Iulie 2007

În concediu cu un părinte din pustiu

Autor: Bianchi Enzo
Teme: General, Spiritualitate

A alătura întelepciunea părinţilor pustiei la concedii ar putea să pară neobişnuită sau de-a dreptul lipsită de respect; sigur că părinţii pustiului, aceşti călugări ce încercau să trăiască mesajul evangheliei în cel mai radical mod cu putinţă, chiar cu preţul de a fi nepopulari, nu aveau perioade de timp dedicate odihnei şi distracţiei de genul concediilor noastre.

Pe de altă parte, până în urmă cu puţine decenii, cele mai multe persoane nu ştiau ce sunt concediile: singura zi de odihnă, şi nu întotdeauna pentru toţi, era duminica, căreia i se adăugau puţinele sărbători ce ritmau anotimpurile şi anul liturgic. În schimb azi vacanţele sunt un fenomen extins de care beneficiază aproape toată lumea şi nimeni nu s-ar gândi vreodată că ar fi contrare evangheliei sau vieţii creştine în general. Există convingerea că vacanţele ori concediile sunt necesare, că sunt benefice pentru că permit odihna şi o schimbare de ritm în vieţile noastre. Cu toate acestea şi concediile pot fi irosite; poate fi pierdută ocazia favorabilă pentru a confirma sau îmbunătăţi calitatea vieţii; pot fi consumate în ameţitoare distracţii, aventuri, relaţii…

Nu e uşor să petreci un concediu "sănătos", nu e uşor să ştii să te odihneşti. Cred că aici părinţii pustiului ne pot ajuta aducându-ne aminte de anumite exigenţe şi făcându-ne conştienţi de viaţa pe care dorim să o trăim. În acest articol nu mă voi referi la îndrumările lor în ceea ce priveşte viaţa creştină sau la apelurile lor care vor să-l stimuleze pe creştin de a se apropia cât mai mult de sfinţenie, de maturitatea propriei vocaţii de botezat în Cristos… Mă voi opri în schimb asupra unui fragment, de altfel foarte cunoscut, care nu ne dă sfaturi asupra vieţii creştine ci ne prezintă condiţiile necesare pentru edificarea unei vieţi interioare sau spirituale. Iată că vacanţele pot fi nu doar ocazia unei odihne fizice ci şi o îmbunătăţire autentică a calităţii întregii noastre vieţi în toate aspectele ei: psihice, fizice, interioare. Fragmentul ales, atribuit unui părinte pe nume Arsenie, poate indica condiţiile în care vacanţa devine ocazia de a accede la viaţa interioară, de a confirma încă o dată caracteristica ei umană şi de a pune bazele preliminare a unei vieţi spirituale creştine.

Se zice că Arsenie, fiind în căutarea sensului vieţii sale se ruga stăruitor lui Dumnezeu: «Arată-mi Doamne calea mântuirii!». Atunci auzi o voce ce-i spunea: «Arsenie fuge (fugi), tace (taci), quiesce (linişteşte-te)». Imediat după ce a auzit acea voce, Arsenie a fugit în deşert, s-a antrenat în exerciţiul tăcerii propriei chilii şi a căutat pacea în singurătate. Sigur că sunt puţini, chiar extrem de rari cei care astăzi se simt chemaţi în a-l imita pe Arsenie în parcursul său vocaţional; toţi însă putem să tragem roade şi să medităm la aceste trei cuvinte simple: şi cine merge în concediu nu ar trebui să le simtă bizare, neobişnuite ci mai degrabă ar putea sa le îmbrăţişeze ca pe o ocazie de umanizare interioară. Să încercăm deci să le ascultăm ca şi cum ar fi adresate fiecăruia dintre noi în parte.

«Fugi!». A merge în concediu înseamnă a ne îndepărta de locul unde trăim de obicei: pornim, începem o călătorie, urmărim un traseu… Avram a auzit o voce care i-a spus: «Lech lecka, porneşte, mergi către tine însuţi!» şi aşa începu aventura sa. A părăsi locul unde în mod obişnuit locuim e un gest important, dacă îl trăim în plină cunoştinţă de cauză: în felul acesta recunoaştem că locul "nostru" nu ne satisface pe deplin, înseamnă că dorim alte locuri, că vrem să "ieşim" pentru a debarca pe un alt mal. Să încercăm să facem un exerciţiu de memorie şi să ne amintim de prima noastră călătorie pe care am făcut-o singuri în perioada adolescenţei noastre: temeri, anxietăţi, frică, dar şi dorinţe, aspiraţii, emoţia plecării, a ieşirii de pe poarta casei. Toate acestea sunt sentimente care ne încearcă de fiecare dată când ne pregătim pentru o nouă călătorie, pentru o nouă plecare.

Dar a fugi de acolo de unde locuim zi de zi înseamnă a lăsa deoparte ocupaţia noastră şi tot ceea ce umple de dimineaţa până seara zilele noastre. Serviciul pe care-l avem ne ocupă mai multe ore din timpul zilei şi face parte din întreaga noastră existenţă umană: nu întâmplător, când două persoane se întâlnesc, printre primele întrebări pe care şi le pun este şi aceasta: "Cu ce te ocupi?". În ziua de azi toată lumea e excesiv de ocupată, toţi aleargă, nimeni nu are timp astfel că a-i spune cuiva că e foarte ocupat e ca şi cum i-ai face un compliment şi aceasta este o modalitate de a-l face să se simtă important. Dar dacă ne dedicăm exclusiv serviciului, ce vom face când ajunşi la bătrâneţe nu va mai fi ocupaţia noastră cea care ne va spune cine suntem? Prin urmare, a pleca în concediu este un mod de a afirma capacitatea noastră de a ne desprinde temporar de munca pe care o facem, înseamnă a demonstra – nouă înşine înainte de toate – că nu suntem sclavii ei, că nu suntem înghiţiţi de vârtejul lucrurilor pe care le avem de făcut; a pleca în vacanţă înseamnă mai degrabă că ştim să ne odihnim atunci când e cazul, că ştim să relativizăm valoarea propriei noastre activităţi de zi cu zi, că ştim să cântărim valoarea muncii în viaţa noastră şi că realizăm care este doza de libertate şi de calitate a vieţii provenite din activitatea profesională desfăşurată. Oricare ar fi ocupaţia pe care o avem – fie ea şi un serviciu în slujba Bisericii cum este preoţia sau diaconia – e important să ne detaşăm pentru o perioadă de timp, tocmai pentru a ne întreba asupra relaţiilor dintre noi şi munca sau rolul asumat şi desfăşurat în viaţa noastră. E o îndepărtare necesară pentru a putea discerne şi cântări calitatea şi rezultatul de ansamblu, nu doar economic sau eficient, al muncii pe care o facem.

«A fugi» poate să însemne şi a ne îndepărta pentru un timp de cei cu care trăim sau a descoperi un nou mod de a ne raporta la ei. Chiar şi între soţ şi soţie, între părinţi şi fiii lor sunt necesare fie spaţii şi perioade de timp de distanţare, de îndepărtare unii faţa de ceilalţi, fie modalităţi diferite de a petrece împreună timpul: e o schimbare importantă pentru a îmbunătăţi raporturile dintre ei, pentru a-şi pune întrebări şi formula răspunsuri asupra semnificaţiei şi calităţii relaţiilor şi sentimentelor care uneori riscă să fie erodate de obişnuinţă, de rutină; această distanţare ne ajută să verificăm dacă aceste legături sunt purtătoare de libertate, de limfă vitală sau dacă asupra lor nu s-au declanşat dinamici de sclavie activă sau pasivă. În felul acesta, a accepta invitaţia de a fugi adresată lui Arsenie nu înseamnă pentru noi dispreţ pentru ce trăim zi de zi ci mai degrabă grijă, atenţie pentru ca fiecare zi să fie o ocazie prielnică pentru raporturi autentice şi roditoare.

A doua sugestie pe care părinţii pustiului ne-o dau este: «Taci, fă linişte!». Aceasta este o recomandare împotriva tendinţelor majoritare, o recomandare preţioasă şi neobişnuită în contextul asurzitor în care trăim astăzi, în care liniştea constituie o problemă ecologică pe cale de dispariţie: suntem invadaţi de cuvinte, mesaje, sunete, zgomote pe toată durata unei zile şi uneori şi în timpul nopţii. Dimineaţa ne trezim şi ascultăm imediat cuvinte, melodii, mesaje ce provin de la radioul sau televizorul care ne face companie în timp ce ne îmbrăcăm, ne spălăm sau luăm micul dejun… Apoi ieşim din casă pentru a merge la serviciu: în mijloacele de transport în comun alte zgomote, telefoane mobile, cuvinte şi mesaje ce se confundă unele cu altele; în maşină, muzică, ştiri şi dezbateri radiofonice; la serviciu, zgomotele şi cuvintele sunt cele "profesionale", acutizate de atmosfera frenetică care ne taie respiraţia; în sfârşit, întorşi acasă deseori, în loc să discutăm liniştiţi şi să-l ascultăm pe cel ce ne stă alături, percepem alte sunete, cuvinte, zgomote şi imagini ce provin de la acel mijloc de comunicare cu sens unic care este televizorul. Nu totdeauna a fost aşa pentru noi oamenii, însă această noutate numită televizor, intrată în viaţa noastră cu atâta îndrăzneală, nu a fost destul de studiată în privinţa efectelor pe care le are asupra noastră. Toţi spun că doresc liniştea; apoi odată obţinută cu multă sudoare, aceasta provoacă teamă, angoasă ca şi cum ar fi goală pe dinăuntru, ca şi cum ar indica absenţa a ceva. Dar aspectul negativ pe care îl percepem este că funcţia principală a cuvântului, a comunicării este grav afectată. Cuvintele par să fi ajuns a nu mai fi în stare de a crea relaţii între persoane, de a genera legături puternice între ele; cuvintele par a nu mai avea forţă, putere şi asta în cazul în care nu devin încărcate de semnificaţii violente. Fenomenul interceptărilor conversaţiilor telefonice private între "granzii" acestei lumi, între "vârfurile" ssocietăţii noastre ne-a arătat – dincolo de aspectele cu caracter judiciar – grosolănia limbajului, primitivismul lingvistic, violenţa verbală; şi toate acestea amplificate de faptul că printre protagonişti se află persoane cărora le-am încredinţat democratic guvernarea societăţii noastre.

