Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Tănase Andreea
Teme: Artă

În a doua jumătate a secolului XVI atât Moldova cât şi Ţara Românească intră sub dominaţie otomana, fapt care, în ceea ce priveşte dezvoltarea arhitecturii româneşti, coincide cu faza feudalismului dezvoltat. Datorită contextului istoric existent, dominaţia otomană, în ambele state dezvoltarea arhitecturii militare de cetăţi va stagna, dar se va dezvolta în schimb arhitectura fortificată a mănăstirilor, ca loc de refugiu şi de păstrare a averilor boierilor şi a bisericii.

Din punct de vedere tipologic arhitectura religioasă a acestei etape preia planurile şi soluţiile spaţiale propuse de ansamblurile mănăstirilor Cozia, Dealu sau Argeş. Alcătuirea unui ansamblu monastic porneşte de la următoarele elemente:

• Biserica ÅŸi Paraclisul

• în arhitectura de factura bizantina biserica este aÅŸezată în centrul incintei

• în perioada secolelor XIV-XVI biserica era situata în axul accesului, asamblul monastic dezvoltându-se simetric faÅ£a de acest ax, ulterior, începând cu secolul XVI apar ÅŸi exemple în care axul de compoziÅ£ie este deplasat

• Trapeza ÅŸi Bucătăria

• Chiliile

  • spaÅ£ii de locuit pentru călugări sau călugăriÅ£e, aÅŸezate perimetral, de-a lungul zidurilor de incintă, de obicei comunicând între ele prin galerii deschise

  • se dezvoltă de obicei pe două nivele, în cazul incintelor fortificate la nivelul superior galeria fiind asimilată drumului de strajă

• Arhondaricul

  • defineÅŸte de fapt aripa mănăstirii rezervată găzduirii oaspeÅ£ilor

• StăreÅ£ia

  • reprezintă sediul egumenului mănăstirii

• Aparatul de acces

  • în cazul incintelor fortificate îndeplineÅŸte ÅŸi funcÅ£ii de apărare

  • este marcat prin prezenÅ£a unui turn de poarta

Ca şi tipuri de planimetrie pentru bisericile de tradiţie liturgică bizantină în arhitectura românească se disting trei mari direcţii :

• biserica de plan treflat

  • este adusă în Å¢ara Românească din zona de sud a Dunării

  • este tipul de plan caracteristic pentru bisericile de mănăstire

  • poate avea ca ÅŸi subtip

    • biserica de plan treflat cu pronaos lărgit (tip de plan întâlnit în cazul Mănăstirii Curtea de ArgeÅŸ)

    • biserica de plan atonit

• biserica de plan drept

  • este tipul de plan folosit în special pentru bisericile urbane sau pentru bisericile de curte

• biserica cu plan de tip cruce greaca înscrisă

  • este de influenta bizantina, greceasca

Pornind de la aceste premise, perioada secolelor XVI-XVII este dominata de apariţia în arhitectura românească a unui stil de sinteză - stilul brâncovenesc. Caracterul conservator totuşi al arhitecturii de cult, care cultivă tipologiile deja stabilite, lasă posibilitatea exprimării stilului în special sub aspect decorativ. Stilul iniţiat de domnitorul al cărui nume îl şi poartă, Constantin Brâncoveanu, se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foişoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul faţadelor. Sistemul tradiţional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a ancadramentelor, a coloanelor şi a balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri influenţa barocă. Proporţiile devin mai zvelte. Atât decorul cât şi spaţiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decoraţia din piatră predomină motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.

Manastirea Hurezu este considerata, împreună cu schiturile sale, ca cel mai reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru stilul brâncovenesc. Ansamblul mănăstirii Hurezu cuprinde mănăstirea propriu-zisă, Biserica Bolniţei, ctitorita de doamna Maria, soţia lui Constantin Brâncoveanu, ridicata la 1696 şi zugrăvită de Preda Nicolae şi Ianache; Schitul Sfinţilor Apostoli, la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele stareţ Ioan Arhimandritul în 1698 şi zugrăvită de Iosif şi Ioan în 1700, şi Schitul Sfântul Ştefan, după numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 şi zugrăvit de Ianache, Istrate şi Harinte.

Dispuse pe un teren accidentat, aceste monumente se condiţionează vizual reciproc, generând corelaţii plastice de mare interes. Incinta mănăstirii este compusă după un plan simetric, prestabilit, principalele componente ale ansamblului (biserica şi paraclisul ridicat deasupra porţii de intrare) fiind dispuse de-a lungul unei axe de simetrie. Relieful locului şi accesele preexistente au condus la modificarea partiului iniţial, gangul porţii fiind transformat în trapeza, iar intrarea proiectata pe sub turnul - clopotniţa de pe latura de sud a incintei. In felul acesta simetria ansamblului nu consta în repetarea identică a părţilor situate de o parte şi de alta a axei cât în echilibrul realizat între clădiri cu funcţii diferite.

Galeriile înconjurătoare, suprapuse pe două niveluri, determinante pentru imaginea curţii interioare, apar ca o sinteză a logiilor suprapuse ale Renaşterii cu motivele prispei şi pridvorului popular. Monotonia ce ar putea rezulta din repetarea arcadelor se evită prin interpunerea câtorva foişoare, unele devenind capete de perspectivă.

Biserica aparţine tipului de la Argeş, cu deosebire că în locul celor 12 stâlpi ai pronaosului turla are ca reazăm doi stâlpi liberi şi zidul dinspre naos. Pridvorul este precedat de un antepridvor, care are ca posibila sursă de inspiraţie ahiasmatarul de la Argeş.

Mănăstirea Antim din municipiul Bucureşti, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul, a fost ridicată în perioada anilor 1713 - 1715 pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Mirul, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus. Mănăstirea preia elementele de arhitectură sintetizate odată cu construirea ansamblului monastic de la Hurezu, continuând stilul brâncovenesc şi contribuind la dezvoltarea vocabularului sau plastic.

Biserica este singura ridicată în sec al XVIII-lea în plan triconic, aparţinând, prin concepţie şi decoraţie, stilului brâncovenesc. Ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră; rozete mari şi bogate, pridvorul este deschis cu portal monumental, capitelurile şi piedestalurile coloanelor sunt frumos ornamentate cu motive florale. Dimensiunile geometrice ale bisericii sunt 30 metri lungime şi 10 metri lăţime, naosul cu două ferestre la fiecare absidă amintind de structura vechilor biserici sârbeşti.

Incinta se dezvoltă perfect simetric, întregul complex - biserică, chilii, paraclis, clopotniţă, case egumeneşti - fiind executat, atât arhitectonic cât şi pictural, potrivit planurilor întocmite de marele ierarh. Se remarcă dorinţa de monumentalizarea a stilului brâncovenesc prin modificarea proporţiilor ordinului.

Mănăstirea Văcăreşti, distrusă în urmă cu aproximativ 20 de ani de către regimul comunist, a reprezentat cel mai important ansamblu muntenesc de factură brâncovenească. Ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, în perioada anilor 1716, construcţia este continuată după moartea acestuia de către fiul său, Constantin. El construieşte înainte de 1736 paraclisul de pe latura estica a incintei şi o nouă curte. Ansamblul astfel format se întindea pe 18.000 mp şi era cel mai important monument de arhitectură al secolului XVIII şi, totodată, cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei. În 1848 Văcăreştiul devine loc de detenţie pentru capii revoluţiei. Din 1864 este transformată în închisoare oficială de stat. Urmează apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autorităţilor determină degradarea continuă a edificiului. În anul 1973 se demarează un proiect de restaurare dar cu toate acestea în anul 1986 s-a decis distrugerea totală a ansamblului fapt care constituie o mare pierdere la nivel urbanistic şi arhitectural.

Ca şi tip de planimetrie Biserica Mănăstirii Văcăreşti reinterpreta planul cu pronaos supralărgit al bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, acesta din urmă fiind tratat ca un spaţiu în cruce greacă inscrisă. Totodată coloanele care susţineau cupola îmbogăţeau modul de exprimare plastică a stilului brâncovenesc.

Prin acest scurt articol, luând în discuţie trei exemple caracteristice pentru exemplificarea stilului brâncovenesc, am încercat să subliniem importanţa pe care acesta a avut-o în dezvoltarea ulterioară a arhitecturii româneşti. Stilul brâncovenesc a constituit, spre sfârşitul secolului XIX, punctul de pornire pentru stilul neoromânesc, prezent în lucrările lui Ion Mincu, şi am putea spune ca a determinat indirect dezvoltarea stilului modernist, ca o reacţie la stilul neoromânesc.

Bibliografie:

• Gheorghe Curinschi-Vorona, Istoria arhitecturii în România, BucureÅŸti, 1971
• http://ro.wikipedia.org
• http://www.cimec.ro
• http://www.nistea.com/Antim.htm

Lecturi:4435
Inapoi la inceputul paginii