Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Chiciudean Anton
Teme: Personalităţi

Fiecare om, în aceasta viaţă pământeană, are ocazia să se întâlnească cu o mulţime de oameni. Unele întâlniri sunt obişnuite, de fiecare zi, care nu lasă prea multe urme sau amintiri, altele ţi se fixează în memorie şi nu le poţi uita. Despre asemenea întâlniri, pe care nu le poţi uita, aş vrea să împărtăşesc şi altora câteva impresii şi amintiri, şi anume întâlnirile mele din viaţă cu Eminenţa Sa cardinalul Alexandru Todea.

Fiind născut în Reghin, în familia unui preot greco-catolic, am avut ocazia să fiu un martor şi un observator al vieţii din clandestinitate al comunităţii greco-catolice din zona Reghinului, al cărei conducător, de drept şi de fapt, era episcopul şi mitropolitul pe atunci Alexandru Todea.

Prima întâlnire cu Eminenţa Sa a avut loc, cu totul întâmplător, în vara anului 1966. Veneam de la gară împreună cu fraţii mei, dintre care unul se întorcea de la Iaşi, după ce trecuse cu succes examenul de admitere la Politehnică. Eram cu toţii bucuroşi şi ne manifestam poate prea zgomotos bucuria, când, din urma noastră, ne-a abordat un domn înalt, subţire, cu pălărie, care călătorise şi Dânsul cu trenul. S-a interesat de bucuria noastră, l-a felicitat pe fratele meu, iar pe mine m-a întrebat în ce clasă sunt şi ce limbă străină învăţ. I-am răspuns că învăţ limba franceză, după care dialogul a continuat în franceză. Din păcate atunci cunoştiinţele mele de franceză erau destul de precare pentru a putea purta un dialog, aşa că, ţin minte, am avut destul de mari dificultăţi să port un dialog coerent. Acasă i-am relatat tatei despre persoana care ne-a abordat. "A fost Vlădicul ! ", a fost răspunsul tatălui meu.

În Reghin în acea perioadă trăiau cu familiile lor mai mulţi preoţi greco-catolici care fiecare activa atât în plan religios, într-un cerc destul de restrâns de credincioşi de mare încredere, cât şi în plan social, fiind încadraţi în diferite servicii la întreprinderi de stat, pentru susţinerea familiilor. Majoritatea credincioşilor care au rămas fideli credinţei catolice participau la Sf. Liturghie la Biserica Romano Catolică din oraş. Impresionantă era credinţa oamenilor de la ţară, care, joia când era târg, de sărbători sau la anumite date (prima vineri din lună), erau aproape majoritari în Biserica Romano Catolică. Preoţii ţineau legătura între ei şi cu Vlădicul cu multă precauţie. Aşa am avut ocazia să citesc în acea perioadă câteva din Memoriile pe care Eminenţa Sa le trimitea în fiecare an conducătorilor de partid şi de stat de atunci. Ţin minte că am citit şi un jurnal personal al părintelui Pop Simion, care circula în manuscris printre preoţi, foarte interesant, în care relata despre începuturile activităţii sale de păstor sufletesc în parohia din satul Toldal. De asemenea câteva texte dactilografiate ale părintelui şi filosofului Ioan Miclea de la Blaj.

La începutul anilor ’70 contactele între preoÅ£i au devenit mai strânse ÅŸi mai dese, fiecare preot fiind la locul de muncă ÅŸi un apostol, atât al Evangheliei lui Hristos cât ÅŸi al Evangheliei Neamului Românesc, aÅŸa cum l-a caracterizat EminenÅ£a Sa mai târziu pe tatăl meu.

Al doilea contact direct cu Eminenţa Sa l-am avut în data de 13 August 1979, după amiaza, o dată foarte importantă pentru mine. Atunci a avut loc ceremonia religioasă a căsătoriei mele, ceremonie oficiată de Eminenţa Sa în casa în care locuia atunci, pe strada Bucegi din Reghin. Împreună cu logodnica de atunci, soţia de acum, am hotărât să apelăm la Eminenţa Sa, care a acceptat să ne căsătorească. Data a fost aleasă de Dânsul în timpul postului Sf. Fecioare Maria, tocmai pentru a deruta vigilenţa "oamenilor de bine", ceremonia civilă fiind fixată pe 18 August. La ceremonie nu a asistat decât tatăl meu, care dădea şi răspunsurile la Sf.Liturghie care a fost oficiată. Ţin minte că ne-a cerut verighetele, dar verigheta mea nu vroia să iasă de pe deget, la care face remarca " Semn bun !", şi a avut dreptate. Dânsul a procurat şi două coroniţe, făcute din flori de câmp, utilizate în timpul ceremoniei. După ceremonie ne-a reţinut pentru un scurt dialog şi ne-a făcut cadou două cărţi de rugăciuni. Atunci am simţit pentru prima dată ce înseamnă să fii în preajma unui om cu darul sfinţeniei, care prin simpla lui prezenţă îţi crează o anumită stare. Acea senzaţie am resimţit-o în toate întâlnirile ulterioare, şi acest lucru mi-a fost mărturisit şi de alţi oameni care au avut şansa să intre în contact direct cu Eminenţa Sa.

