Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Frinc Octavian
Teme: Teologie

Destinul omului şi al întregii creaţii e îndreptat spre un sfârşit. Pentru Grigore de Nyssa şi Maxim Mărturisitorul, sfârşitul cel de pe urmă (ta eschata) este o stare dinamică, un urcuş neîntrerupt, fără sfârşit, deoarece Dumnezeu e infinit şi mereu dătător de lucruri noi (novissima) ce se înfăţişează omului spre a fi cunoscute în iubire.

Această unire intimă a omului, ferit de prilejul de a greşi, cu Sfânta Treime, în viitor va fi totală şi completă, fiind înlăturate definitiv moartea şi păcatul. Comunitatea oamenilor adunaţi în jurul lui Cristos pentru veşnicie: aceasta este împărăţia lui Dumnezeu înfăptuită pe deplin, Biserica escatologica, după cum o defineşte J. Zizoulas.

Dimensiunea puternic escatologică a Bisericii e necesară pentru a o feri de orice ispită de compromis cu realităţile acestei lumi şi pentru a-i da un imbold decisiv spre trăirea identităţii sale cea adevărată şi esenţială; identitate care constă printre altele şi în faptul că preoţii şi episcopii să rămână slujitori ai sacramentalităţii Bisericii şi ale semnelor escatologice ale Împărăţiei.

Starea escatologică nu e doar o realitate viitoare, ci şi o experienţă actuală, accesibilă în Isus Cristos prin darurile Spiritului Sfânt. Canonul euharistic al Liturghiei Sfântului Ioan Gură-de-Aur pomeneşte venirea cea de-a doua a lui Cristos alături de celelalte evenimente din viaţa Lui, de cruce, de moarte, de înviere şi de ridicarea la cer. Prin prezenţa Sa în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, se realizează deja venirea cea de pe urmă, iar "ceasul" a şi sosit. Încă de pe acum credincioşii se pot împărtăşi din Dumnezeu şi gustă îndumnezeirea.

Biserica istorică, e adevărată deoarece împărtăşeÅŸte deja trăirea Bisericii cereÅŸti, chiar ÅŸi în mod imperfect, condiÅ£ionată fiind de păcat ÅŸi de moarte. Icoana vie a Bisericii sfinÅ£ilor, Biserica pământească, pentru a înlătura orice pericol de individualism sau clericalism, se exprimă astfel în rugăciunea rostită în taină de către preot după consacrarea Sfintelor daruri: «…Trimite Spiritul tău cel sfânt peste noi ÅŸi peste aceste daruri ce sunt puse înainte….Ca să fie celor ce se vor cumineca spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea Sfântului Spirit, spre plinirea împărăţiei cerurilor…».

O astfel de escatologie "împlinită deja" ar putea explica într-o oarecare măsură sensibilitatea mai puţin istorică a creştinismului bizantin. Biserica este responsabilă de noua dinamică ce caracterizează "omenirea nouă în Cristos", o creştere mistica în Dumnezeu, cunoscută doar de către sfinţi. Biserica aşteaptă cea de-a doua venire a lui Cristos sub chipul biruinţei vizibile a lui Dumnezeu în lume şi schimbarea la faţă a întregii creaţii.

În unire cu trupul lui Cristos, toţi mebrii Bisericii, vii sau morţi, depind unul de altul şi sunt strâns uniţi între ei prin legăturile dragostei faţă de aproapele: rugăciunile Bisericii pământeşti şi mijlocirea sfinţilor din ceruri sunt de ajutor în mod concret păcătoşilor, adică tuturor oamenilor, în urcuşul lor spre Dumnezeu. Noi ne rugăm pentru mărirea lor, iar ei se roagă pentru mântuirea nostră; rugăciunea reciprocă duce la creşterea în unirea cu Cristos. Când o persoană se roagă pentru cineva, dă dovadă de o responsabilitate vie faţă de aceasta. Legătura de iubire care le uneşte, deschide relaţia lor spre comuniune; rugăciunea nu pune capăt acestei uniri. D. Stăniloae vede în acest ajutor reciproc un semn al sinodalităţii.

Fiecare persoană trăieşte această legătură care nu depinde de voinţa sa şi nici de voinţa unei alte persoane ci de structura dialogală constitutivă a oricărei persoane. În Biserică, legătura este întărită şi hrănită cu spirit dătător de viaţă în Cristos de către Spiritul Sfânt prin harurile şi darurile sale. Ideea unei Biserici văzută ca imagine a Sfintei Treimi permite convieţuirea diversităţii între persoane (în plan interuman) sau între Bisericile locale (în plan ecleziologic) cu identitatea naturii (umanitatea fiecărui om-Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică), fără a se putea vorbi de vreo întâietate de ordin temporal a uneia în raport cu cealaltă, ci mai degrabă de un raport de simultaneitate si contemporaneitate.

Lecturi:1847
Inapoi la inceputul paginii