Iată deci că vacanţele, concediile pot fi o ocazie pentru a face linişte, pentru a locui spaţiul în tihnă, pentru a trăi liniştea. Dimineaţa devreme, la mare ca şi la munte sau în alte locuri de vacanţă, există posibilitatea de a găsi locuri izolate unde liniştea nu e doar cu putinţă, ci este favorizată de cadrul natural. Ce concedii sunt acelea în care lipseşte liniştea? Liniştea ne învaţă cum să vorbim, ne ajută să discernem importanţa cuvintelor, ne îndeamnă la a ne interoga asupra a ce am spus sau auzit; nu este vorba de o linişte mută, lipsită de sens ci de acea linişte care restituie fiecărui cuvânt o semnificaţie, acea linişte care împiedică sunetele să devină zgomote, acea linişte care transformă "am auzit că" în ascultare autentică. Liniştea ca şi paznic de nădejde al focului ce arde în inima noastră, ca straja celor mai profunde dorinţe ale noastre şi ca motiv pentru a ieşi din ameţeală: liniştea ne permite să coborâm din carusel, să întrerupem mişcarea circulară şi fără direcţie în care ne învârtim. Câte potenţialităţi aflate în slujba simţurilor noastre le regăsim datorită liniştii: dacă pentru a percepe mai bine un gust deosebit închidem ochii, cum să nu ne dăm seama că liniştea purifică privirea, auzul, pipăitul?

În sfârşit, ca o a treia sugestie, proverbul nostru ne invită să descoperim gustul liniştii, al calmului interior: «Quiesce, caută liniştea!» A găsi liniştea interioară e rezultatul izolării şi al tăcerii, dar este şi un comportament asumat cu responsabilitate; semnificaţia principală a odihnei este de a reda energia necesară corpului istovit; dar pentru a fi autentică odihna nu poate să se separe niciodată de regăsirea calmului şi a păcii interioare şi de încercarea de a ne reconcilia cu propria noastră viaţă, cu propriile noastre enigme, cu aproapele nostru. Pauza concediului este ocazia pentru a face exerciţiul "macrothymiei"”, a iubi contemplând iubirea al cărei obiect suntem şi iubirea care poate înflori din inima noastră. Este o exigenţă fundamentală pe care azi mulţi încearcă să o suplinească cu tehnici de destindere şi de relaxare cultivând stima de sine şi amorul propriu. Dar nici una din aceste tehnici nu poate să fie eficientă dacă nu suntem capabili de a găsi pacea în noi înşine, dacă nu încercăm să discernem în inima noastră ce anume împiedică iubirii să înmugurească. Doar iubirea acceptată ca dar poate să înflorească, să se extindă şi să stârnească acea bucurie care întreţinută poate să devină trainică, acea speranţă care îngrijită poate să devină o garanţie, acea stabilitate care se opune cu succes dificultăţilor.

«Quiesce!» e o invitaţie ce cu greu poate fi acceptată, mai ales pentru cine nu a ascultat nici «fuge» şi nici «tace»; cu toate acestea vacanţele în însăşi denumirea lor ne invită la «quiesce!»; «vacare» înseamnă a întrerupe, a abandona, a termina, a se separa de ritmul cotidian obişnuit pentru a redescoperi viaţa interioară autentică; înseamnă a lăsa deoparte ceea ce facem pentru a ne ocupa de ceea ce suntem; înseamnă a părăsi tot ce este zgomotos pentru a regăsi «urechea inimii». Cu siguranţa proverbul părintelui Arsenie ne arată un drum ce poate să fie al celor ce cred dar şi al celor necredincioşi; pentru cei dintâi va fi un exerciţiu de comuniune cu Dumnezeu, pentru toţi ceilalţi va fi un parcurs de profundă umanizare. De altfel nu întâmplător animalele nu merg în concediu, în schimb oamenii o fac. Să fie deci concediul ocazia regăsirii umanităţii noastre.

traducere din italiana de Claudiu Hotico

Lecturi:1544
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme