Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Mureşan Nicolae
Teme: Spiritualitate

Fiind făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este dotat cu o imensă capacitate şi anume este capabil de iubire pentru că Dumnezeu însuşi este iubire pură nelimitată . Iubirea Lui nemăsurată este mereu oferită, adică Dumnezeu se oferă pe Sine necondiţionat şi de la El a preluat şi Iisus Cristos propria jertfă. Suntem cu atât mai asemănători Lui, cu cât dovedim mai temeinic iubire în orice circumstanţe. Iubirea este de departe cea mai mare forţă din Univers şi omul este capabil de iubire, el are cea mai mare putere în inimă, nu în mâini. Dacă ar fi în mâini, ar putea fi coordonată şi manevrată de intelect (care este produs de această lume şi aservit ei) şi atunci interesele ar putea-o dirija, rezultând că ar putea fi aservită scopului manevrei ducând la denaturarea ei. Tocmai de aceea locul ei este în inimă, în însăşi fiinţa noastră. De inimă şi de ce se găseşte în ea depinde atitudinea noastră în viaţă. De multe ori omul îşi calcă pe inimă şi acceptă lucruri care-i deformează echilibrul sufletesc şi care mai târziu “erup” în atitudini care-i contrariază pe cei din jur. În grija noastră rămâne să sădim iubire peste tot, nu numai în inima noastră, pentru că Dumnezeu ne-a acreditat, prin însăşi asemănarea cu El, şi cu colaborarea la opera de creaţie a Împărăţiei Sale ca părtaşi la propria noastră mântuire. Şi pentru că de la Dumnezeu vine oricând oricâtă iubire, El oricând este dispus să ierte orice greşeală, orice păcat pentru că n-a fost şi nu va exista niciodată nici un pericol ca iubirea Sa să fie nici măcar contrabalansată de toate celelalte forţe ale universului împreună, oricare ar fie ele. Rezultă că El este şi iertare oricând pentru că El nu se supără pe nimic niciodată. Binele şi răul se întorc mereu, sub o formă sau alta, de unde au plecat. Binele generat de iubire porneşte totdeauna de la Dumnezeu; rezultă că toate celelalte pornesc din surse lipsite de Dumnezeu şi se vor întoarce tot acolo. De aceea este indicat să gândim tot timpul pozitiv, să vorbim mereu de bine şi să facem doar fapte bune pentru ca tot bine să întâlnim oriunde vom merge oricând. Reacţia noastră milostivă ca răspuns la orice atac asupra inimii noastre este asemănătoare cu o iertare din partea lui Dumnezeu. Prin aşa ceva devenim asemănători Lui. “Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru desăvârşit este.” (cf. Mt 5,48)

De multe ori în viaţă suntem dispuşi să trecem cu vederea multe supărări şi răutăţi, ba chiar şi umilinţe sau trădări doar pentru că altfel ar urma nişte rupturi care ne-ar putea afecta mai mult activitatea zilnică. În asemenea cazuri este cât se poate de evident că s-a făcut nu o iertare, ci un compromis, un pact care nu face decât să păstreze în suflet nemulţumirea provocată, ocupând nejustificat locul rezervat iubirii, dar producând ulterior, mai devreme sau mai târziu, dovezi de necredinţă. Compromisul se poate constata în atitudinea noastră atunci când, în urma oricărei situaţii grele, nu suntem dispuşi să întoarcem celălalt obraz, care trebuie pregătit dinainte pentru iertare împreună cu inima.

E clar că iertarea este o rezultantă a iubirii, şi pentru că omul este capabil de iubire, el poate şi să ierte. Putem afirma negreşit că iubirea şi iertarea sunt direct proporţionale în orice inimă. Supărarea, mânia, răutatea îşi fac loc câteodată în inima care nu este plină de iubire. Este deci în folosul nostru să ne îngrijim şi să ne rugăm mereu lui Dumnezeu să ne umple inima cu iubire pentru ca în orice situaţie să o putem oferi şi noi aşa cum ne-a învăţat Iisus Cristos: Dacă primeşti o palmă, întoarce şi celălalt obraz (cf. Mt 5,39). Adică, dacă se oferă încredere şi se primeşte dezamăgire, umilinţă sau trădare, se cuvine ca tot încredere să fie oferită din inima lui Cristos care ia loc în oricine I se închină. Aproape de fiecare dată încrederea oferită naşte dorinţe şi aşteptări, câteodată neîmplinite. Singura cale de urmat este tot încrederea. Este un mesaj tot mai desconsiderat azi pentru că inimile sunt tot mai împietrite, “învârtoşate” cum scrie în Biblie. Cu toate astea “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!” spune şi azi Mântuitorul. Acordarea aceleiaşi încrederi este o dovadă de mare credinţă şi este acordată omului, care este în mod evident supus greşelii, doar Unul Dumnezeu fiind fără de greşeală. Acţiunea inimii se încheie prin încrederea acordată, fără aşteptări sau pretenţii următoare.

