Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. Crişan Cristian
Teme: Recenzii, Spiritualitate

Titlu: Il Padre nostro e il desiderio di essere figli [Tatăl nostru şi dorul de ai fi fii.]
Autor: Luigi ACCATOLI
Traducător: -
Colecţia:
Editura: Editura Dehoniane Bologna
Data publicării: 2005
Locul publicării: Bologna
Număr de pagini: 72
Format: 21 cm
ISBN: 88-10-51038-0

Pentru a ieşi din bazarul plictisului cotidian, de multe ori spunem sau facem lucruri noi, neobişnuite pentru modul nostru de a fi. Unii pictează lucruri şocante, alţii le aşează pe portative sau printre versuri, iar cei mai mulţi se laudă cum că le-ar fi făcut. Alţii, în schimb, se simt bine în a fi ei înşişi. Îşi recunosc limitele, le mărturisesc şi nu se ascund în spatele comodului “aşa sunt eu”. Luigi Accattoli este un ziarist, şi colaborează la unul din cotidianele centrale din Italia. Despre sine spune doar atât: “încerc să transmit - aşa cum pot - informaţia”. Probabil pentru el informaţia are acel sens autentic şi genuin de formare interioara. Un ziarist oarecare, aşa cum sunt mulţi ziarişti pe lumea asta. Şi mulţi sunt şi cei care scriu cărţi, cei care au intr-adevăr ceva de spus, ceva de împărtăşit ochilor semenilor, măguliţi sau mărginiţi de nişte ochelari mai mult sau mai puţin opaci. Accattoli e unul dintre cei care a ales să spună, să comunice şi să scrie; şi a scris o carte despre rugăciunea Tatăl nostru. A ales să scrie nu pentru a umple paginile, ci pentru că are ceva important de spus: şi acel ceva ni-l spune încă din titlul cărţii: Tatăl nostru, şi dorul de a fi fii. Însă de ce despre o rugăciune despre care pe de o parte s-au scris kilometri de cărţi, iar pe de altă parte criticii (post)moderni ezită să o mai atribuiască vreunui evanghelist, şi cu atât mai puţin lui Isus? Răspunsul ni-l dă autorul: pentru că [această rugăciune] îmi dă dreptul să vorbesc cu Dumnezeu numindu-L “tată”, şi prin acest lucru sunt chemat să devin fiu şi frate al fiecărui om.

Cărţulia are vreo de 70 de pagini. Am găsit-o la uşa camerei mele, cadou de la moş Niculae, alături de un cozonăcel şi o ciocolată elveţiană. Am rămas surprins de tonalitatea bine articulată; are suflul unui profesionist într-ale cuvintelor şi nu descrie altceva decât experienţa de credinţă a autorului, bucuria de a fi frate cu Isus şi împreună-fiu al unicului Părinte. Zugrăveşte în primul rând modul în care el, ziaristul, trăieşte această experienţă în viaţa normală, în viaţa de fiecare zi. Poate că nu e o carte sistematică - aşa cum de altfel puţine lucruri mai sunt astăzi sistematice în sensul clasic al termenului; autorul îşi scuză tot mereu “absenţa” erudiţei teologice în limbaj, însă crează în mod spontan un cadru al modului de expresie propriu, fără tarele paradei convenţionale, fără solemnităţi şi chiţibuşării. Vorbeşte de la inimă la inimă despre Isus şi despre unica rugăciune pe care El ne-a învăţat-o: formulând cele şapte cereri Domnul ne împărtăşeşte sentimentele sale, cereri care constituie în acelaşi timp suma a tot ce un creştin îşi poate dori, chiar vieţuind într-o epocă marcată de absenţa certitudinilor, dar şi de nihilism, ignoranţă, relativism şi utilitarism.

Pentru Accatoli inima credinţei creştine rămâne paternitatea lui Dumnezeu şi familiaritatea noastră cu El, familiaritate care ne-a fost “autorizată” de Isus însuşi; dacă nu ştim cum să privim către Tatăl nostru din ceruri, ştim în schimb cum să-i vorbim, graţie cuvintelor pe care Isus ni le-a învăţat. Rostind sfinţească-se numele Tău, de fapt îi cerem lui Dumnezeu să îşi descopere identitatea, adică “să se arate ca Părinte”. Cea de-a doua invocaţie, Vie împărăţia ta!, este cea pe care ziaristul o simte mai aproape de sufletul său, întrucât reprezintă deschiderea spre viitor: lumea gestantă, întreaga creaţie fiind “în durerile naşterii”… mereu ceva este pe punctul de a se întâmpla, iar atitudinea creştinului în faţa unui Domn care nu aparţine trecutului dar nici nu este garant al prezentului nu poate fi decât de veghe şi de rodnică aşteptare care să îi favorizeze regăsirea ca discipol al lui Isus. Venirea Împărăţiei coincide astfel cu eliberarea de sub stăpânia morţii, şi cu răsplata celor smeriţi, care au împărtăşit aşa numitele “vieţi negate”.

Voia Tatălui e ca toţi copiii să se mântuiască; în acest sens, ne rugăm ca omenirea să primească această dorinţă a Părintelui, lăsându-se mântuită, căci provocarea creştinului de azi şi din totdeauna este tocmai asimilarea voinţei sale cu cea a Tatălui, pentru a face în aşa fel încât pământul să devină cer.

Autorul atrage atenţia asupra unui aspect pe care de multe ori (preferăm să) ne prefacem că îl ignorăm: acela că toţi suntem supuşi riscului ca la un moment dat să nu mai avem pe masă pâinea de toate zilele. De aceea, o cerem cu insistenţă, ne încredinţăm Providenţei lui Dumnezeu şi o împărtăşim cu cei care nu o au: “fă Doamne să fie în lume pâine pentru toţi”.

Şi iartă-ne nouă… Dacă Părintele vrea ca raportul Lui cu noi să fie normă şi pentru raportul nostru dintre noi, înţelegem că ceea ce nu ne va fi iertat va fi tocmai refuzul nostru de a ierta. Ispita cea mare, potrivit lui Accatoli, este cea care a trăit-o şi Isus în seara când a fost prins: ispita de a nu mai crede când ne găsim în faţa pericolului. Momentul de maximă tensiune şi deznădejde atunci când îl rugăm pe Domnul Abbà! şi avem impresia că nu ne ascultă, este acel moment al încercării, al ispitei, şi atunci rostim: nu ne duce în ispită rugându-ne: “nu ne lăsa în încercare”, ba mai mult: “luptă tu, pentru mine şi alături de mine”. Recitând mântuieşte-ne de cel rău, îi cerem Domnului să ne elibereze de păcat, de moarte şi de Duşmanul care a adus moartea în lume şi ne îndeamnă la păcat: “mântuieşte-ne Doamne de boală, de orice durere, de frică şi de moarte”.

“Mă simt îndreptăţit să mă rog Tatăl nostru pentru cel care nu face niciodată acest lucru”, afirmă Luigi Accatoli, căci într-o lume tributară publicităţii şi în care credinţa pare să dispară, în realitate ea s-a refugiat în inima omului; în această optică ar trebui probabil înţeleasă condiţia spirituală a omului modern aflat în căutarea lui Isus, printr-o reconsiderare a atitudinilor pe care El le-a avut, a comportamentelor, a cuvintelor Sale în diferitele situaţii concrete cu care s-a confruntat. Isus interesat de orice gest de omenie, atent în a culege orice faptă corectă şi orice sentiment bun şi sincer din inima omului. Şi pentru aceasta îl admirăm azi pe medicul care dezinteresat vizitează casa celui neputincios, pe taximetristul care îi duce clientului acasă celularul uitat pe banchetă, pe trimisul televiziunii în locuri de război sau pe voluntarii curajoşi care aleargă să stingă un incendiu.

Tatăl tău, Tatăl meu, Tatăl nostru - este rugăciunea care îi uneşte pe cei de pe pământ cu cei trecuţi în lumea drepţilor, rugăciunea care face ca Ioan Paul al II-lea să participe la slujbele celebrate de Benedict al XVI-lea, şi care recitată cu încredere “mă face un pic mai pregătit să înfrunt lumea”, pe care de acum o privesc cu ochii lui Isus.

Notă: Articol publicat şi în revista Vatra nr. 11-12 (2006) 99-100.

Lecturi:1846
Inapoi la inceputul paginii