Mai 2007

Arhitectura în Imperiul Bizantin

Autor: Radu Anca
Teme: Artă

În cadrul Imperiului Romano-Bizantin, arhitectura eclezială va cunoaşte o importantă cotitură. Ea corespunde transformării treptate a Imperiului Roman de Răsărit în Imperiu Bizantin şi transformării treptate a arhitecturii romane a antichităţii târzii într-o arhitectură bizantină timpurie. 200702arta1.jpgDacă în provinciile occidentale, cucerite de “barbari” se foloseşte pentru cult, cu precădere, tipul bazilical, care se va aşeza la baza arhitecturii ecleziastice romanice şi gotice, în arhitectura Imperiului Romano-Bizantin se va manifesta preferinţa pentru capele palatine şi martyria. Această nouă orientare în evoluţia arhitecturii de cult îşi va pune o amprentă categorică pentru o durată de un mileniu asupra dezvoltării sale, nu numai în Imperiul Bizantin, dar şi în întreg Răsăritul Europei.

Opţiunea pentru tipul central îşi are multiple explicaţii. Arhitectura cultă, ilustrată în diferitele zone ale Orientului de programe civile, cum ar fi reşedinţele de caracter aulic din Siria sau religioase precum “templele folului” din Iran, a fost influenţată de predilecţia arhitecturii populare orientale pentru spaţii de tip central. timpurie. 200702arta2.jpgAdoptarea structurilor de tip central, aşa cum a reieşit din etapele anterioare ale dezvoltării arhitecturii ecleziastice în provinciile răsăritene, a fost strâns legată de prezenţa în arhitectura reşedinţelor imperiale a unor spaţii de tip central, cum ar fi tricliniul în formă de octogon, sau spaţiile de recepţie în formă de trifoliu. În acelaşi timp, structura bazilicală s-a dovedit inadecvată sub aspect funcţional faţă de modalităţile de desfăşurare, în provinciile orientale, a serviciului religios în nava principală, ceea ce împingea comunitatea în navele laterale. În schimb, structurile spaţiale de tip central ofereau acţiunii liturgice o organizare şi desfăşurare mai organice, permiţând monarhului să ocupe “centrul compoziţiei”, subliniindu-se astfel provenienţa divină a autorităţii imperiale, iar obşti să ocupe o dispoziţie în jurul acestui centru de compoziţie. Interiorul bisericii cu structura sa centrată se apropia cel mai mult de satisfacerea dogmelor, în felul în care acestea s-au cristalizat în cadrul Imperiului de Răsărit: spaţiul de tip central constituia o reprezentare simbolică a universului care învăluia omul obligându-l să se concentreze în sine.

În arhitectura ecleziastică a Imperiului Romano-Bizantin, paralel cu supravieţuirea tipului bazilical, comun provinciilor orientale si occidentale, se desfăşoară procesul de constituire a bazilicii cu cupolă, sinteză între tipul spaţial bazilical şi cel centrat, acest lucru se produce, sub impulsul tradiţiilor arhitecturii orientale şi a unor experienţe din cadrul arhitecturii aulice, o cotitură a preferinţelor către tipul spaţial centrat. Din punctul de vedere al tipologiei edificiilor de cult, arhitectura bizantină timpurie va manifesta o tendinţa vădită către centralizarea spaţiului, recurgând la tipul cruciform şi la tipul de bazilică cu cupolă. Sub aspectul tehnicii constructive, etapa arhitecturii bizantine timpurii manifestă o predilecţie pentru utilizarea acoperirilor boltite şi îndeosebi a cupolelor cu pendentivi. Spre deosebire de bolţile romane executate din beton sau cele siriene executate din piatră, cunoscute in etapele anterioare de dezvoltare a arhitecturii, greutatea redusă a cupolelor bizantine, executate din materiale uşoare cum ar fi cărămida sau lemnul, au permis ridicarea lor pe suporţi liberi, stâlpi sau coloane, legaţi prin arcuri. În arhitectura bizantină se constituie un model structural alcătuit dintr-o cupolă ridicată, prin intermediul unor pendentivi, patru arce cilindrice, ceea ce generează, atât în spaţiu cât şi în proiecţie orizontală, o formă de cruce.