Dumnezeu îi protejează şi îi apără pe cei care I se supun şi-i iartă pe cei ce greşesc. Un comportament bazat pe gânduri frumoase, vorbe dulci şi fapte bune este binecuvântat de Dumnezeu prin protejarea celui care le-a făcut de multe necazuri, pentru că astfel el devine tot mai apropiat de voinţa Lui. Doar unele greutăţi sunt permise de Dumnezeu să apară în faţa protejatului, doar cele pentru care el este pregătit şi capabil să le depăşească cu bine. De fapt aceasta este o lege dumnezeiască şi El totdeauna face la fel cu oricine. Astfel inima lui este din ce în ce mai puternică şi, practic, Iisus Cristos ne-a dovedit, ca şi mulţi martiri care L-au urmat, că o inimă plină de iubire nu poate fi distrusă pentru că deja e plină de dumnezeire. O asemenea inimă poate oferi, precum Mântuitorul, doar iubire şi iertare pentru orice greşeală ar putea-o face oricine. Dacă cuiva i se spun greşelile şi el totuşi greşeşte, înseamnă că n-a înţeles pentru că explicaţia n-a fost recepţionată pentru că inima nu i-a fost sensibilă, deschisă. Tot ce este aşezat în inimă se aşează în fiinţa însăşi, devine parte a fiinţei; de aceea este foarte greu a lucra la clădirea, la construirea unei inimi, însă rezultatul poate fi admirabil, uimitor. Explicaţiile şi argumentele e necesar să fie formulate pe nivelul de înţelegere a adresantului până sunt aşezate în inimă. Pe măsură ce inima se deschide, şi intelectul devine mai înţelegător, dobândind ceea ce se cheamă înţelepciune. Înţelepciunea este capacitatea şi abilitatea de a relaţiona elementele şi informaţiile cunoscute şi de a trage concluzii doar la lumina credinţei în Dumnezeu. Se poate stabili că totul a fost înţeles, priceput abia când inima se înarmează cu puterea de a se opune şi de a rezista ispitei, putere pe care Dumnezeu o dă instantaneu oricărei inimi ce o cere. Însă dacă se întâmplă ca şi după înţelegere să se cadă în aceeaşi greşeală ca înainte, atunci avem de-a face cu un păcat, iar inima va urma sa suporte “greutatea” propriei fapte pentru că aceasta îl scoate deja din sfera de protecţie a lui Dumnezeu, protecţie oferită 100% doar pe calea Lui. Aceasta mai ales că inimii i-a fost dată puterea sfântă de a se opune şi care-o ridică la rangul de inimă “iniţiată”. Cui nu ştie, i se cere(supunere), cui ştie, i se pretinde, iar cui i se încredinţează haruri, doreşte chiar şi i se pretinde să colaboreze cu Dumnezeu!

Dumnezeu mereu iartă pentru că El mereu este iubitor şi deschis. Doar nouă ni se întâmplă să avem nemulţumiri, regrete, supărări, sau mai grav, să nutrim sentimente de duşmănie, ură sau răzbunare. Toate acestea se întorc de unde au plecat şi vor produce şi la întoarcere efectele pentru care au fost generate, după ce au “lovit” mai întâi adresantul iniţial. Dacă acest adresant este un om temător de Dumnezeu, atunci el se bucură de protecţia si binecuvântarea Lui, iar otrăvitele “săgeţi” n-au cum să-l atingă; dacă însă şi el este asemenea celui care le-a lansat, atunci amândoi vor avea de suferit pentru că nici unul nu are protecţie. “Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.“(In 9,31)

“Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea” sau “Bine faci, bine găseşti” sunt perle ale înţelepciunii populare care spun acelaşi lucru: “- N-o fă pe prima, ci pe-a doua!”

Rugăciunea pe care Iisus ne-a învăţat-o, “Tatăl nostru”, are specificaţia clară: “…iartă-ne nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…”. Starea noastră naturală trebuie să fie primordial iertătoare ca abia apoi să putem primi înţelegere, pentru că doar iertând suntem “făcuţi după chipul şi asemănarea Lui” (Facere 1,26). Se spune că pentru ca să iertăm mai uşor pe oricine putem să fim siguri că vinovatul este un “copil” şi aşa şi este pentru că încă n-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, pe lângă iertare, trebuie să ne şi rugăm pentru el.

Asta a făcut şi va face Iisus Cristos pentru noi în veci. Amin!

Lecturi:3177
Inapoi la inceputul paginii