Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Personalităţi, Recenzii, Spiritualitate

Titlu: Una vita con Karol (O viaţă cu Karol)
Autor: Stanislav Dziwisz
Traducător: -
Colecţia: -
Editura: Rizzoli
Nr. pagini: 224
Format: 21,5 cm
Data publicării: 2007
ISBN: 8817015660

Din punct de vedere editorial, începutul acestui an a fost marcat de apariţia unei cărţi îndelung aşteptate de milioanele de oameni care au văzut în Papa Ioan Paul al II-lea un punct de referinţă al întregii omeniri, un far care, timp de 27 de ani cât a păstorit Biserica Universală, nu a contenit să arate drumul cel bun, drumul spre reconcilierea cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu. Este vorba de „Una vita con Karol” ( O viaţă cu Karol), scrisă de Stanislav Dziwisz, cel care a fost timp de aproape 40 de ani secretarul personal al lui Karol Wojtyla, la început când acesta era arhiepiscop de Cracovia, fiindu-i apoi reîncredinţată această responsabilitate şi după ce acesta a fost ales Papă, în 1978. Cartea a apărut la sfârşitul lunii ianuarie la editura Rizzoli, iar în februarie s-a simţit deja necesitatea publicării unei a doua ediţii.

Cartea nu este o simplă povestire, ci este un itinerarul de reevocare a principalelor momente din viaţa lui Karol Wojtyla, alături de jurnalistul Gian Franco Svidercoschi, născut în Italia la Ascoli Piceno, dar de origine poloneză, şi care urmăreşte de aproximativ 50 de ani evenimentele din Cetatea Vaticanului. De fapt acesta este cel care face o cronică clară a evenimentelor, în timp ce actualul cardinal Stanislav Dziwisz dă viaţă acestei cronici prin mărturiile sale, prin sentimentele sale şi prin directa sa implicare afectivă în evenimentele evocate de jurnalist. Astfel, cartea ne oferă, în acelaşi timp, atât o viziune pur obiectivă, o rememorare rece a evenimentelor ce au marcat viaţa celui care a fost Papa Ioan Paul al II-lea, cât şi o viziune subiectivă a unui om care a fost direct implicat în aceste evenimente, a unui om al bisericii, care îmbogăţeşte această cronică prin adăugarea unei viziuni profund spirituale şi care încearcă să citească evenimentele evocate prin prisma căutării voinţei lui Dumnezeu, care se foloseşte de instrumente insuficiente, adică de oameni, pentru a-şi desfăşura lucrarea sa mântuitoare. De aceea, adesea când intervine cardinalul Stanislav Dziwisz, nu o face pentru a completa acea cronică cu date mai exacte, ci pentru a oferi o cheie de interpretare spirituală a evenimentului în cauză.

Din punct de vedere al structurii, putem spune că avem de a face cu o „povestire în ramă”, întrucât cartea debutează în prefaţă cu rememorarea momentului când după moartea Suveranului Pontif, secretarului său i-a revenit sarcina de a-i acoperi faţa cu o năframă albă, transparentă, care a marcat practic despărţirea dintre cei doi. Sfârşitul cărţii surprinde momentul înmormântării sale, un moment pe care cardinalul Dziwisz mărturiseşte că „nu îl voi putea uita niciodată”. Între aceste două momente, cartea se structurează în două părţi! Prima este dedicată anilor polonezi şi luptei susţinute a bisericii poloneze cu regimul comunist, luptă în care Karol Wojtyla s-a implicat adânc, subliniind mereu că nu poate exista o societate din care să fie scos afară Dumnezeu şi în care este încălcată libertatea şi drepturile fundamentale a fiecărui om. A doua parte rememorează principalele momente din pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea, precum ar fi numeroasele călătorii apostolice, atentatul suferit în 1981, renegarea războiului ca mijloc de a face dreptate şi implicarea activă în dialogul ecumenic şi dialogul inter-religios.

Prima parte se cristalizează în jurul a două teme principale: lupta paşnică împotriva unui sistem de subjugare a oamenilor şi importanţa Conciliului Vatican II şi profundele transformări apărute în viaţa bisericii în urma acestui conciliu. În ceea ce priveşte participarea tânărului arhiepiscop Woytila la conciliu, secretarul său ne vorbeşte de un om care, înainte de toate, a ştiu să asculte ceea ce aveau ceilalţi de spus, implicându-se doar spre final în dezbateri. În cele din urmă, Karol Woytila s-a arătat foarte mulţumit de hotărârile conciliare, mai ales în ceea ce priveşte reevaluarea rolului laicilor în Biserică, aspect pentru care acesta a militat încă dinaintea convocării conciliului.

Spaţiul cel mai vast din această parte este însă acordat luptei cu sistemul comunist, mai mult o luptă de supravieţuire, o luptă pentru sufletele polonezilor. Karol Woytila a fost mereu promotorul unei lupte paşnice, aceasta deoarece trăise ororile războiului. Cu toate acestea, arhiepiscopul de Cracovia a fost mereu alături de oamenii care nu vroiau oraşe fără Dumnezeu, ştiind să facă totul în aşa fel încât regimul să nu aibe motive pentru a-l aresta. Astfel polonezii au văzut mereu în Karol Woytila un apărător al lor, un refugiu spre care ei se îndreptau de fiecare dată când aveau nevoie. Tânărul arhiepiscop nu a ezitat niciodată să îşi expună meticulos dezacordul faţă de nerespectarea demnităţii persoanei umane, a libertăţii personale şi a drepturilor omului, subliniind de asemenea că nu poate exista o societate fără Dumnezeu, că aceasta este doar o iluzie a mândriei omeneşti.

Partea a doua rememorează principalele momente ale pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, începând de la alegerea acestuia ca „servum servorum Deii”, atunci când ieÅŸind la balcon, acesta s-a adresat mulÅ£imii, chiar dacă nu era prevăzut aÅŸa ceva. A fost de ajuns o singură frază pentru ca noul Papă să intre în inimile oamenilor: „Nu ÅŸtiu dacă mă pot exprima bine în limba voastră….în limba noastră italiană, dar dacă greÅŸesc, mă veÅ£i corecta!” Discursul său cu ocazia primei liturghii celebrate în PiaÅ£a Sfântul Petru a trasat clar ÅŸi linia pe care Karol Woytila avea de gând să meargă ca păstor al Bisericii Catolice, îndemnând la deschiderea inimilor spre Hristos ÅŸi la deschiderea sistemelor economice, politice ÅŸi culturale

Un spaţiu foarte amplu este dedicat numeroaselor călătorii apostolice, începând cu cea din Mexicul anti-clerical. Este amintită şi vizita în România din mai 1999, în contextul implicării în dialogul ecumenic. Din acea vizită, Stanislav Dziwisz evocă dorinţa miilor de oameni adunaţi în Piaţa Izvor de a se restabili unitatea între bisericile lui Hristos.

Atentatul din 1981 este un moment care nu putea lipsi dintr-o astfel de carte. Sunt povestite amănunţit toate detaliile, cele două focuri de armă, durerea tuturor, graba cu care s-au succedat toate momentele succesive, deznădejdea iniţială a medicilor şi a secretarului personal al Papei, care a fost chemat să administreze Sfântul Maslu Suveranului Pontif şi apoi bucuria provocată de supravieţuirea acestuia. De asemenea este evocată vizita pe care Papa i-a făcut-o atentatorului său Mohammed Ali Agca în închisoarea Rebibbia, iertându-l pe acesta pentru ceea ce făcuse. În toate aceste momente, Agca era mai mult preocupat cu faptul că Papa nu murise, decât de a regreta ceea ce făcuse, ne mărturiseşte Stanislav Dziwisz.

Ceea ce uneşte aceste două părţi este cheia de interpretare spirituală despre care am vorbit deja. Lupta împotriva comunismului devine o luptă prin rugăciune, alegerea pontificală este văzută drept fiind voinţa lui Dumnezeu, călătoriile apostolice sunt fructul dorinţei Papei de a fi alături de oamenii care suferă şi de a transmite acestora cuvântul lui Dumnezeu, implicarea în dialogul ecumenic este văzută ca şi conformare la dorinţa Mântuitorului „ca toţi să fie una”. De altfel întreaga carte ne prezintă un om profund spiritual, care se cufunda adesea ore în şir în rugăciune sau în adoraţie, care îl iubea pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii, indiferent de religie, rasă sau statut social. Prin urmare, într-o lume care îşi manifestă dorinţa de modele, papa Ioan Paul al II-lea ar putea fi luat drept model de orice creştin şi chiar de ne-creştini.

Încheierea cărţii este emoţionantă, prezentând sentimentele, dorinţele, durerea, golul şi semnele de întrebare ce au pus stăpânire pe Stanislav Dziwisz: „I-am fost alături aproape 40 de ani […] Acum, în momentul morţii, el a plecat singur. I-am fost mereu alături, dar de aici, a plecat singur. Iar faptul că nu i-am putut fi alături şi în acest moment m-a marcat foarte mult. Da, desigur, el nu ne-a părăsit. Îi simţim prezenţa şi harul pe care îl obţinem prin intermediul său. Dar totuşi, eu i-am fost alături doar până la acest punct al Bisericii. De aici, el a plecat singur. Iar acum? Dincolo, cine îi va fi alături?” De aici încolo cuvintele sunt de prisos!

Lecturi:2309
Inapoi la inceputul paginii