Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Marconi Claudiu
Teme: Artă, Teologie

Termenul de "cruce" este întâlnit în Biblie atât în sens propriu cât şi în sens figurat. O serie evenimente din istoria poporului evreu sunt prefigurări ale crucii. Implinirea lor se afla în crucea lui Hristos, considerată acum de creştini nu obiect de tortură ci loc de jertfă şi semn al mântuirii. Creştinismul, fiind iniţial o religie prigonită a avut nevoie de semne care să-i ajute pe credincioşi să se identifice între ei. Un prim semn de acest tip a fost peştele, acronimul sintagmei greceşti Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. În diferitele catacombe romane s-au gasit de-a lungul timpul multe dovezi arheologice în acest sens. Alături de peşte s-a aflat şi crucea sub diferite forme: crucea greacă cu braţe egale, crucea latină cu braţe inegale, ancora, catargul sau sub forma monogramei lui Hristos.

Creştinismul a suferit mai multe valuri de persecuţii, dintre care cele mai puternice spre finalul secolului al III-lea. Una din primele forme ale crucii, mai apropiate de cea pe care o cunoaştem astăzi este monograma lui Hristos. Potrivit tradiţiei istoriografice a timpului, aşa cum notează Eusebiu de Cezareea, acest semn i-a apărut în vis împăratului Constantin, chiar înainte de confruntarea acestuia cu Maxentius, însoţit de celebrul dicton "in hoc signo vinces" iar Constantin câştigă lupta. Acesta este începutul drumului spre libertatea Bisericii din 313. În special istoriografia religioasă relatează evenimentul ulterior sau contemporan Conciliului de la Niceea (325), drumul mamei lui Constantin cel Mare, împărăteasa Elena, la Ierusalim pentru descoperirea crucii pe care a fost răstignit Hristos. Odată cu descoperirea acesteia se instituie şi cultul pentru cruce. Ulterior, Biserica Creştină va impune o serie de sărbători în cinstea regăsirii crucii pe măsura dezvoltării cultului public, care deja ieşise din catacombe în 313.

Cultura ebraică din care porneşte creştinimul este strict legată de interdictul reprezentării sacrului în vreo formă artistică. Cea de-a doua din cele zece porunci ale Legământului încheiat de Moise cu Dumnezeu interzice alcătuirea de "chip cioplit". Sub această lege divină s-a abandonat orice posibilitate de reprezentare a sacrului. Momentele de exteriorizare a culturii iudaice au fost diferitele contacte comerciale, ulterior exilul babilonic. Deschiderea mai mare faţă de cultura greco-romană a avut loc la momentul cuceririi de către romani sau prin intermediul diferiţilor evrei din diaspora. Motivul pentru care evreilor li s-a interzis reprezentarea divinului a fost teama de politeism, mai ales că toate popoarele din jurul lor erau politeiste.

În contextul deschiderii creştinismului spre păgâni, care aveau mereu reprezentări de tip sacru sau cu trimitere la sacru, apar primele imagini creştine. Primele reprezentări sunt foarte simple ca ulterior să fie utilizată simboluri necreştine legate acum de evenimentul creştin - grădina, palmierul, păunul. Crucea apare doar schiţată, uneori scrijelită în catacombele romane. Sunt folosite forme care amintesc de cruce cum ar fi ancora, tridentul. Primele simboluri propriu-zis creştine apar la sfârşitul secolului al II-lea dar nu este vorba de artişti profesionişti, toate fiind încercări. Imaginile acestei prime etape sunt memento-uri ale lui Hristos sau ale Fecioarei, asa cum este şi crucea.

Adevărata artă creştină apare odată cu pacea Bisericii şi cu convertirea lui Constantin cel Mare. Arta imperială este acum transformată în artă creştină, ritualul curţii imperiale constituie o sursă de inspiraţie pentru artiştii creştini: Maria este reprezentată ca augustă sau ca basilisă purtând toate însemnele imperiale, suita imperială devine model pentru apostoli şi alte transferuri. Aici poate fi şi imaginea tipic bizantină a curţii imperiale ca replica a celei cereşti, tema cetăţii cereşti fiind recurentă în opera Părinţilor vremii.

Reprezentarea figurii cristice a progresat de la monograme şi reprezentări metaforice precum Hermes - Bunul Păstor, primele reprezentări de secol II îl înfăţişează ca pe un tânăr îmbrăcat în tunică. Ulterior, după pacea Bisericii, imaginile cristice se reduc la una adolescentină şi, cea care va prevala în Orient, un om cu barbă, cu aspect maiestuos.

În contextul imaginii bizantine se înscrie reprezentarea crucii. Crucea a apărut importantă pentru Constantin cel Mare. Biserica i-a reţinut interesul şi fervoarea pentru aceasta în cadru liturgic, chiar dacă indirect, prin evenimentul regăsirii fragmentelor crucii pe care a fost răstignit Hristos. Crucea a luat astfel funcţiune cultuală: bizantinii an de an duceau în procesiune prin oraş parţile de cruce aduse la Constantinopol de Elena. Totuşi, cultul crucii a fost mereu considerat justificat în economia Bisericii şi în politica basileilor bizantini, spre deosebire de icoane care au determinat grave mişcări sociale si politice în favoarea sau defavoarea lor. Istoria cultului şi imaginii crucii se schimbă în secolul al VIII-lea, când împăratul bizantin Leon III face primul act iconoclast transmis până astăzi de surse istorice credibile: imaginea lui Hristos ce se afla pe Poarta de Bronz a palatului imperial este distrusă. Această imagine era aşezată acolo conform tradiţiei de către Constantin cel Mare, iar conform altor surse din ordinul împăratului Mauricius (582-602). Această imagine este înlocuită cu o cruce dedesubtul căreia exista o inscripţie în care se explică de ce a fost îndepărtată imaginea: împăratul nu putea accepta o icoană fără suflare. În acest text, crucea este denumită "marirea credincioşilor", crucea apărând ca semn al victoriei imperiale chiar de la Constantin cel Mare. Semnul crucii intră astfel în competiţie cu imaginea lui Hristos, o imagine ecluzând-o pe cealaltă. Este evidentă diferenţa dintre cele două reprezentări, în inscripţie vorbindu-se despre Hristos însuşi (aspect) şi crucea ca semn (typon). Cinstirea crucii nu era un lucru recent, ea era supusă venerării prin hotărârile Sinodului "in Trullo" din 692, care de asemenea interzicea reprezentarea acesteia pe pragul uşii, ci doar la nivel înalt unde credinciosul putea să i se închine. Însă, pe semnul crucii, în imaginea picturală, trebuia reprezentat trupul lui Hristos răstignit.

Iconoclaştii nu au fost mereu deschişi dimensiunii cultuale a crucii. Favorizând această tendinţă, au făcut-o în sensul victoriei asupra duşmanilor, dar şi ca o categorie identitară, în contextul în care creştinii simt nevoia afişării propriilor simboluri puşi faţă în faţă cu ofensiva arabă sau extrem orientală. Se pare că gândirea iconoclastă provenea dintr-o sursă musulmană, susţinătoare a artei figurative, venită dintr-un monoteism strict, asemănător celui iudaic. Motivul utilizării crucii ca o variantă a icoanei se află în faptul că ea nu este produsul imaginaţiei vreunui artist. Probabil din această perioadă datează aşezarea crucii pe biserici, la exterior, pe cupole, iar ulterior pe turle.

Exemplul icoanei de pe poarta palatului este extrem de elocvent pentru concepţia bizantină a epocii confruntată cu problematica dogmatică a reprezentării lui Hristos pentru că această imagine avea şi rol de mărturisire a credinţei. Faptul că ea a fost substituită printr-o cruce, a dat crucii valoarea de stindard-simbol de credinţă. Odata cu o primă restaurare a cultului icoanelor, în timpul împărătesei Irina (787) pe poarta palatului este aşezată şi crucea şi imaginea lui Hristos. Este interesantă această aşezare, la aceeaşi valoare şi înălţime care denotă restaurarea cultului icoanelor, dar şi punerea unui semn de egalitate între cruce şi icoana lui Iisus. A doua etapă iconoclastă se încheie în 843 printr-un nou sinod la Constantinopol care restaurează triumfal cultul icoanelor.

Prima perioadă de după iconoclasm a marcat o revenire la fastul cultual anterior, la procesiunile cu relicve. Printre aceste relicve se numărau şi cele aduse de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, de la Ierusalim. De asemenea, tot din această perioadă datează şi aşezarea sărbătorii crucii de la 14 septembrie între cele mai importate sărbători de peste an, aşa cum deja precizează Tipicul Marii Biserici (secolul al X-lea).

Începând cu secolul al XI-lea, odată cu dezvoltarea monahismului atonit şi apariţia isihasmului se remarcă renunţarea la construcţia bisericilor tip basilică în favoarea celor în cruce greacă. Aceasta apare totuşi ca o încălcare a hotărârilor Conciliului Trulan care interziceau reprezentările în plan ale crucii. Biserica în triconc este şi azi modelul arhitectonic al bisericilor bizantine.

Restaurarea cultului icoanelor a atras după sine şi dezvoltarea acestuia. Din plasarea iniţială a unei simple icoane a lui Hristos şi o alta a Maicii Domnului înaintea altarului s-a ajuns treptat la ceea ce cunoaştem azi ca iconostas, un perete înalt, situat între altar şi naos, specific răsăritului creştin, în care numărul icoanelor s-a extins, forma de astăzi datând din secolele al XIV-lea, al XVI-lea. În vârful acestuia este aşezată crucea în sensul ei escatologic: crucea biruitoare. Crucea aşezată pe iconostas este semn escatologic, al celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Crucea, cel mai cunoscut semn creştin, este obiect de cult şi reprezentare a jertfei lui Hristos. În ritul liturgic bizantin are patru zile de prăznuire. Două sunt de mare importanţă: Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), Duminica a treia a Postului Paştilor. Caracteristica slujbei din acest două sărbători este ritualul scoaterii solemne si venerării Sfintei Cruci, care are loc la finalul Utreniei, după doxologia mare. Există şi doua sărbători mai mici: 1 August (Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viată făcătoarei Cruci, în amintirea eliberării minunate a grecilor din robia sarazinilor, pe timpul împăratului Manuel Comnenul, sec. VII) şi 7 mai (pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie). În timpul liturgic al săptămânii, crucea are ca zile de cinstire miercurea şi vinerea.

Lecturi:4453
Inapoi la inceputul paginii