Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: DumitraÅŸ Delia
Teme: General

“Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă ÅŸi să înÅ£eleagă !”(Marcu 7,16). Acestea sunt cuvintele ce ar caracteriza cel mai bine concepÅ£ia de pelerinaj. Un pelerinaj e mai mult decât o deplasare dintr-un loc într-altul, e o călătorie, o călătorie făcută cu sufletul, cu “ochii ÅŸi urechile” acestuia. Nu fapte, nu cuvinte rostite umplu sufletul, ci tăcerea, capacitatea de a asculta cu inima, de a lăsa să pătrundă pacea, mulÅ£umirea, împăcarea ÅŸi detaÅŸarea de tot ce e lumesc. Cu fiecare trăire, Dumnezeu coboară tot mai aproape în sufletul tău pentru ca în timpul ÃŽmpărtăşirii comuniunea să fie totală. O dată cu acest pelerinaj am înaintat în iubire, apropiindu-ne de adevărata trăire a iubirii totale.

Pelerinajul a adus în suflet, pe lângă pace şi seninătate, desprinderea aproape totală de cotidian, de cele lumeşti, o fericire gravă ce se cerea mai curând contemplată în interior decât împărtăşită într-un mod exuberant în exterior.

Prima locaţie din cadrul pelerinajului - închisoarea de la Sighet şi Cimitirul Săracilor - au avut rolul de a apropia sufletul de eternitate, de a transpune moral-spiritual fiinţa umană peste barierele timpului, în întunericul celulei alături de martirii de la Sighet. Timpul s-a oprit în loc. Clipa a rămas suspendată în tiparele timpului nostru lumesc, limitat. Sufletul însă, a trăit şi a receptat fiecare centimetru de istorie, de suferinţă scrisă cu sânge şi scrijelită pe pereţii locului de calvar. Tineri ai anului 2007, sufletul nostru s-a maturizat brusc, am devenit deodată parcă mai înţelepţi. Moartea şi suferinţa răzbăteau din fiecare colţ al închisorii.

La închisoarea din Sighet am intrat cu inima strânsă, la fel ca deţinuţii de odinioară aruncaţi în negura necunoscutului şi a suferinţei, deşi intram ca vizitatori. Am călcat pe coridoarele înguste şi un sentiment straniu de părăsire punea stăpânire pe noi. Sentimentul de însingurare bântuia coridoarele făcându-te să te întrebi care erau gândurile deţinutului surprins în picioare, în frig, flămând , în mijlocul celulei, izolat îndărătul unei uşi din fier masiv? Ce era în oricare celulă a penitenciarului de la Sighet? Omul şi temerile sale .

“Omul e om în măsura în care e homo religiosus”, în măsura în care păstrează legătura cu Dumnezeu. “Nu vă fie teamă!” spunea ÅŸi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. ÃŽnvinge teama ÅŸi te va “birui” iubirea lui Dumnezeu, te va acoperi ÅŸi te va îmbrăca, te va mângâia în tristeÅ£e si singurătate, îţi va da puterea perseverenÅ£ei finale. E singurul răspuns pe care îl poÅ£i da întrebării fireÅŸti:”Cum au rezistat? Cum a fost posibil să îndure atât?”.

Dumnezeu le-a dat puterea. Dumnezeu le-a dat forÅ£a să vadă în celula umedă ÅŸi rece un loc de reculegere ÅŸi rugăciune, în uÅŸa bătută în fier izolare în faÅ£a lumii pline de păcate, iar în celulă - suflete ce aveau nevoie de rugăciuni. Celula a fost locul martiriului. Prin sânge ÅŸi suferinÅ£e au sfinÅ£it-o. Moartea lor a fost o izbăvire. Moartea e doar o trecere… episcopii noÅŸtri au plătit-o atât de scump. Ioan Suciu, Valeriu Traian FrenÅ£iu, marele om politic Iuliu Maniu, numeroÅŸi preoÅ£i greco-catolici, ÅŸi-au încredinÅ£at viaÅ£a în mâinile lui Dumnezeu acolo, în singurătatea celulei .Ceea ce a înjosit omul, a înălÅ£at Dumnezeu. SuferinÅ£ele episcopilor martiri au fost răsplătite.

Deşi pare un paradox, închisoarea de la Sighet nu e doar un loc al pierzării, e mai ales un loc al regăsirii, al reîntâlnirii cu Dumnezeu, atunci prin suferinţă, acum prin rememorarea suferinţelor trăite. Datoria noastră este sa nu uităm. Uitarea se aşterne peste tot şi peste toate, dar nu trebuie să altereze amintirea martirilor pentru credinţă. Aceasta e de datoria noastră.

Să ne închipuim gradul de umilire suferit de episcopii ÅŸi preoÅ£ii noÅŸtri: bătăi, insulte, batjocuri, privare de libertate, de hrană, de orice apropiere umană. Doar singurătatea ÅŸi izolarea i-au însoÅ£it. Au suferit nevinovaÅ£i torturi înjositoare, în ceasul morÅ£ii nimeni nu le-a fost alături ÅŸi nu le-a aprins o lumânare la căpătâi, iar trupurile lor au fost aruncate în pământul primitor alături de alÅ£i martiri în Cimitirul Săracilor. Trupul lor s-a topit în pământul jilav, cum spune Scriptura: “Pământ eÅŸti ÅŸi în pământ te vei întoarce”, dar numele lor, sufletul lor cel bun va rămâne veÅŸnic în memoria urmaÅŸilor.

Pentru acei ce prin jertfa şi suferinţele lor au întărit temelia Bisericii Greco-Catolice, ce au devenit exemple de viaţă pentru noi care îi cinstim, ne-am rugat sâmbătă, 12 mai 2007.

Sighetul a devenit pentru o zi centru al rugăciunii, al spiritualităţii greco-catolice. S-a gătit de sărbătoare şi a primit oaspeţii cu cinste. Pelerini din toate colţurile ţării, având în mijlocul nostru pe P.F. Lucian Mureşan, episcopi şi preoţi, într-un cuvânt prezentul bisericii, ne-am unit să cinstim trecutul .Dumnezeu a binecuvântat această zi cu un soare ce învăluia totul într-o lumină dătătoare de speranţă. Sfânta Liturghie cântată de mulţimea de glasuri s-a ridicat spre cer ducând rugăciunile noastre spre cei demult plecaţi. Împărtăşiţi cu Preacuratul Trup şi Sânge, credincioşii au avut parte de o dublă purificare: spirituală şi fizică, la sfârşit ploaia purificând atmosfera încărcată a unei dimineţi toride. Cimitirul Săracilor a redevenit ca în fiecare an un loc al refacerii legăturii între trecut şi prezent, un loc al încărcării cu forţa sufletească de a continua pe drumul vieţii.

Sighetul şi-a luat rămas bun de la vizitatorii - cei mai mulţi de când se oficiază acest eveniment. Noi, tinerii din Eparhia de Cluj-Gherla am continuat pelerinajul spre Oradea. Într-un fel, drumul spre Oradea se prefigura ca o continuare a pelerinajului de la Sighet şi aşa a şi fost.

Oradea. Catedrala greco-catolică ne-a întâmpinat impunătoare, luminată de lumina sărbătorii, gătită pentru o ceremonie memorabilă. În mijocul bisericii, sicriele a 5 dintre martirii Eparhiei de Oradea. PS.Valeriu Traian Frenţiu - decedat la Sighet, iar trupul său învăluit în ţărâna Cimitirului Săracilor, PS.Vasile Hossu, PS.Iuliu Hirţe, monseniorul Dan şi monseniorul Tămâianu, au imprimat slujbei un accent de profundă sfinţenie şi de solemnitate. Trupul PS.Frenţiu, după cum se ştie nu mai poate fi găsit vreodată în edificiul de oase care este Cimitirul Săracilor, însă a fost umplută o urnă cu pământul bogat de sângele martirilor de la Sighet si plasată în interiorul sicriului în mod simbolic. Ceilalţi episcopi au fost deshumaţi pentru a fi mai apoi puşi să doarmă somnul de veci la temelia marii catedrale.

Sfânta Liturghie a fost deosebită şi din cu totul alt motiv: prezenţa P.F. Lucian, a episcopilor din toată ţara şi a unui sobor numeros de preoţi care au răspuns chemării de a participa la acest moment memorabil. Atmosfera de sărbătoare nu ar fi fost completă fără prezenţa corului, care a făcut să vibreze fiecare suflet prezent, aducând în inimi un sentiment de eliberare sufletească, accentuând solemnitatea clipei.

O zi memorabilă, încă o pagină scrisă a istoriei pentru Biserica Greco-Catolică. La coborârea martirilor în criptă am asistat la un moment unic ce face dovada că dăinuirea în memoria urmaşilor e condiţionată de legătura specială cu Dumnezeu. Veşnicia noastră e El.

Sufletul s-a umplut de hrană spirituală, sentimente noi au înflorit în inimi:apartenenţa la neamul românesc, mândria de a fi urmaşi ai unor oameni aleşi. O nouă forţă radia din inimile noastre, aceea ce ne dădea tăria şi încrederea în viitor, în responsabilitatea faptelor noastre.

Noi, tinerii, suntem viitorul Bisericii şi al societăţii. Doar privind spre trecut, doar cunoscând suferinţa şi jertfa, vom afla puterea de a continua ceea ce a rămas neterminat.

Suferinţele episcopilor în închisoare să ne arate cât de bine e sa fii liber, singurătatea lor să ne îndemne să căutăm apropierea de semenii noştri şi să ne înveţe bucuria convieţuirii, prigoana pentru credinţa lor să ne facă mai înfocaţi în trăirea credinţei noastre. Nu au avut nimic din toate libertăţile noastre, însă şi le-au dorit din toată inima şi au murit pentru ele. Martirii noştri au avut un vis frumos pentru care au luptat. Noi trebuie să îl continuăm.

Fie ca aceste clipe deosebite să deschidă inimile noastre, în a preţui şi a dori ceea ce avem deja, să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a oferit şi mai ales să începem să oferim. Acum avem în suflete o comoară. Am fost martori la clipe încărcate de semnificaţie ce au picurat bucurie cerească în cupa sufletului nostru. Să oferim aşadar celor ce nu au putut participa la Oradea sau la Sighet un strop din tot ce am trăit.

Doamne, îţi mulţumim!

Notă: articol publicat în revista Identitate, mai (2007) 14-17.

Lecturi:1946
Inapoi la inceputul paginii