Septembrie 2007

Editorial: Ecumenismul între etimologie şi viaţă

Autor: Mărcuş Andrei
Teme: General, Istorie, Teologie

nr5_1.jpgZilele trecute s-a încheiat la Sibiu cea de-a treia Adunare Ecumenică Europeană. Deşi în mass-media românească Adunarea nu a avut un ecou foarte mare în România, ea s-a bucurat totuşi de o prezentare chiar dacă numai punctuală în mai toate buletinele româneşti de ştiri. În rândurile de faţă nu o să mă opresc asupra desfăşurării activităţilor de la Sibiu sau a invitaţilor prezenţi, ci voi schiţa în câteva linii generale ce s-a înţeles de-a lungul istoriei prin noţiunea de ecumenism; modul în care ea s-a dezvoltat ca şi conţinut din punct de vedere teologic. Dar să lăsăm deocamdată actualitatea deoparte şi să facem o incursiune în istorie pentru a putea înţelege mai bine importanţa evenimentelor pe care le trăim astăzi.

Adesea nu doar cuvântul "ecumenism" ne este străin din punct de vedere etimologic, ci şi din punct al conţinutului său. Dacă cuvântul ecumenism este o transliterare aproape exactă a cuvântului grec oikumene; acest termen derivă din oikeo, a locui, şi la o analiză mai profundă de la oikia, casă. Începând cu secolul al V-lea î. H. he oikumene ghe înseamnă întregul pământ locuit de umanitate sau întreaga umanitate în opoziţie cu regiunile nelocuite ale pământului. "Ecumene" indică, deci, lumea romanilor şi a barbarilor. După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul al IV-lea î. H., sensul cuvântului ecumenism are o limitare, o restrângere a înţelesului său. Prin el se subînţelegea doar circumscrierea lumii elenizate, de limbă greacă, imperiul lui Alexandru cel Mare în contrapoziţie cu teritoriile în care nu s-a reuşit să se intre în contact cu locuitorii. Ca şi concept opus polis-ului, care avea o delimitare spaţială clară, oikumene începe să indice întreaga lume formată sub influxul culturii elenistice. Termenul şi-a însuşit, deci, o clară coloratură politică. A fost astfel creată puntea care va permite transferarea conceptului la imperiul roman, care era în mod uşor identificat cu lumea civilizată. Ecumene era acum imperiul, iar împăratul îi era stăpânul şi apărătorul. Iudaismul de limbă greacă nu s-a lăsat influenţat de uzul din lumea romană a acestui termen. În traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta, "ecumene" redă diferite concepte ebraice luate, în principal, din cadrul lumii, a pământului şi mai ales a ţării locuite.

Semnificaţiile importante din epoca greacă, adică "lume" şi "imperiu", se regăsesc şi în Noul Testament, în care conceptul de "ecumene" nu apare foarte des, probabil din cauza coloraturii sale politice. În Biserica primară s-au păstrat cele două semnificaţii.

Conceptul de "ecumene" intră în limbajul oficial al Bisericii cu începutul conciliilor. ÃŽmpăratul Constantin când a convocat în 325 conciliul din Nicea dorea ca acesta să fie spre "mântuirea întregului trup al întregii ecumene"[i]. Conform cu această terminologie ‘ecumenic’ este atunci când este recunoscut în toată Biserica ca ÅŸi valid ÅŸi universal ÅŸi, deci, care obligă din punct de vedere al dreptului imperial. Acest uz lingvistic a fost reluat de Primul Conciliu din Constantinopol (381), când acesta a desemnat conciliul din Nicea ca ÅŸi "conciliu ecumenic". ÃŽn acest context ‘ecumenic’ înseamnă: oficial, obligatoriu pentru toÅ£i ÅŸi ortodox. Când un conciliu ecumenic a decis în mod definitiv era expresia doctrinei creÅŸtine obligatorie.

ÃŽn secolul al VI-lea în jurul noÅ£iunii de ‘ecumene’ a început un conflict între Roma ÅŸi Constantinopol. Adjectivul oikumenikos între timp "a devenit un fel de sinonim ce indica Constantinopolul ÅŸi teritoriile supuse influxului bizantin"[ii], oraÅŸul imperial reprezenta întregul ecumene, imperiul ÅŸi cultura sa.

Cu această controversă istoria conceptului a ajuns la o prima dezvoltare. De-a lungul unui mileniu "ecumene" si ‘ecumenic’ au fost utilizate pentru a desemna Biserica universală ÅŸi pretenÅ£ia sa de adevăr. Această înÅ£elegere a fost legată în Biserica occidentală de concilii, care fiind "ecumenice" erau obligatorii pentru Biserica universală ÅŸi cărora - conform convingerii generale - le era asigurată infailibilitatea. ÃŽn timpul Reformei, în continuitate cu această idee, cele trei mărturisiri de credinţă a Bisericii din primul mileniu au fost desemnate ca tria symbola catholica sive oecumenica, deoarece ele erau reÅ£inute ca ÅŸi obligatorii pentru întreaga Biserică ÅŸi deoarece trebuiau să fie baza pe care se putea îndeplini reforma întregii creÅŸtinătăţi. Pentru ortodoxie, însă, noÅ£iunea de ‘ecumenic’ era legată înainte de toate de patriarhatul de Constantinopol ÅŸi de pretenÅ£ia sa de a fi o instanţă care obligă ÅŸi care deÅ£ine adevărul.

O nouă direcÅ£ie de înÅ£elegere a noÅ£iunii ecumene, care de altfel îi ÅŸi amplifică semnificaÅ£ia, se regăseÅŸte doar în contextul pietismului din secolele al XVII-lea ÅŸi al XVIII-lea. Pietismul rupe graniÅ£ele Bisericilor regionale protestante ÅŸi începe să reflecteze Biserica universala în cheie mondială. Misiunea care a plecat din Danemarca ÅŸi de la Halle ÅŸ-a fixat ca scop răspândirea adevăratei ÅŸi viei cunoaÅŸteri a lui Dumnezeu în toată lumea ÅŸi reconstruirea unicei "Biserici universale" din toÅ£i creÅŸtini renăscuÅ£i în Hristos. ÃŽmpreună cu ideea de unitate a tuturor renăscuÅ£ilor, în mod independent de apartenenÅ£a lor confesională, naÅ£ională ÅŸi de rasă, aici vine redescoperită în interiorul luteranismului o dimensiune mondială, iar orânduirea bisericilor regionale este deschisă spre Biserica universală. ÃŽn acest context noÅ£iunea de ‘ecumenic’ desemna o comuniune mondială a tuturor creÅŸtinilor ÅŸi ale bisericilor lor.

NoÅ£iunea de ‘ecumenic’ vine în mod general utilizată pentru a desemna idealul misionar ÅŸi universalitatea anunÅ£ului creÅŸtin, dar numai începând cu jumătatea secolului al XIX-lea. ÃŽn momentul fondării AlianÅ£a Evanghelică (1846) are ca ÅŸi scop "o nouă federaÅ£ie ecumenică" a adevăraÅ£ilor credincioÅŸi dincolo de orice frontieră confesională ÅŸi naÅ£ională. ÃŽn 1881 metodiÅŸti îşi organizează prima lor conferinţă ecumenică metodistă (Ecumenical Methodist Conference), la care au fost discutate problemele ÅŸi interesele metodismului mondial, fără a se lua în considerare relaÅ£iile cu alte confesiuni sau alte Biserici. ÃŽn anul 1900 a avut loc la New York o "conferinţă misionară ecumenică". Pentru prima dată în istoria conferinÅ£elor misionare, li se dă chiar această denumire deoarece tot ceea ce discuÅ£iile care urmau să aibă loc atingeau subiecte legate de întreaga lume locuită. Scopul acestei conferinÅ£e era de a desemna pe scară mondială fiecărei Biserici sau societăţi misionare propriile teritorii de misiune. Această tentativă de aÅŸ împărÅ£i pământul pentru scopuri misionare ÅŸi de a rezerva fiecărei biserici ÅŸi fiecărei societăţi misionare un teritoriu propriu de acÅ£iune, evitând pe cât posibil suprapunerile, este definită ca ‘ecumenică’.

Finalitatea ‘ecumenică’ (în sensul ‘mondial’ ÅŸi ‘misionar’) a condus Bisericile la un mai strâns contact ÅŸi între ele. De fapt, pentru misiune ÅŸi pentru credibilitatea ei este necesar să se pună în discuÅ£ie ÅŸi relaÅ£iile pe care Bisericile le au între ele. Deja în miÅŸcarea misionară pietistică ideea Bisericii universale indica în egală măsură întregul pământ ÅŸi toate confesiunile. Deci, ca urmare noÅ£iunea de ‘ecumenic’ a fost utilizată pentru a indica relaÅ£iile reciproce dintre Biserici. De la jumătatea secolului al XIX-lea sunt atestate locuÅ£iune precum "spirit ecumenic" ÅŸi "amiciÅ£ie prietenie ecumenică" ori "prietenie ecumenică".

TotuÅŸi, dezvoltarea conceptului nu parcurge o linie dreaptă. Chiar conferinÅ£a misionară mondială din 1910 de la Edimburg, considerată în general începutul miÅŸcării ecumenice moderne, în mod contrar intenÅ£iilor originare ale organizatorilor nu este definită ca cea de "a treia conferinţă misionară ecumenică". ParticipanÅ£ii anglicani, care erau majoritari, au repudiat termenul de ‘ecumenic’ ca fiind neadecvat pentru o conferinţă unde nu erau reprezentate Biserica catolică ÅŸi Bisericile ortodoxe. ÃŽn plus, termenul ‘ecumenic’ în Bisericile occidentale era atât de legat de ideea unui conciliu, încât s-a decis ca pentru o conferinţă care nu discută chestiunilor privitoare la credinţă ÅŸi la structurile bisericeÅŸti să nu fie utilizat.

O ulterioară direcÅ£ie semantică a termenului ‘ecumenic’ este legată de numele arhiepiscopului luteran Nathan Söderblom din Uppsala. Acesta, la sfârÅŸitul primului război mondial în 1919 ÅŸi în numele episcopilor suedezi, i-a îndemnat pe toÅ£i responsabili Bisericilor din Europa să fondeze un "Consiliu Ecumenic al Bisericilor", care ar fi putut vorbi, în numele creÅŸtinătăţii, despre chestiunile religioase, morale ÅŸi sociale ale umanităţii ÅŸi ar lucra pentru refacerea păcii ÅŸi pentru promovarea justiÅ£iei sociale. Nu trebuia să se aÅŸtepte să se ajungă la o unificare în problemele de credinţă ÅŸi de structuri bisericeÅŸti, ci trebuia imediat să se Å£intească spre o colaborare practică. ‘ecumenic’ in sensul susÅ£inut de Söderblom, însemna "ceea ce privea viaÅ£a bisericii în întregimea sa", ÅŸi cuprinde, în special, dimensiunea socială ÅŸi politică a creÅŸtinismului. ‘ecumenic’ devine astfel un concept opus celui ‘teoretic’, celui ‘canonic’ ÅŸi celui ‘dogmatic’. "Consiliul Ecumenic pentru un CreÅŸtinism Practic", pe care Söderblom îl propunea, ar fi trebuit să nu se ocupe de chestiunile doctrinale ÅŸi problemele dogmatice, ci să se implice mai mult în acÅ£iuni comune, iar maxima care ar trebui să stea la baza acÅ£iunilor sale ar trebui sa fie: "doctrina divide, dar slujirea uneÅŸte". Atunci când s-a constituit miÅŸcarea "Credinţă ÅŸi ConstituÅ£ie" (Faith and Order) ce se dedica în mod expres acestor chestiuni dogmatice, la început a evitat să se definească ca ÅŸi "ecumenică" ÅŸi s-a numit "pancristiană". Acest concept a intrat ÅŸi în unele declaraÅ£ii romane (enciclica Mortalium animos din ianuaria 1928) care se confruntau în mod critic cu primii paÅŸi ai miÅŸcării ecumenice.

Doar în conferinÅ£a miÅŸcării pentru un CreÅŸtinism Practic din 1937 de la Oxford s-a fixat o definiÅ£ie a semnificatului de ‘ecumenic’: "Expresia ‘ecumenic’ indică tipul ÅŸi modul cu care realitatea unităţii bisericii vine exprimat în istorie… Gândirea ÅŸi acÅ£iunea Bisericii… sunt ecumenice în măsura în care încearcă să realizeze Una Sancta, adică comunitatea creÅŸtinilor, care îl mărturiseÅŸte pe unicul Dumnezeu"[iii]. "Ceea ce priveÅŸte toată Biserica", "ceea ce priveÅŸte relaÅ£iile dintre mai multe Biserici" ÅŸi "ceea ce conduce la totalitatea Bisericii", cu convingerea că această unitate se fondează în unitatea lui Hristos, s-a impus după cel de al doilea Războii Mondial odată cu fondarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor ca semnificat al noÅ£iunii ‘ecumene’. Acest lucru este valabil ÅŸi pentru Biserica catolică, în care, după cum spune decretul despre ecumenism, prin miÅŸcarea ecumenică se înÅ£eleg "activităţile ÅŸi iniÅ£iativele care"[iv].

TotuÅŸi până astăzi trebuie remarcate diferenÅ£ele în înÅ£elegerea acestei noÅ£iuni. Ortodoxia are rezerve faţă de ea, deoarece ‘ecumenic’ indică în terminologia ortodoxă patriarhatul ecumenic ÅŸi implică, deci, o obligativitate de credinţă, care nu i se cuvine Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Se vorbeÅŸte, atunci, de Consiliul Mondial al Bisericilor care e de fapt ÅŸi numele său oficial. ÃŽn cadrul evanghelic s-a conservat semnificatul de ‘mondial’, de ‘universal’ dar nu mai mult decât în înÅ£elegerea catolică. ÃŽn 1939 ConvenÅ£ia Mondială Luterană, instituÅ£ia precedentă FederaÅ£iei Mondiale Luterane, pentru extinderea sa mondială se autodesemna ca ÅŸi "miÅŸcare ecumenică în sensul cel mai adevărat". ÃŽn această tradiÅ£ie prin noÅ£iunea de ‘ecumenic’ adesea se indica mai ales relaÅ£iile cu Bisericile de aceeaÅŸi mărturisire prezente în lumea a treia. Temele principale sunt atunci mai ales chestiunile precum cea a foametei, a oprimării ÅŸi a eliberării, în unele cazuri ÅŸi cea a misiunii, dar nu se încearcă, însă, depăşirea diferenÅ£elor teologice în problematica teologiei controversistice tradiÅ£ionale; pe partea catolică, însă, se pune un accent mai important chiar pe această depăşire. Din punct de vedere a organizării, între miniÅŸtri evanghelici se distinge între cine are competenţă pentru ecumenism ÅŸi cine are competenţă pentru chestiunile legate de catolicitatea bisericii.

nr5_2.jpgO ulterioară schimbare terminologică se pare că se împământeneÅŸte tot mai mult. Adesea conceptul de ‘ecumene’ îşi găseÅŸte utilizarea ÅŸi pentru relaÅ£iile cu religiile necreÅŸtine; ÅŸi acest semnificat are o lungă preistorie. De fapt, o primă clară achiziÅ£ie este faptul că expresia ‘popor al lui Dumnezeu’ nu indica doar Biserica CreÅŸtină, ci ÅŸi poporul lui Israel. RelaÅ£ia dintre ebraism ÅŸi creÅŸtinism, dintre sinagoga ÅŸi biserică nu este un caz special al relaÅ£iilor cu religiile necreÅŸtine. Lucru remarcat ÅŸi de Conciliul Vatican II, care la început dorea să introducă o condamnare a antisemitismului în decretul despre ecumenism. Căi încurcate ÅŸi diferite motive au condus la despărÅ£irea din nou a declaraÅ£iei despre evrei de decretul despre ecumenism ÅŸi la extinderea sa la o declaraÅ£ie despre religii. TotuÅŸi, argumentele pe care Secretariatul pentru Unitatea CreÅŸtinilor le-a prezentat s-au impus ÅŸi în continuare în modul în care relaÅ£ia cu ebraismul a fost situată în interiorul chestiunii ecumenice. Problematica relaÅ£iei dintre evrei ÅŸi creÅŸtini s-a arătat în acelaÅŸ timp ÅŸi un factor de tulburare al ecumenismului. De fapt, ideea de bază care a determinat ÅŸi a impulsionat miÅŸcarea ecumenică, adică tentativa de a ajunge la unitatea creÅŸtinilor, ÅŸi la convingerea că apropiindu-ne unii de alÅ£ii ne apropiem mai mult de Hristos, evident în acest context nu mai este utilizabilă.

Ideea a început să se răspândească ÅŸi sa-se dezvolte în baza unui dinamism propriu. O etică mondială comună, singura care ar putea să garanteze o pace mondială, devine astfel punctul de plecare pentru regândirea conceptului de ecumenism. Ecumene are în acest caz datoria de a universaliza ÅŸi de a obÅ£ine un consens etic minim, care este indispensabil pentru supravieÅ£uirea umanităţii. Ecumene indică in acest context comuniunea dintre toate Bisericile, religiile ÅŸi culturile, dintre femei ÅŸi bărbaÅ£i, căutarea justiÅ£iei ÅŸi păcii, implicarea în ocrotirea mediului înconjurător. Konrad Raise, mai târziu secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a făcut propunerea de relua întreaga rădăcină verbală a casei (oikos) ÅŸi de a înÅ£elege ecumenismul ca ÅŸi «casă a lui Dumnezeu», incluzând, deci, ÅŸi ecologia ÅŸi economia. Ecumenic indica în sens originar pământul locuit ÅŸi, deci, locuibil; pentru acea miÅŸcarea ecumenică ar fi astăzi chemată să se angajeze pentru un cât mai bun loc în care s-ar putea trai ÅŸi pentru ocrotirea mediului înconjurător. Astfel ecumene ne apare ca ÅŸi o realitate neterminată, ca "o casă (oikos) fără pereÅ£i în care toÅ£i sunt deschiÅŸi spre toÅ£i ÅŸi pot să împartă o viaţă comună în toată varietatea sa complicată"[v]. Cu acesta, însă, nu se poate vorbi - astfel se poate deja răspunde unei obiecÅ£ii - de tendinÅ£e sincretistice, deoarece nu este vorba de a amesteca între ele religiile ÅŸi de a crea o unică religie unică. Dimpotrivă, se cere ca ecumenismul să nu se preocupe de unitate, lucru care ar conduce numai la o reducÅ£ie uniformatoare. Este mai degrabă datoria sa de a lăsa ca ceilalÅ£i să fie ceilalÅ£i, iar cei care sunt diferiÅ£i să rămână diferiÅ£i, fără săi constrângă într-un sistem care să le fie străin.

Cu toată schimbarea terminologică tentativele de unire a tuturor Bisericilor creştine nu s-a transformat într-o realitate ieşită din uz. Dimpotrivă în interiorul acestei nou fel de a privi ecumenismul se caută unitatea Bisericilor creştine, o unitate care să se realizeze în euharistia comună. Chestiunea clasică a ecumenismului în sensul unificării întregii creştinătăţi, în cadrul acestei noi terminologii, nu este depăşită ci dimpotrivă este reluată, conservată şi valorificată din plin.

Sperând că punctarea evoluţiei filologice şi terminologice a dus cel puţin la o clarificare de principiu a conţinutului cuvântului ecumenism. Ea ne permite mai bine să înţelegem acum anumite iniţiative care s-au manifestat la întâlnirea de la Sibiu. Această scurtă explicaţie filologico-istorică, totuşi, nu este suficientă pentru înţelegerea mişcării ecumenice moderne, dar delimitează în mod clar cadrul în care ea acţionează. E un început care ne obligă la o mai mare atenţie faţă de această mişcare tot mai prezentă şi mai populară în sânul Bisericilor şi comunităţilor creştine.


[i] Eusebiu din Cesarea, Vita Costantini II, 65.

[ii] J. Modesto, Gregor der Großse. Nachfolger Petri und Universalprimat, St. Ottilien 1989, 273. ÃŽn acestă lucrare se găseÅŸte o prezentare aprofundată a disputei legată de oikumenikos-universalis care a avut loc între papa Grigore cel Mare ÅŸi patriarhul Constantinopolului Ioan Postitorul.

[iii] W.A. Visser’t Hooft, Das Wort «Ökumenisch» -seine Geschichte und Verwendung, in Rouse-Neill, Storia del movimento ecumenico dal 1517 al 1968, vol.1, Bologna 1973, 143.

[iv] Unitatis Redintegratio 4.

[v] K. Raiser, Ökumene im Übergang, München 1989, 132.

Lecturi:3393
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme