Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Tat Alin
Teme: Teologie

Cuvintele pe care le folosim în viaţa religioasă depind de apartenenţa noastră confesională. Voi ilustra aceasta prin câteva exemple, dealtfel binecunoscute, din vocabularul religios ortodox versus greco-catolic.

Astfel, liturghia ortodoxă abundă în Doamne, miluieşte(-ne)! în timp ce aceeaşi hrisostomică celebrare/slujbă reiterează, în varianta greco-catolică, Doamne, îndură-te spre noi! Această din urmă formulă apare uneori, corectată parcă, în versiunea Doamne, îndură-te de noi! Doxologiile sunt adresate în principiu Treimii în ambele strane, lăsându-se în grija unor teologi de şcoală nouă apelativul Trinităţii, care – în buna logică a limbii latine – exprimă sugestiv ideea de tri-unitate. Totuşi, într-un caz se preferă aproape univoc să I se dea slavă lui Dumnezeu, în timp ce în altul aceluiaşi I se cuvine mărire sau chiar glorie. Terminologia este precisă, aşa cum se cuvine, şi în domeniul ad intra: dacă Tatăl, ca izvor intangibil a toate, este lesne recognoscibil întotdeauna şi de către toţi, nu la fel stau lucrurile cu numele sau cu atributul creştin al Fiului, în a Sa iconomie a mântuirii. El este fie tradiţionalul Iisus Hristos, fie mai modernul Isus Cristos, la care se adaugă varianta intermediară, Christos, precum şi toate combinaţiile posibile dintre „nume” şi „prenume”. Cea de a treia persoană a Treimii poate fi, la rândul său, numită Duh Sfânt sau Sfânt Duh, precum şi Spirit Sfânt sau Sfânt Spirit, ceea ce are consecinţe – cum bine se ştie – în antropologia creştină, una de extracţie biblică şi de expresie patristică, în formă trihotomică. Aşadar, omul este trup, suflet şi duh/spirit. Probabil că această din urmă subtilă distincţie lingvistică, aplicată îndeobşte persoanei, ajunge, în cazul comunităţilor care utilizează respectivele cuvinte, să confere veritabile identităţi confesionale. Putem afirma aproape infailibil (nu-i aşa?) că bunul român ortodox este cel care, cu întregul său duh aduce slavă Treimii în Duhul Sfânt, în timp ce nu mai puţin bravul ardelean greco-catolic măreşte şi el, prin Spiritul Sfânt – şi poate chiar Filioque – magnificenţa eternului Părinte. Aţi sesizat aici, desigur, filonul latinist al Şcolii ardelene, pandantul salutar al pravoslavnicei noastre coloraturi.

Şi toate acestea pentru a spune cât de bogată este limba care îngăduie o atât de mare diversitate. Însă sursele greceşti, latineşti şi slavoneşti ale lexicului nostru bisericesc nu se combină întotdeauna liber, ci intră şi ele în logica identitară, cea pe care unii ar numi-o a repetiţiei identicului. Iar dacă în metafizică terapia acestei maladii se găseşte o dată cu descoperirea celuilalt, poate că şi în dinamica lingvistică a comunităţilor de credinţă, alteritatea ar putea constitui un antidot. La înţepenirea vocabularului, mai întâi, sau – cu bătaie ceva mai lungă – la recunoaşterea fratelui, adică a celui care e diferit de mine, dar împreună cu care aparţinem aceleiaşi familii.

Lecturi:1573
Inapoi la inceputul paginii