Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Mărcuş Andrei
Teme: General, Spiritualitate

În ultimele săptămâni, printre informaţiile de pe catholica.ro, am putut citi câteva ştiri legate de diferite aniversări precum: cea de la Oradea cu ocazia sărbătorii a 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice, sau cea legată de împlinirea a 50 de ani de la instituirea Misiunii Române Unite de la München, Germania, ori cea în care s-au marcat 70 de ani de la deschiderea oficială a Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Ştirile acestea mai făceau cunoscute şi diversele manifestări organizate în acest sens: celebrări liturgice, simpozioane, conferinţe.

În rândurile de faţă nu aş dori să mă opresc asupra evenimentelor în sine sau a temelor din conferinţele respective. Parcurgând însă ştirile, m-am întrebat dacă activităţile ocazionate de aceste evenimente aveau doar un caracter nostalgic ori au fost ele oare nişte fantome ale trecutului, sau, în schimb, priveau o dimensiune mult mai profundă a omului, latura sa spirituală, concretul vieţii sale? Prin aducerea-aminte, prin pomenire, această dimensiune care-i este specifică, omul încearcă fie să-şi păstreze viaţa, să-şi imortalizeze şi sa-şi fixeze momentele, gesturile, cuvintele, fie încearcă să le şteargă, să le uite cu orice preţ. A nega amintirile, a le şterge din memorie cu orice preţ, înseamnă a devia, a se răni într-un mod atât de grav încât ar putea da naştere unor patologii. Dar şi căutarea amintirilor cu orice preţ duce la autodistrugere, la o căutare a unei lumi care astăzi nu mai există. Toate acestea sunt un semn al faptului că nu se poate minimaliza importanţa pe care o are memoria, aducerea-aminte, pomenirea pentru persoana umană. Şi se impune, totodată, cunoaşterea adevăratei naturi pe care o are memoria, dar şi cum trebuie trăită memoria în adevărul său, fără să o forţăm în ordinea lucrurilor pe care nu ni le poate oferi sau fără să ţinem cont de ea. Orice om se află de multe ori în faţa unei duble tentaţii sau ispite: a uitării sau a considerării trecutului. Cele două puncte diametral opuse ale acestei tentaţii sunt: efortul de a uita tot ceea ce a fost, de a şterge amintirile, de a face trecutul să tacă, pe de o parte, şi efortul de a recupera trecutul, de a-l face să se întoarcă, datorită incapacităţii de a ne îndepărta de el, pe de alta.

Dar atunci cum trebuie înÅ£elese cuvintele spuse de Mântuitorul la Cina cea de Taină: “faceÅ£i acestea spre pomenirea mea” (Lc 22,19; 1Cor 11,24 ÅŸi 25)? Un răspuns îl găsim chiar în celebrarea Liturghiei care nu este altceva decât o celebrare a trecutului ÅŸi a viitorului săvârÅŸită în momentul prezent. ÃŽn această pomenire sau aducere-aminte pe care o facem în timpul Liturghiei noi includem amintirea vieÅ£ii lui Hristos, a NaÅŸterii Sale, a Patimilor, a MorÅ£ii ÅŸi a ÃŽnvierii, a ÃŽnălţării ÅŸi a celei de a Doua Veniri. Tot în ea includem ÅŸi amintirea Născătoarei de Dumnezeu, a sfinÅ£ilor, a heruvimilor ÅŸi a serafimilor, a morÅ£ilor, a credincioÅŸilor care participă la acest act ritual, într-un cuvânt în ea includem viaÅ£a Bisericii de-a lungul istoriei sale. ÃŽn Liturghie totul este înÅ£eles ca o reunificare ÅŸi ca o prezenţă a realităţii semnificate. Aducerea-aminte este un memorial legat de însăşi persoana lui Hristos. De aceea în acest fapt nu suntem singuri, ci împreună, ne pomenim în iubirea lui Hristos. Aducerea-aminte este, în mod fundamental, o acÅ£iune a Spiritului Sfânt (cf. In 14,26). Fiindcă memoria se poate mântui numai prin acÅ£iunea Spiritului Sfânt. ÃŽn această conlucrare liberă a omului cu acÅ£iunea lui Dumnezeu în el, memoria devine o actualizare a trecutului ÅŸi a viitorului în prezent.

Aducerea-aminte nu este altceva decât o retrăire a lucrurilor care sunt şi care nu au trecut. Memoria adevărată este o deschidere spre eternitatea lumii, în Hristos. Înţelegem mai bine acum diferenţa dintre aducerea-aminte şi nostalgie. Încercăm sentimentul nostalgiei din cauza unui trecut pe care îl credeam în mod iremediabil pierdut. Aducerea-aminte, însă, este o amintire transfigurată, în ochii lui Dumnezeu, a acelui trecut care nu s-a pierdut, ci pe care noi îl păstrăm, în sensul său adevărat, legat de Acela care le ţine pe toate în mâinile Sale. În acest sens omul nu face decât să devină contemporan cu Hristos, să devină sfânt, deoarece el este amintirea lui Dumnezeu în istoria noastră.

Lecturi:2018
Inapoi la inceputul paginii