Iulie 2007

Orientalium Ecclesiarum ÅŸi renaÅŸterea Bisericilor catolice orientale

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Teologie

Prin negura timpului scurs cu o rapiditate evazivă, cei care se interesează azi de istoria Bisericii, fie aceştia preoţi sau laici, tind să vadă în Conciliul Vatican II un eveniment major care a transformat, din temelii, faţa Bisericii. Şi totuşi, Conciliul Vatican II nu este doar un punct din trecutul Bisericii spre care ne întoarcem adesea privirea derutată pentru a-l analiza, a-l evalua şi a trage concluzii, adesea pripite! Conciliul face parte încă din prezentul nostru, multe dintre normele stabilite de acesta nefiind puse încă în practică, sau dacă au fost puse în practică acest lucru s-a făcut într-un mod eronat, perpetuându-se în viaţa Bisericii ceea ce Conciliul desemna drept "excepţii", astfel încât marea masă a oamenilor percepe acele "excepţii" drept fiind regula generală, în timp ce regula generală este considerată o "excepţie".

Conciliul Vatican II poate fi definit ca fiind "schimbarea la faţă" a ecleziologiei, aceasta suferind numeroase schimbări, nu dogmatice, ci de atitudine, favorizând, prin trecerea de la viziunea exclusivistă la o viziune mult mai echilibrată (ce tinde să devină, din păcate, o viziune relativistă): dialogul cu bisericile creştine ne-catolice şi cu ne-creştinii, dar, mai ales, renaşterea bisericilor orientale catolice. În acest sens, un punct de cotitură pentru bisericile orientale a fost promulgarea, la 21 noiembrie 1964, a decretului despre bisericile orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum. În cele ce urmează, vom trata articolele acestui decret care au dus la o transformare substanţială a viziunii asupra bisericilor orientale catolice.

Pentru a nu mina, încă de la început, înţelegerea acestui document magisterial, se cuvine a porni la drum printr-o clarificare terminologică ce vizează chiar articolul 2 al decretului Orientalium Ecclesiarum . Acest articol urmează linia terminologică a conciliului şi propune o relaţie de echivalenţă între termenii "bisericii particulare" şi "rituri". Această terminologie nu mai este valabilă astăzi, lucru ce creează mari confuzii în rândul multora. Termenul "biserici particulare" se referă astăzi la diferitele dieceze şi exarhate. Astfel o "biserică particulară" nu se identifică cu un rit oriental în întregime. De asemenea, un rit, nu se mai identifică astăzi cu o biserică sui iuris. De exemplu, ceea ce numim noi astăzi "rit bizantin" poate include mai multe bisericii sui iuris, ca de exemplu Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică sau Biserica Greco-Catolică Ucraineană, amândouă fiind biserici sui iuris.

Noua viziune ecleziologică propusă de Conciliul Vatican II redă bisericilor orientale o mai mare demnitate. Această nouă viziune poate fi deja observată în Constituţia apostolică despre Biserică Lumen Gentium, la articolul 23, unde se vorbeşte despre relaţia dintre diferitele biserici fondate de apostoli şi care au continuat să se dezvolte într-un mod original. Prin intermediul relaţiei cu Suveranul Pontif, care este garantul comuniunii ecleziale, aceste biserici sunt unite organic între ele. Această unitate organică are în vedere două aspecte: "unitatea credinţei", adică un comun depositum fidei, şi "unica structură divină a Bisericii Universale", ceea ce presupune continuitatea apostolică. În cadrul trasat de aceste două aspecte fundamentale ale ecleziologiei catolice, diferitele biserici se bucură de autonomie având o disciplină proprie, structuri proprii, uz liturgic şi patrimoniu teologic proprii.

Această viziune este explicitată şi aplicată bisericilor orientale prin intermediul primelor 11 articole ale decretului Orientalium Ecclesiarum, acestea formând partea ecleziologică a decretului. Noutatea majoră a acestui document transpare încă din articolul 3, unde se vorbeşte despre o demnitate egală" a diferitelor biserici aflate în comuniune deplină cu urmaşul lui Petru. Nici o biserică nu este superioară alteia în virtutea ritului, astfel fiind abolită concepţia superiorităţii ritului latin asupra celui grec; principiu impus în Biserica Catolică de Papa Benedict al XIV-lea. Această "demnitate egală" între diferitele biserici, conferă fiecărei dintre ele posibilitatea de a conduce misiuni în alte teritorii, lucru specificat clar în decret, însă acesta este unul dintre punctele care aşteaptă încă punerea sa în practică. După acest principiu de bază novator, decretul Orientalium Ecclesiarum tratează problema Patriarhatelor. În primul rând patriarhul este un episcop şi, ca atare, are toate drepturile şi obligaţiile oricărui alt episcop, însă, în calitate de Patriarh, are putere asupra tuturor episcopilor din propriul teritoriu, rămânând însă neatins "primatul Pontifului Roman".

În articolul 9 sunt explicitate rolul Patriarhilor şi atribuţiile acestora. Patriarhul îşi conduce credincioşii ca "părinte şi cap". Acest aspect are profunde rezonanţe biblice, făcând referire la Avraam, Isac şi Iacob care au fost "părinţii şi capii" unui popor. Prin urmare, conciliul reevaluează importanţa patriarhilor, cerând ca acestora să le fie recunoscute toate drepturile pe care cele şapte concilii ecumenice le-a conferit lor! Patriarhii pot alege episcopi în cadrul teritoriului lor şi să creeze eparhii noi, Suveranului Pontif fiindu-i totuşi rezervat dreptul de a interveni în cazuri particulare. Aceste intervenţii papale pot avea diferite înfăţişări, de la alegerea directă până la o simplă confirmare sau consens.

În fine, pentru Biserica Greco-Catolică Română este important paragraful 10, în care se stipulează că toate cele spuse despre Patriarh, este valabil şi pentru arhiepiscopii majori.

Articolele 12-18 se referă la disciplina sacramentelor. În ceea ce privesc sacramentele de iniţiere, bisericile orientale sunt îndemnate să revină la rânduielile străvechi ale administrării acestor sacramente. Din punct de vedere sacramental, sunt valide toate sacramentele conferite de preoţii catolici, atât latini cât şi orientali, însă, pentru a salvgarda convieţuirea armonioasă a diferitelor rituri, preoţii şi episcopii sunt îndemnaţi să urmeze prevederile dreptului comun şi particular, pentru a păstra, deopotrivă, liceitatea sacramentelor conferite.

O atenţie sporită merită acordată paragrafului 18, care tratează problema căsătoriilor mixte. În spiritul decretului Orientalium Ecclesiarum, termenul "căsătorie mixtă" se referă la căsătoria dintre un credincios catolic oriental şi un credincios necatolic oriental. În acest context trebuie să aducem în discuţie şi Unitati Redintegratio 15, paragraf ce proclamă validitatea sacramentelor conferite de miniştrii bisericilor ortodoxe. Prin urmare, căsătoria oficiată de un preot ortodox este validă, astfel încât, pentru ca o căsătorie mixtă să fie validă, este de ajuns prezenţa unui preot. Totuşi acest aspect nu trebuie interpretat într-un mod relativist!! Partea catolică din cadrul unei căsătorii are datoria morală de a se cununa în cadrul Bisericii Catolice, şi, doar acolo unde sunt motive bine întemeiate, cununia să se facă în bisericile necatolice. Aceste prescripţii nu ţineau însă cont de posibilitatea unei căsătorii între un catolic latin şi un necatolic oriental. Astfel, la 22 februarie 1967, Congregaţia pentru Bisericile Orientale a intervenit pe lângă Sfântul Scaun, stabilind că aceeaşi lege este valabilă şi pentru situaţia mai devreme menţionată.

Paragrafele 19-23 sunt dedicate cultului divin. Normele decretului nu aduc însă noutăţi considerabile, astfel încât nu vom insista prea mult pe acest aspect, preferând să tratăm doar aspectele în care au existat schimbări majore. Merită însă amintit că articolul privitor la data celebrării Paştilor, pentru a menţine armonia şi echilibrul între creştini, dă Patriarhilor posibilitatea de a celebra Paştile în aceeaşi duminică cu necatolicii.

Trecem astfel la una dintre problemele stringente ale creştinătăţii de astăzi, o rană încă deschisă şi un foc încă nestins complet: relaţia cu "bisericile separate", aspect tratat de articolele 24-29.

Încă de la început trebuie să facem o adnotare terminologică referitoare la expresia "biserici separate", care a suferit diferite nuanţări. Astfel, terminologia conciliară a fost oarecum schimbată, familiarizându-se uzul termenului "biserici surori". Aceste termen a fost des folosit de Papa Paul al VI-lea şi de Papa Ioan Paul al II-lea în contextul dialogului ecumenic. Conceptul a fost chiar utilizat în cadrul unor documente magisteriale, cum ar fi enciclica Ut unum sint. Totuşi, printr-o notă din iunie 2000, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei îndeamnă la revenirea spre terminologia conciliară de "biserici separate", întrucât folosirea termenului "biserici surori" în contextul dialogului ecumenic poate fi inadecvată teologic.

În prima parte a secţiunii dedicate relaţiei cu bisericile separate, părinţii conciliari vorbesc despre îndatoririle Bisericilor orientale catolice faţă de fraţii despărţiţi subliniindu-se că aceştia trebuie să promoveze unitatea creştinilor, în primul rând prin rugăciune şi exemplul vieţii, după cum se menţionează şi în decretul Unitatis Redintegratio. De asemenea, pentru o mai bună relaţie cu fraţii necatolici, catolicii orientali sunt îndemnaţi la păstrarea cât mai fidelă a tradiţiilor orientale, la colaborare şi stimă frăţească "a lucrurilor şi a oamenilor". Laicilor necatolici care doresc să intre în comuniune cu Suveranul Pontif le este cerută doar simpla profesiune de credinţă. În cazul că anumiţi preoţi necatolici vor dori să intre în comuniune cu Roma, acestora le este recunoscută preoţia, în virtutea faptului că Biserica Catolică recunoaşte drept valide, toate tainele administrate în bisericile ortodoxe.

A doua parte a secţiunii dedicate relaţiei cu bisericile separate, tratează problema comunicării în cele sfinte. Acest aspect este extrem de complex incluzând un principiu ecleziologic şi unul soteriologic. Din punct de vedere ecleziologic, este clar faptul că între catolici şi necatolici nu există o comuniune deplină, drept pentru care un catolic şi un necatolic nu pot celebra împreună. Principiul soteriologic are în vedere sfintele taine ca şi mijloace ale mântuirii, prin urmare acestea trebuie să fie accesibile tuturor credincioşilor, cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică recunoaşte validitatea sfintelor Taine administrate în bisericile ortodoxe. Prin urmare, credincioşii catolici de bună credinţă pot să se împărtăşească şi să primească maslul de la preoţi necatolici, atunci când aceştia se află în imposibilitatea fizică sau morală de a ajunge la un preot catolic. Această normă este valabilă şi vice-versa. De asemenea catolicii pot folosi locurile de cult ale ortodocşilor, bineînţeles cu acordul autorităţilor bisericeşti competente. Între bisericile separate stabilindu-se astfel şi o comuniune extrasacramentală, care permite, de exemplu, unui preot catolic să asiste la diferite oficii liturgice într-o biserică necatolică. Cu toate acestea, principiul ecleziologic enunţat anterior, rămâne valabil, astfel încât concelebrarea este interzisă atâta timp cat nu există comuniune deplină.

Încheierea decretului notează că toate aceste norme sunt valabile până când Biserica Catolică şi Bisericile Orientale necatolice vor ajunge la plinătatea comuniunii. Acest lucru nu înseamnă că actualele Biserici orientale catolice vor dispărea în acel moment, cum sunt tentate anumite cercuri să creadă, ci că acestora le vor reveni alte norme disciplinare, în concordanţă cu noua situaţie ipotetică.