Următoarea mea întâlnire cu Eminenţa Sa a avut loc într-un cadru mai puţin plăcut pentru mine, în 1981 la moartea soacrei mele, învăţătoarea Elena Someşan din Reghin. Eram cu toată familia lângă catafalc când văd că apare Eminenţa Sa, ne prezintă condoleanţe şi ne cere permisiunea să facă câteva rugăciuni. Aceste rugăciuni au fost destul de lungi, la care tatăl meu, care întâmplător era prezent acolo, îi dădea răspunsurile. Când l-am întrebat pe tatăl meu ce rugăciuni au fost, mi-a spus că a fost oficiată slujba de înmormântare într-o formă prescurtată. Soţia mi-a spus apoi că acelaşi lucru s-a petrecut şi la înmormântarea socrului meu Pavel Someşan, cu câţiva ani înainte.

După căsătorie eu m-am mutat cu serviciul şi m-am stabilit în Bucureşti, dar am menţinut o legătură strânsă cu cei din Reghin, unde reveneam ori de câte ori aveam ocazia. Revenirea mea la Reghin însemna de regulă şi câte o vizită la Eminenţa Sa, care între timp se mutase într-o casă personală pe strada Apalinei din Reghin. În această casă îşi amenajase o adevărată capelă şi în care ţinea Sf.Liturghii şi alte ceremonii religioase fără nici o reţinere. Viaţa comunităţii greco-catolice din oraş se desfăşura în jurul acestui centru, unde veneau şi o mulţime de persoane din ţară. Era foarte solicitat şi nu refuza pe nimeni, aşa că te puteai considera un om norocos dacă îl găseai mai puţin ocupat şi îţi acorda din timpul său. În privinţa aceasta mă pot considera un om norocos, fiindcă am avut şansa unor întrevederi mai lungi, de regulă seara, când solicitările erau mai puţin intense.

În 1983 tatăl meu Vasile Chiciudean, preot greco-catolic, a murit, şi ne-a lăsat ca o ultimă dorinţă să fie înmormântat de un preot catolic. La auzul acestei dorinţe Eminenţa Sa a făcut un gest caracteristic, şi-a bătut genunchiul cu palma, şi a promis că îl va înmormânta Dânsul. Cu o zi înainte de data anunţată pentru înmormântare a venit acasă la noi, împreună cu 15 preoţi greco-catolici din clandestinitate, şi a ţinut în casă slujba de înmormântare cu cântări şi o predică solemnă. A fost prezentă o asistenţă numeroasă, iar toată ceremonia a fost înregistrată pe bandă magnetică. A doua zi corpul neînsufleţit a fost transportat în satul Feleac din judeţul Bistriţa Năsăud, unde a fost înmormântat în prezenţa Eminenţei Sale şi a bunului său coleg şi prieten de familie părintele Ioan Roşca. Ulterior am aflat că acest fapt a fost una din primele manifestări publice mai de amploare ale comunităţii greco-catolice în clandestinitate, fără nici un fel de consecinţe, astfel că apoi asemenea manifestări au fost organizate fără prea mari reţineri. Se ştia de toată lumea că acasă la Dânsul se ţin Sf.Liturghii, iar la marile sărbători (Crăciun, Sf.Paşti) credincioşii participau în mare număr. Astfel ţin minte că am avut ocazia să particip, împreună cu soţia, la o adoraţie şi la o slujbă solemnă în ajunul Crăciunului în anii 1987 şi 1988. Casa era arhiplină, iar lumea stătea îngenunchiată cum putea. Adoraţia a durat peste o oră, eu eram în a doua cameră şi nu vedeam pe Eminenţa Sa, aşa încât credeam că citeşte meditaţia, dar soţia, care îl vedea, mi-a spus că nu a citit nimic . Pe atunci era "moda" întreruperilor curentului electric, aşa că slujba solemnă din ajun de Crăciun era frecvent întreruptă pentru a se aprinde lumânări, până când Eminenţa Sa a hotărât să nu se mai stingă lumânările mari şi slujba să continue doar la lumina lumânărilor, ceeace îi dădea un aer şi mai solemn.