Tipul bazilicii cu cupolă îşi are ca sursă preocuparea de a marca spaţial acţiunea liturgică, care se dezvoltă din absida presbiteriului în navă. Intervenţia cupolei a pretins întreruperea ritmului egal de coloane care separau spaţiul dintre nave şi introducerea unor piloni masivi care să preia încărcările sale. Ca urmare, menţinând contracţia specifică a bazilicilor din provinciile orientale, în sensul scurtării navelor, bazilicile cu cupolă au nava centrală împărţită în două tronsoane: cel estic, acoperit cu o cupolă de lemn sau cărămidă, despărţit de altar printr-un arc semicircular; cel vestic cu tavan plat sau boltit, cilindric, asemenea navelor laterale. În unele cazuri, cupola este trasă către mijlocul navei centrale, rezemându-se către est şi vest pe arcuri cilindrice, iar atunci când intervin şi două arcuri dispuse transversal, orientate către direcţia nord-sud, se conturează un spaţiu în formă de cruce, care anunţă apariţia tipului bazilicii cruciforme cu cupolă şi a bisericilor “în cruce înscrisă”. Odată cu dezvoltarea acestor tipuri de biserici, apare şi un nou prototip de biserică bizantină: biserica “în cruce înscrisă” cu cinci cupole.

Datorită varietăţii mari a bisericilor prin răspândirea pe un teritoriu vast, se disting trei mari şcoli care au marcat principalele tehnici constructive:

Şcoala constantinopolitană recurge la piatră şi cărămidă, dispuse în alternanţă cu tendinţa de a trece exclusiv la cărămidă. 200702arta3.jpgProblemele de statică se rezolvă prin sisteme de boltire care asigură anularea reciprocă a eforturilor provocate de împingeri, manifestându-se totodată preocuparea de a diminua masivitatea construcţiei reducând zidăria la un schelet şi o umplutură. Cupolele uşoare îmbrăcate în mozaicuri conferă spaţiului o continuitate dinamică; spaţiul interior tinde a se deschide către mediul ambiant. Se obţine o diviziune marcată a volumelor exterioare prin exprimarea fidelă a structurilor spaţiale şi utilizarea unor elemente puternic reliefate, generatoare ale unor efecte de umbră şi lumină. Monumentele de arhitectură ale şcolii constantinopolitane apar uşoare şi spiritualizate, pline de rafinament şi graţie.

Şcoala orientală (microasiatică) se caracterizează prin: utilizarea unui parament de piatră fatuita cu emplecton, rezolvarea problemelor de statică prin ziduri masive care preiau împingerile prin inerţia masei lor; masivitatea şi materialitatea marcate, datorate predominanţei masei de zidărie; compartimentarea cu caracter static a interioarelor în încăperi izolate, absenţa continuităţii spaţiale; separarea netă a spaţiului interior, deschis către exterior prin ferestre mici faţă de mediul înconjurător; absenţa fragmentării volumelor, expresia plastică fiind dominată de factura compoziţiei maselor mari de zidărie. Creaţiile arhitecturii şcolii orientale se disting printr-o simplitate brută, prin predominanţa suprafeţelor netede de zidărie în raport cu decoraţia, prin monumentalitatea formelor.

Şcoala grecească sintetizează trăsăturile celorlalte două şcoli: materialul folosit este piatra şi cărămida; în raport cu şcoala constantinopolitană se manifestă tendinţa către sporirea masivităţii; tendinţa de fragmentarea a spaţiilor interioare, existentă in arhitectura şcolii orientale, este însoţită însă de monumentalizarea şi sporirea spaţiului central, dominant; reducerea dimensiunilor deschiderilor din care rezultă predominanţa câmpurilor de zidărie în cadrul raportului între plin şi gol; diviziunea limitată a faţadelor exterioare compensată prin jocul (desen şi culoare) materialelor de faţadă. Monumentele şcolii greceşti se disting printr-o masivitate sporită, printr-o limitare a raporturilor dintre interior şi exterior, de unde rezultă un caracter închis al construcţiei, dar, totodată, prin monumentalitate, expresie sinceră a raportului spaţiu-volum şi calitatea proporţiilor poartă reflexul echilibrului, tectonicii şi a armoniei antice.

În încheiere aş dori să prezint trei biserici foarte cunoscute, care sunt reprezentative pentru arhitectura bizantină:

Ravenna, Italia: Biserica San Vitale, capelă de palat, edificată între anii 526-547, îmbină o structură de tip central, inspirată de arhitectura provinciilor orientale, cu o tehnică de execuţie locală şi o decoraţie în mozaic şi sculptată, de factură constantinopolitană. 200702arta4.jpgMonumentul desăvârşeşte, sub aspect formal, sinteza între soluţiile de ridicare a cupolei mausoleului Constantinei şi a templului Minervei Medica. Vizual, cupola se reazămă pe şapte abside perforate (una lipseşte pentru a permite accesul către absidă). Fenomenul de “dilatare” a spaţiului interior, conturat cu prilejul realizării unor structuri cu două “coji”, bazate pe planuri pătrate sau ortogonale combinate cu abside, se asociază cu o continuitate spaţială caracteristică numai vechilor bazilici. Sistemul de rezistenţă este alcătuit din opt piloni, din semicalotele absidelor şi boltirea celor două deambulatorii suprapuse care preiau împingerile cupolei. Exedrele sunt boltite cu semicalote care, prin efecte de umbră şi lumină, scot în evidenţă structura de bază a celor opt piloni şi, totodată, realizează vizual trecerea către cupola racordată cu bază octogonală prin intermediul unor trompe de colţ sferice. Un nartex în formă de forceps şi un atrium (dispărut) modificau axa de acces faţă de axa est-vest, marcată de absidă şi anexele sale.

200702arta5.jpgConstantinopol (Istanbul), Turcia: Catedrala Sfânta Sofia, ctitoria împăratului Iustinian, opera lui Anthemios din Tralles şi Isidoros din Miletos, construită între anii 532-537, a fost concepută ca o sinteză între tipul bazilical şi cel martyrion, între structura spaţială de tip longitudinal şi cea de tip central. De jur împrejurul spaţiului central, ca şi în cazul bisericii Sfinţii Sergios şi Bakchos, apar dispuse alternativ patru nişe şi patru exedre perforate. Patru pile foarte masive susţin prin intermediul a patru arcuri şi a unor pendentivi o cupolă cu diametrul de 31 m. Împingerile cupolei sunt preluate pe direcţia nord-sud de colaterale cu două niveluri, iar pe direcţia est-vest de două semicalote care se sprijină, fiecare, pe două din pilele centrale şi alte două situate pe contur. Catedrala Sfânta Sofia este executată din cărămida cu rosturi late de mortar, legate în zone de maximă solicitare cu foi de plumb.

200702arta6.jpgVenezia, Italia: Biserica San Marco, este realizată în timp cu o serie de modificări faţă de proiectul iniţial. Decoraţia interioară de mozaic s-a realizat în cursul secolelor XII-XIII. Dacă tipul în cruce greacă înscrisă reprezintă o grupare de spaţii ierarhizate, interiorul bazilicii San Marco reprezintă o grupare de spaţii de ordin superior, alcătuită din grupări de spaţii între care se stabileşte o nouă ierarhie. Deşi cele cinci structuri în cruce greacă înscrisă sunt identice ca principiu de compoziţie şi foarte apropiate ca dimensiuni, cupolele nu sunt egale ca deschidere şi înălţime. Cupola centrală prevalează asupra celorlalte, îi urmează cupola care o precede dinspre vest, apoi celelalte două.

Lecturi:4347
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme