Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. CriÅŸan Cristian
Teme: Recenzii, Spiritualitate

Titlu: Il Padre nostro e il desiderio di essere figli [Tatăl nostru şi dorul de ai fi fii.]
Autor: Luigi ACCATOLI
Traducător: -
Colecţia:
Editura: Editura Dehoniane Bologna
Data publicării: 2005
Locul publicării: Bologna
Număr de pagini: 72
Format: 21 cm
ISBN: 88-10-51038-0

Pentru a ieÅŸi din bazarul plictisului cotidian, de multe ori spunem sau facem lucruri noi, neobiÅŸnuite pentru modul nostru de a fi. Unii pictează lucruri ÅŸocante, alÅ£ii le aÅŸează pe portative sau printre versuri, iar cei mai mulÅ£i se laudă cum că le-ar fi făcut. AlÅ£ii, în schimb, se simt bine în a fi ei înÅŸiÅŸi. ÃŽÅŸi recunosc limitele, le mărturisesc ÅŸi nu se ascund în spatele comodului “aÅŸa sunt eu”. Luigi Accattoli este un ziarist, ÅŸi colaborează la unul din cotidianele centrale din Italia. Despre sine spune doar atât: “încerc să transmit - aÅŸa cum pot - informaÅ£ia”. Probabil pentru el informaÅ£ia are acel sens autentic ÅŸi genuin de formare interioara. Un ziarist oarecare, aÅŸa cum sunt mulÅ£i ziariÅŸti pe lumea asta. Åži mulÅ£i sunt ÅŸi cei care scriu cărÅ£i, cei care au intr-adevăr ceva de spus, ceva de împărtăşit ochilor semenilor, măguliÅ£i sau mărginiÅ£i de niÅŸte ochelari mai mult sau mai puÅ£in opaci. Accattoli e unul dintre cei care a ales să spună, să comunice ÅŸi să scrie; ÅŸi a scris o carte despre rugăciunea Tatăl nostru. A ales să scrie nu pentru a umple paginile, ci pentru că are ceva important de spus: ÅŸi acel ceva ni-l spune încă din titlul cărÅ£ii: Tatăl nostru, ÅŸi dorul de a fi fii. ÃŽnsă de ce despre o rugăciune despre care pe de o parte s-au scris kilometri de cărÅ£i, iar pe de altă parte criticii (post)moderni ezită să o mai atribuiască vreunui evanghelist, ÅŸi cu atât mai puÅ£in lui Isus? Răspunsul ni-l dă autorul: pentru că [această rugăciune] îmi dă dreptul să vorbesc cu Dumnezeu numindu-L “tată”, ÅŸi prin acest lucru sunt chemat să devin fiu ÅŸi frate al fiecărui om.

CărÅ£ulia are vreo de 70 de pagini. Am găsit-o la uÅŸa camerei mele, cadou de la moÅŸ Niculae, alături de un cozonăcel ÅŸi o ciocolată elveÅ£iană. Am rămas surprins de tonalitatea bine articulată; are suflul unui profesionist într-ale cuvintelor ÅŸi nu descrie altceva decât experienÅ£a de credinţă a autorului, bucuria de a fi frate cu Isus ÅŸi împreună-fiu al unicului Părinte. ZugrăveÅŸte în primul rând modul în care el, ziaristul, trăieÅŸte această experienţă în viaÅ£a normală, în viaÅ£a de fiecare zi. Poate că nu e o carte sistematică - aÅŸa cum de altfel puÅ£ine lucruri mai sunt astăzi sistematice în sensul clasic al termenului; autorul îşi scuză tot mereu “absenÅ£a” erudiÅ£ei teologice în limbaj, însă crează în mod spontan un cadru al modului de expresie propriu, fără tarele paradei convenÅ£ionale, fără solemnităţi ÅŸi chiÅ£ibuşării. VorbeÅŸte de la inimă la inimă despre Isus ÅŸi despre unica rugăciune pe care El ne-a învăţat-o: formulând cele ÅŸapte cereri Domnul ne împărtăşeÅŸte sentimentele sale, cereri care constituie în acelaÅŸi timp suma a tot ce un creÅŸtin îşi poate dori, chiar vieÅ£uind într-o epocă marcată de absenÅ£a certitudinilor, dar ÅŸi de nihilism, ignoranţă, relativism ÅŸi utilitarism.