La Securitatea din Tg.Mureş era un ofiţer care avea în fişa postului şi sarcina de a supraveghea activitatea de atunci a episcopului Todea. În discuţiile pe care le-am avut cu Eminenţa Sa de-a lungul anilor mi-a spus că acest ofiţer, care altfel i s-a părut un om corect, îi facea lunar cel puţin câte o vizită, sau dacă apăreau anumite probleme sau vizite din străinătate mai des. În discuţiile pe care le-a avut cu acest ofiţer de Securitate a pus şi problema ceremoniilor religioase care se desfăşurau la Dânsul acasă şi i-a cerut să nu fie perturbat în timpul ceremoniilor sau să fie şicanaţi credincioşii care participă la ele. Spre surprinderea Dânsului, ofiţerul i-a dat asigurări că acest lucru nu se va întâmpla şi chiar şi-a exprimat regretul că nu sunt mai mulţi preoţi care să aibă curajul Dânsului. Tot prin intermediul acestui ofiţer a protestat faţă de refuzul fraţilor ortodocsi de a permite înhumarea în cimitirul din Tg.Mureş a vicarului, de pie memorie, părintele Iosif Pop. Acest ofiţer le-a spus fraţilor ortodocsi că nu există cimitir ortodox sau catolic ci numai cimitir românesc, aşa că problema a fost rezolvată favorabil. După fiecare Memoriu, pe care episcopul Todea îl înainta anual autorităţilor, se afişa în vizită acest ofiţer pentru a-i confirma că Memoriul a ajuns la autorităţi, dar fără nici un răspuns oficial. Odată a venit cu propunerea din partea autorităţilor de a ne integra în rândul Bisericii Romano Catolice, ceeace implica schimbarea ritului, lucru pe care Eminenţa Sa i-a spus că nu îl poate accepta, fiind o problemă cu implicaţii mult prea mari, chiar dacă câţiva preoţi greco-catolici susţineau şi o asemenea soluţie. Altă dată i-a propus să îşi instaleze un telefon fiindcă o personalitate ca Dânsul nu se poate să nu aibă telefon, şi că intervine el unde trebuie pentru aceasta. L-a refuzat, ştiind ce urmărea de fapt cu acestă propunere. Nu avea televizor, în schimb era abonat şi citea regulat ziarul Scânteia. Văzând surprinderea mea mi-a spus că citeşte zilnic ziarul pentru a vedea "cum bat vânturile". Eminenţa Sa a observat că înaintea oricărei vizite mai importante din străinătate a unei oficialităţi politice sau ecleziastice era vizitat de către acest ofiţer şi rugat insistent ca în săptamâna sau zilele în care era în ţară acea oficialitate să stea acasă, fiindcă are să-i comunice nişte lucruri importante, care bineînţeles nu erau deloc importante. Acest lucru nu l-a împiedicat să se întâlnească clandestin la Iaşi cu cardinalul Luigi Poggi, responsabil pe atunci la Vatican cu Bisericile Orientale. Pentru aceasta a plecat din Reghin cu vreo două săptămâni înainte de întâlnire, a parcurs prin ţară un traseu sinuos şi a stat ascuns la Iaşi câteva zile.

Odată am fost mesagerul care i-a adus din partea poetului Ioan Alexandru volumul de poezii "Imnele Iubirii" cu următoarea dedicaţie : "Părintelui Alexandru Todea - Iubirea Mântuitorului este mai puternică decât moartea " în care, aşa cum a remarcat apoi Eminenţa Sa, era transpusă în poeme aproape întreaga Evanghelie a Sf.Ioan, şi se întreba cum de a putut fi editată. La vederea acestui volum pe biroul Eminenţei Sale, ofiţerul de securitate a comentat ironic : "mai trebuia să adauge un Aliluia". Legat de poetul Ioan Alexandru mi-a relatat cum a asistat personal la instalarea IPSS Ioan Robu ca episcop romano catolic în Bucureşti. A trimis o telegramă de felicitare şi a venit la catedrala Sf. Iosif din Bucureşti cu câteva ore înainte de ceremonie, dar tot nu a reuşit să ocupe decât un loc în picioare undeva în lateral, de unde nu vedea vorbitorii. La un moment dat cineva a ţinut un discurs cu mult patos şi cu multe referinţe istorice care pe atunci erau socotite lucruri tabu, încât cu toată oboseala acumulată, după atâtea ore de stat în picioare, s-a înviorat şi oboseala i-a dispărut. Ulterior a aflat că vorbitorul era poetul Ioan Alexandru.

În Bucureşti eram atunci o comunitate destul de numeroasă de credincioşi greco-catolici care frecventam Biserica Romano Catolică, de unde procuram cărţi şi obiecte religioase şi pe care le duceam la Reghin. Astfel odată, datorită insistenţei credinciosului Ioan Bercea din Bucureşti, adormit în Domnul, am dus la Reghin un pachet cu 50 cărţi de rugăciuni şi câteva volume din Vieţile sfinţilor, lucruri care i-au produs Eminenţei Sale multă satisfacţie. Altă dată i-am transmis din partea credincioşilor greco-catolici din Bucureşti susţinerea lor şi dezaprobarea faţă de un comentariu nepotrivit la Europa Liberă, legat de alegerea Dânsului ca Mitropolit al Bisericii Române Unite(Greco Catolice) din România. Legat de statutul nostru, al credincioşilor greco-catolici care frecventam Biserica Romano Catolică din Bucureşti, l-am întrebat odată ce atitudine să adoptăm, să ne înscriem formal la parohiile pe care le frecventăm, fiindcă totuşi noi toţi ne considerăm în continuare, "prin definiţie", greco-catolici. Nu pot să-i uit zâmbetul de satisfacţie pentru acel "prin definiţie".

Avea o mare aplecare pentru problemele fiecărui credincios şi ţinea să-l trateze pe fiecare în mod particular. De sărbători primea peste 100 de felicitări scrise, şi ţinea să răspundă în mod particular fiecăruia. Cred că dacă s-ar aduna toate aceste răspunsuri s-ar putea edita o carte de meditaţii. Ţin minte cât de îngrijorat era când s-a pus problema declarării maşinilor de scris, fiindcă îi era teamă că îi va fi confiscată, iar Dânsul era prea obişnuit să redacteze documentele la maşina de scris. Din fericire a rămas cu ea. Pe lângă activitatea sacerdotală, pe care o desfăşura public, mai desfăşura şi o activitate mai discretă, chiar dacă ştia că este urmărit în permanenţă. Mi-a povestit odată cum era urmărit dintr-o casă de peste drum, şi cum s-a convins de acest lucru: a urmărit, de data aceasta Dânsul, persoana care a ieşit din acea casă şi care a intrat în clădirea Miliţiei din Reghin. Altă dată s-a trezit peste noapte cu un cablu tras exact de-a lungul gardului cu vecinul său. Când l-a întrebat pe vecin ce este cu acel cablu acesta i-a răspuns că e pentru uscat rufe, chiar dacă vecinul avea o curte destul de mare. La scurt timp cablul a dispărut. Odată a primit de la o persoană cunoscută un mosor de aţă fără nici o explicaţie. La început nu şi-a dat seama de natura mesajului, dar după ce a deşirat aţa, a găsit în miezul lui un mesaj scris. Avea grijă atât de viaţa spirituală cât şi de cea materială a credincioşilor şi preoţilor pe care îi păstorea. Distribuia oficierea de liturghii la preoţii care ştia că au nevoie de un ajutor material. Într-o perioadă s-au primit ajutoare materiale de la diferite fundaţii caritabile din Apus cărora le indica cum să le distribuie, după nevoi. S-a ocupat şi cu instruirea, apoi cu consacrarea, celor care îşi manifestau dorinţa de a deveni preoţi în clandestinitate.

În acea perioadă, când programul TV se limita la două ore pe zi, când ziarele scriau după comandă politică, informaţiile cu adevărat utile erau puţine. De aceea era foarte interesat de informaţii noi, ştiind că în Bucureşti circulă mai multe informaţii, iar Bucureştiul era "abonat" atunci la televiziunea bulgară şi prin ea şi la cea rusească. A fost plăcut surprins când i-am spus că de Crăciun, în 1988, am văzut la televiziunea rusească imagini transmise din Piaţa Sf.Petru de la Roma. A spus că aşa cum de la Moscova ne-au venit nenorocirile, tot de acolo va veni şi schimbarea. Prin 1987 era foarte optimist privind schimbările care se vor petrece la noi dacă va veni un nou conducător, la care ţin minte că am făcut următorul comentariu: "numai un nou conducător nu este de ajuns, el îşi va face un titlu de glorie să continue munca predecesorului, chiar cu unele cosmetizări, trebuie să se schimbe sistemul". S-a uitat la mine surprins, de parcă aş fi fost un provocator, apoi a exclamat : "Să ştii că ai dreptate !". Dânsul avea o mare aplecare pentru tineret şi nu era de acord cu pervertirea lui cu tot felul de activităţi cu substrat politico-ideologic. Nu ştia ce s-a întâmplat cu cenaclul Flacăra şi de ce nu se mai ţinea. I-am povestit incidentul de la Ploieşti, care a dus la suspendarea lui, şi vedea în acesta cu adevărat un semn divin.

Toate aceste amintiri, trăite personal, sunt doar câteva crâmpeie din viaţa unei mari personalităţi, de care cred că sunt convinşi toţi cei care l-au cunoscut sau au avut şansa să fie, chiar şi pentru perioade scurte de timp, în preajma sa. Recomand tuturor celor care au asemenea amintiri să le aştearnă pe hârtie şi să la facă cunoscute tuturor. Merită efortul.

Lecturi:3667
Inapoi la inceputul paginii