Iată deci că pentru Bisericile orientale, Conciliul Vatican II a însemnat practic o nouă renaştere, întrucât acestora li s-a recunoscut egalitatea în demnitate cu Biserica latină, Patriarhilor orientali revenindu-le majoritatea drepturilor oferite lor de cele şapte concilii ecumenice din primul mileniu. Faptul că Biserica Română Unită a fost de curând ridicată la rangul de Arhiepiscopie Majoră este o mărturie clară că acest conciliu continuă să fie pus în aplicare, astfel încât nu ne putem referi la acesta ca la un eveniment din trecut, ci, mai mult, ca la un prezent ce trebuie trăit într-un mod responsabil!

Lecturi:2324
Inapoi la inceputul paginii

Comentarii

draga Dan!

tin sa te felicit pt ravna si acuratetea cu care incerci sa redai ideile acestui important document al celui de-al doilea Conciliu Vatican. As dori sa fac doua mici observatii, eventual indreptari:

1) paragraful “Noua viziune ecleziologica…” readuce in prim plan caracteristicile “autenticii comuniuni”: comunul depositum fidei si apoi, asa cum spui “unica structura divina a Bisericii Universale”…aici as spune ca folosesti o sintagma un picut cam indrazneata. de ce ? de fapt este aceeasi veche problema, inceputa inca din timpul Vechiului Testament, prin intermediul figurii profetilor si anume: cat este Structura Umana si cat este Revelatie Structura Bisericii. aici cred ca ne invartim intr-o savana teologica din sanul careia, pana in ziua de astazi, catolici, ortodocsi si protestanti nu reusesc sa iasa…deci, dupa parerea mea, sintagma de “structura rivelata” este un picut hazardata.

2) in cadrul paragrafului”inca de la inceput trebuie…” ar trebui aduse mici imbogatiri teologico-ecleziologice, plecand de la ultimul document al Congregatiei pt Doctrina Credintei cu privire la Bisericile Ortodoxe (Biserici particulare) si Bisericile Protestante (Comunitati Ecleziastice). paragraful pare a nu fi adus la zi.

cordiale salutari!

SAlut Claudiu,

Multumesc pentru aprecieri. As vrea sa fac 2 precizari la precizarile tale :)
1. Sintgma de care zici tu ca e mai indrazneata este pusa in ghilimele si este citatul exact din LG 22, sau 23 (nu am acum la indemana CV II)
2. Cand am redacatat articolul inca nu era aparut ultimul document. As zice ca aici am avut putin ghinion. Remarca ta este insa binevenita si iti multumesc mult!

Iti doresc o vara cat mai “racoroasa”

Dan

este adevarat, draga Dan…insa ghlilimelele nu sunt puse decat la sfarsitul sintagmei…(asta ca sa fim prea-atenti…)..nu le observasem!

salutari din cetatea eterna.

Problema semnalata de Claudiu, lipsa ghilimelelor la inceputul sintagmei, se datoreaza unor incompatibilitati intre ultimele doua versiuni ale editorului de text pe care il folosim. Ne cerem scuze fata de cititori pentru acest incident neplacut.

Multumesc autorului pentru interesantul articol publicat.

In legatura cu caracterul tranzitoriu al legislatiei canonice si disciplinare, (”toate aceste dispoziÅ£ii juridice sunt stabilite pentru condiÅ£iile prezente, până când Biserica catolică ÅŸi Bisericile orientale despărÅ£ite vor ajunge la plinătatea comuniunii”, afirmatie reluata in aceeasi termeni in textul Constitutiei Apostolice Sacri Canones, prin care Papa Ioan Paul al II-lea a promulgat CCEO), as nuanta urmatoarea afirmatie: “Acest lucru nu înseamnă că actualele Biserici orientale catolice vor dispărea în acel moment, cum sunt tentate anumite cercuri să creadă, ci că acestora le vor reveni alte norme disciplinare, în concordanţă cu noua situaÅ£ie ipotetică.”
Textul conciliar lasa deschisa posibilitatea ca Bisericile particulare astazi despartite (de exemplu: Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica din Romania) sa se reuneasca in momentul restabilirii comuniunii depline.

Cu respect,

Vincentiu Cernea

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme