curie, care paralel curiilor episcopale are ca principal scop coordonarea unitară a tuturor activităţilor de orice natura ale Bisericii noastre, şi nu în ultimul rând mă gândesc la posibilitatea înfiinţării unor noi sedii episcopale şi mitropolitane.

Se vorbeşte mult despre redactarea unui drept particular al Bisericii Greco-Catolice. Ne puteţi spune ce este, de fapt, dreptul particular şi de ce are Biserica noastră imediată nevoie de un asemenea drept?

Având la bază deciziile Conciliului Vatican II, în special declaraţia solemnă referitoare la Bisericile Orientale Catolice, Orientalim Ecclesiarum, care la nr. 5 reaminteşte „dreptul şi obligaţia acestora de a se conduce conform propriilor discipline particulare”, Codul comun (Codul Canoanelor Bisericilor Orientale) face aproximativ 180 de trimiteri la Dreptul Particular; şi asta ca o consecinţă a respectului autonomiei fiecărei Biserici sui iuris.

Pe de altă parte, canonul 1493 al Codului Canoanelor Bisericilor Orientale stabileşte :„§ 1. Prin denumirea de «drept comun» se înţeleg în acest Cod, pe lângă legile şi obiceiurile legitime ale Bisericii universale, şi legile şi obiceiurile legitime comune tuturor Bisericilor orientale. § 2. Prin denumirea de «drept particular» însă, se înţeleg toate legile, obiceiurile legitime, statutele şi alte norme de drept care nu sunt comune nici Bisericii universale, nici tuturor Bisericilor orientale”.

Deci acest drept particular este specific fiecărei Biserici în parte şi evidenţiază particularitate respectivei Biserici, îndeosebi la nivel liturgic, dar şi administrativ. Nu pot să nu amintesc aici că grija Sinodului Episcopilor faţă de această realitate s-a concretizat în înfiinţarea unei Comisii Sinodale de redactare a dreptului particular, de altfel prima comisie înfiinţată, acesteia urmând şi altele. Ridicarea Bisericii noastre la demnitatea de Biserică Arhiepiscopal Majoră a oferit un nou angajament şi un nou impuls organizării noastre interne, iar necesitatea existenţei unui Drept particular, la care se lucrează în acest moment, este evidentă. Absenţa unui cadru concret de reglementare a raporturilor dintre diferite organisme existente în Biserica noastră este o lacună care se doreşte a fi îndepărtată.

De aceea primele eforturi ale Comisiei Sinodale pentru redactarea dreptului particular s-au concretizat în redactarea proiectul de Statut al Sinodului Episcopilor, şi al Statutului Tribunalului intereparhial de prima instanţă. Ambele Statute sunt aprobate şi sunt parte integrantă a Dreptului particular. De altfel au fost redactate sau urmează să fie redactate şi aprobate Statutele de funcţionare ale Comisiilor Sinodale. Se află tot în lucru şi Statutul Curiei Arhiepiscopale Majore, care urmează să fie prezentat Sinodului Episcopilor spre aprobare. Şi o ultimă chestiune, cred eu importantă, este Statutul Tribunalului Ordinar (de instanţa a doua) care a fost definitivat şi care va fi supus spre aprobare Sinodului Episcopilor în proxima sesiune sinodală.

Ei bine, toate aceste Statute fac parte din Dreptul particular, care la final va conţine şi o reactualizare a Dreptului particular deja existent, şi mă refer aici în special la cele Trei Concilii Provinciale ale Bisericii noastre (1871, 1881 şi 1900). Nu trebuie pierdute din vedere nici documentele elaborate de Conciliul al patrulea Provincial, care pentru moment nu are încă publicate documentele.

Făcând un bilanţ, după aproape un an de existenţă sub această nouă formă de organizare, care sunt realizările de până acum a tinerei Arhiepiscopii Majore?

Realizările Bisericii noastre cred ca vor fi evidenţiate în timp. Totuşi, din punct de vedere organizatoric, în calitate de notar al Sinodului pot, conform comunicatelor de presă emise până în acest moment să vă comunic realizările Sinodului. Am amintit de Statute şi de Comisii Sinodale. Ei bine, cred că întregul efort de organizare internă conform normelor canonice aplicabile Bisericilor Arhiepiscopale majore, reprezintă un rezultat concret.

Diferitele sesiuni ordinare sau extraordinare ale Sinodului episcopilor s-au concretizat, din acest punct de vedere, în constituirea a 7 Comisii sinodale: cea de drept particular; cea pentru patrimoniu; cea de liturgică; cea pentru educaţie catolică; cea teologico-istorică; cea misionar-ecumenic şi cea pastorală. Toate aceste comisii sunt instrumente valide puse la dispoziţia Sinodului Episcopilor, şi au ca scop, după cum stabileşte articolul 74 al statutului Sinodului episcopilor, studierea, pregătirea şi raportarea Sinodului prin referat scris a rezultatului la care s-a ajuns după un studiu aprofundat al problematicilor încredinţate.

Alături de aceste Comisii sinodale mai există un Consiliu economic înfiinţat de Preafericitul Lucian, Arhiepiscopul Major, cu competenţe pentru întreaga Biserică Arhiepiscoplă Majoră; Curia Arhieparhială Majoră cu toate organele acesteia, - asupra cărora pentru moment nu mă voi opri - ; şi Tribunalul Intereparhial de primă instanţă cu sediul la Oradea. O realizare imediată a eforturilor canoniştilor noştri se va concretiza, sper în foarte scurt timp, în înfiinţarea Tribunalului Ordinar şi aprobarea Statutelor acestuia.

Care sunt planurile de viitor pentru Biserica noastră?

Bunul Dumnezeu ştie. Dar sunt convins ca dacă fiecare dintre noi răspunde chemării Domnului, îndeplinind cu conştiinciozitate sarcinile încredinţate, planurile noastre vor fi identice cu cele ale Mântuitorului.

Ne aflăm în proximitatea sărbătorii Învierii, şi ca preot sunt convins şi conştient de faptul că planul şi misiunea Bisericii trebuie să fie mereu acela de a-l propovădui pe cel Înviat. Activitate pastorală şi de sfinţire a credincioşilor noştri, cred ca acesta trebuie să rămână mereu misiunea principală a oricărei Biserici, mereu în unire cu Hristos.

Să nu uităm că trăim într-o lume care pare să se desacralizeze tot mai mult şi să piardă sensul divinului, al Împărăţiei Cerurilor la care toţi suntem chemaţi. Să nu uităm că trăim într-o lume în care indiferentismul religios, relativismul şi consumismul, deviaţiile de natură sexuală îşi manifestă tot mai acut prezenţa. Aceste realităţi trebuie combătute printr-o viaţă exemplară puternic ancorată în Hristos. Iar Biserica noastră cred că are menirea, planul dacă vreţi, de a oferii tuturor acele mijloace care pot, şi trebuie să ducă la mântuire, la Hristos. Iar noua vigoare asumată de Biserica noastră, acum Arhiepiscopală Majoră, este o garanţie a faptului ca ne putem îndeplini misiunea în ciuda tuturor vicisitudinilor la care încă mai suntem supuşi.

[1] Ivan ŽUŽEK, Che cosa è una Chiesa, un Rito orientale? în Seminarium nova series, aprilie-iunie (1975) 276.

[2] Cf. Annuario Pontificio 2007, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2007, pp. 1167-1171

Lecturi:2446
Inapoi la inceputul paginii