Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Frinc Octavian
Teme: Teologie

Pentru Fedor Michajlovic Dostoevskij, frumuseţea va salva lumea. E vorba de frumuseţea văzută ca armonie a universului, ca ordine absolută în care fiecare lucru îşi găseşte locul său firesc, ca manifestare a cunoaşterii vii a omului în raportul său cu natura, cu semenul său, cu Dumnezeu. Reconciliat in plan cosmic, social şi religios, omul comunică direct cu rădăcina cea dătătoare de viaţă.

Chiar de la începutul creaţiei, omul a fost numit de către Creatorul său drept stăpânitor şi îngrijitor al întregii creaţii (Gen. 1, 26-30; 2, 8.15). Faptul de a fi fost creat „după chipul şi asemănarea” (Gen. 1, 26) lui Dumnezeu, i-a conferit un statut aparte faţă de celelalte creaturi şi posibilitatea de a participa, prin intermediul harului, la natura lui Dumnezeu Unul-Întreit. Imaginea lui Dumnezeu plăsmuită în om nu e un adaus, un accesoriu, ci omul însuşi în dimensiunea sa psihico-intelectuală, ca fiinţă liberă şi deci responsabilă de acţiunile sale. Într-un anumit moment al istoriei sale, a abuzat însă de libertatea primită. Consecinţele au fost catastrofale: pierderea naturii sale celei adevărate sau mai bine spus urâţirea imaginii din el; experienţa păcatului şi cunoaşterea morţii. Continuând filonul gândirii patristice greceşti, Paul Evdokimov consideră păcatul drept efect al „morţii”, care însă nu poate şterge în mod definitiv şi total pecetea orginară din om, anterioară divizării inimii.

Cum se poate reconstrui imaginea lui Dumnezeu în om şi reconcilia întreaga creaţie cu Dumnezeu? Cine este/sunt subiectul/subiecţii acestui proces? Dumitru Stăniloae vede creaţia şi mântuirea precum două fructe ale voinţei lui Dumnezeu şi ale esenţei Sale care nu este altceva decât iubire infinită, gratuită, liberă. Aceasta îl împinge la a se comunica, a se deschide, a intra în dialog cu omul, a lua asupra Sa întreaga umanitate, cu excepţia păcatului (cf. Evr 4, 15), pentru ca astfel să salveze omul şi odată cu el, întreaga creaţie. Doar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul poate deveni cu adevărat om, chip al Dumnezeului celui viu. Meditând asupra existenţei pământeşti a lui Hristos, Sfântul Grigore Palamas în cea de-a şaisprezecea Omilie, consideră că întruparea era potrivită pe deplin atât cu natura lui Dumnezeu cât şi cu natura umană coruptă de păcat, şi conformă cu dreptatea văzută nu într-un cadru juridic, ci într-o triplă dimensiune: cea a lui Dumnezeu (modul său de a acţiona în coerenţă cu natura Sa); cea a omului (libertatea de a coopera sau nu la această acţiune); cea a Diavolului („noul prieten” al omului, în urma căderii).

Întruparea, ca celebrare a iubirii dumnezeieşti, constituie doar o parte din planul etern al lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, întruparea şi îndumnezeirea sunt două feţe ale aceluiaşi mister. De îndată ce Cuvântul coboară în carne, omul are din nou posibilitatea sa participe în Hristos, însufleţit de Spiritul Sfânt, la viaţa necreată a lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc însuşi, nemărginit şi necreat, ne pătrunde, ne învăluie în lumina taborică, acolo unde teama, îndoiala şi urâtul se risipesc asemenea fumului din jertfa lui Cain. Cooperarea omului cu harul dumnezeiesc e bazată pe libertate, dar constituie unica posibilitate oferită omului pentru a restabili în mod imediat, direct şi intim raportul său cu Dumnezeu cel Unul-Întreit. După părerea lui Yanaris Spiteris, Sfântul Grigore Palamas consideră îndumnezeirea drept condiţie indispensabilă pentru mântuirea omului.

Trăsăturii hristologice a mântuirii, i se adaugă în mod necesar şi fundamental cea ecleziologică deoarece Biserica nu e altceva decât comunitatea oamenilor vieţuitori în Hristos, o comunitate îndumnezeită. Doar în Biserica trăim viaţa cea dumnezeiască care ne schimbă la faţă prin participarea la Sfintele Taine, memoriale vii ale întregii economii a mântuirii. Aici credinciosul începe să desluşească frumuseţea ascunsă în fiinţă precum „Întregul” în fragment, care recapitulează începutul şi sfârşitul.

Lecturi:2231
Inapoi la inceputul paginii