Pentru Accatoli inima credinÅ£ei creÅŸtine rămâne paternitatea lui Dumnezeu ÅŸi familiaritatea noastră cu El, familiaritate care ne-a fost “autorizată” de Isus însuÅŸi; dacă nu ÅŸtim cum să privim către Tatăl nostru din ceruri, ÅŸtim în schimb cum să-i vorbim, graÅ£ie cuvintelor pe care Isus ni le-a învăţat. Rostind sfinÅ£ească-se numele Tău, de fapt îi cerem lui Dumnezeu să îşi descopere identitatea, adică “să se arate ca Părinte”. Cea de-a doua invocaÅ£ie, Vie împărăţia ta!, este cea pe care ziaristul o simte mai aproape de sufletul său, întrucât reprezintă deschiderea spre viitor: lumea gestantă, întreaga creaÅ£ie fiind “în durerile naÅŸterii”… mereu ceva este pe punctul de a se întâmpla, iar atitudinea creÅŸtinului în faÅ£a unui Domn care nu aparÅ£ine trecutului dar nici nu este garant al prezentului nu poate fi decât de veghe ÅŸi de rodnică aÅŸteptare care să îi favorizeze regăsirea ca discipol al lui Isus. Venirea ÃŽmpărăţiei coincide astfel cu eliberarea de sub stăpânia morÅ£ii, ÅŸi cu răsplata celor smeriÅ£i, care au împărtăşit aÅŸa numitele “vieÅ£i negate”.

Voia Tatălui e ca toţi copiii să se mântuiască; în acest sens, ne rugăm ca omenirea să primească această dorinţă a Părintelui, lăsându-se mântuită, căci provocarea creştinului de azi şi din totdeauna este tocmai asimilarea voinţei sale cu cea a Tatălui, pentru a face în aşa fel încât pământul să devină cer.

Autorul atrage atenÅ£ia asupra unui aspect pe care de multe ori (preferăm să) ne prefacem că îl ignorăm: acela că toÅ£i suntem supuÅŸi riscului ca la un moment dat să nu mai avem pe masă pâinea de toate zilele. De aceea, o cerem cu insistenţă, ne încredinţăm ProvidenÅ£ei lui Dumnezeu ÅŸi o împărtăşim cu cei care nu o au: “fă Doamne să fie în lume pâine pentru toÅ£i”.

Åži iartă-ne nouă… Dacă Părintele vrea ca raportul Lui cu noi să fie normă ÅŸi pentru raportul nostru dintre noi, înÅ£elegem că ceea ce nu ne va fi iertat va fi tocmai refuzul nostru de a ierta. Ispita cea mare, potrivit lui Accatoli, este cea care a trăit-o ÅŸi Isus în seara când a fost prins: ispita de a nu mai crede când ne găsim în faÅ£a pericolului. Momentul de maximă tensiune ÅŸi deznădejde atunci când îl rugăm pe Domnul Abbà! ÅŸi avem impresia că nu ne ascultă, este acel moment al încercării, al ispitei, ÅŸi atunci rostim: nu ne duce în ispită rugându-ne: “nu ne lăsa în încercare”, ba mai mult: “luptă tu, pentru mine ÅŸi alături de mine”. Recitând mântuieÅŸte-ne de cel rău, îi cerem Domnului să ne elibereze de păcat, de moarte ÅŸi de DuÅŸmanul care a adus moartea în lume ÅŸi ne îndeamnă la păcat: “mântuieÅŸte-ne Doamne de boală, de orice durere, de frică ÅŸi de moarte”.

“Mă simt îndreptăţit să mă rog Tatăl nostru pentru cel care nu face niciodată acest lucru”, afirmă Luigi Accatoli, căci într-o lume tributară publicităţii ÅŸi în care credinÅ£a pare să dispară, în realitate ea s-a refugiat în inima omului; în această optică ar trebui probabil înÅ£eleasă condiÅ£ia spirituală a omului modern aflat în căutarea lui Isus, printr-o reconsiderare a atitudinilor pe care El le-a avut, a comportamentelor, a cuvintelor Sale în diferitele situaÅ£ii concrete cu care s-a confruntat. Isus interesat de orice gest de omenie, atent în a culege orice faptă corectă ÅŸi orice sentiment bun ÅŸi sincer din inima omului. Åži pentru aceasta îl admirăm azi pe medicul care dezinteresat vizitează casa celui neputincios, pe taximetristul care îi duce clientului acasă celularul uitat pe banchetă, pe trimisul televiziunii în locuri de război sau pe voluntarii curajoÅŸi care aleargă să stingă un incendiu.

Tatăl tău, Tatăl meu, Tatăl nostru - este rugăciunea care îi uneÅŸte pe cei de pe pământ cu cei trecuÅ£i în lumea drepÅ£ilor, rugăciunea care face ca Ioan Paul al II-lea să participe la slujbele celebrate de Benedict al XVI-lea, ÅŸi care recitată cu încredere “mă face un pic mai pregătit să înfrunt lumea”, pe care de acum o privesc cu ochii lui Isus.

Notă: Articol publicat şi în revista Vatra nr. 11-12 (2006) 99-100.

Lecturi:1709
Inapoi la inceputul paginii