Septembrie 2007

Însemnări despre creştinism şi buddhismul tibetan

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: General, Teologie

Pe lângă dialogul ecumenic, Biserica Catolică acordă o mare atenÅ£ie ÅŸi dialogului inter-religios, ca mijloc de cunoaÅŸtere a aproapelui, în vederea unei colaborări cât mai ample în diversele probleme cu care omenirea se confruntă. TotuÅŸi, dialogul inter-religios nu are doar menirea să favorizeze o cunoaÅŸtere reciprocă cât mai profundă, ci ÅŸi să contracareze dezvoltarea sectelor de tip new age care, în lumea occidentală, sunt foarte la modă. Aceste secte preiau doar ceea ce le convine din toate religiile, creând ideologii periculoase care induc aderenÅ£ilor lor impresia că sunt mici dumnezei capabili să hotărască singuri asupra binelui ÅŸi a răului, căzând astfel, din nou, pradă aceleiaÅŸi tentaÅ£ii precum, odinioară, protopărinÅ£ii noÅŸtri Adam ÅŸi Eva. Iată deci că ÅŸi după două milenii de creÅŸtinism…istoria se repetă! Printr-un dialog inter-religios onest ÅŸi transparent oamenii pot cunoaÅŸte mult mai bine fiecare religie în parte, iar astfel riscul aderării la o sectă new age s-ar putea reduce! Mergând pe această linie, doresc să trasez, în mod schematic, câteva punte de întâlnire între creÅŸtinism ÅŸi buddhimsul tibetan.

Buddhismul tibetan

După cum bine se ÅŸtie, există mai multe curente sau ÅŸcoli buddhiste. De fapt, lipsa unei dogme clare ÅŸi a unui magisteriu au favorizat o răspândire orală a buddhismului, ceea ce a condus, fără echivoc, la diferenÅ£e de interpretare ÅŸi trăire a acestuia, în funcÅ£ie de regiunile în care s-a răspândit. Din această cauză, încă din jurul anului 250 î. Hr. Regele Asoka a adunat la curtea sa pe toÅ£i marii maeÅŸtrii buddhiÅŸti din vremea sa pentru ca aceÅŸtia să dea o formă definitivă buddhismului. Astfel a apărut buddhismul Theravada sau „Doctrina celor bătrâni” care astăzi numără cei mai mulÅ£i aderenÅ£i, prinzând rădăcini în India, Sri Lanka, Indonezia, Thailanda etc. Din această ÅŸcoală buddhistă s-a desprins ulterior Mahayana, cea de a doua ÅŸcoală buddhistă după numărul de credincioÅŸi. Aceasta a prins contur pe teritoriul Indiei, difuzându-se doar în ultima vreme ÅŸi pe teritoriul altor ţări. Din ÅŸcoala Mahayana s-a desprins apoi Vajrayana, care este practic buddhismul tibetan. Această ramură a buddhismului a preluat aproape în întregime învăţăturile buddhismului theravada ÅŸi mahayana, adăugând acestora o latură meditativă puternic impregnată de hinduism. Buddhismul Vajrayana este astăzi întâlnit în Tibet, Nepal, Mongolia ÅŸi mai recent în Japonia. Cel care a răspândit această ÅŸcoală buddhistă în Tibet a fost Padmasambhava, undeva la sfârÅŸitul primului mileniu d. Hr; acest personaj fiind foarte onorat de buddhiÅŸti tibetani, alături de Buddha înuÅŸi ÅŸi Milarepa.

image Ca număr de credincioşi, buddhimsul vajrayana este cel mai restrâns, însă este, probabil, cea mai cunoscută ramură buddhistă din lume la ora actuală. Acest lucru se datorează faptului că în 1959 China a invadat Tibetul (la ora aceea o republică autonomă) distrugând mănăstirile buddhiste şi omorând călugării buddhişti. Foarte mulţi maeştri spirituali ai Tibetului au fugit în India la acea vreme, în frunte cu liderul lor spiritual, Dalai Lama. De acolo, mulţi dintre aceştia au luat drumul Statelor Unite şi a altor ţări din Europa Occidentală, unde au publicat numeroase cărţi şi au răspândit învăţăturile buddhimsului tibetan.

Unul dintre aceştia a fost şi Sogyal Rinpoche, autorul celebrei opere Cartea tibetană a vieţii şi a morţiii, apărută şi în limba română la editura Herald în 2004, fiind tradusă din engleză de către Walter Fotescu. Această carte este practic extinderea cărţii tibetane antice Bardo Todol Chenmo, mai cunoscută publicului sub numele atribuit acesteia, în mod eronat, de către primul traducător al său, W. Y. Evans-Wentz, care vroia să imite numele celebrei opere Cartea egipteană a morţilor, titlu însă cel puţin la fel de impropriu. Bardo Todol Chenmo este de fapt o culegere de texte antice referitoare la moarte, destinată pentru a fi citită de către maeştrii spirituali discipolilor aflaţi pe patul de moarte, pentru a le călăuzi sufletele acestora pe drumul cel luminos. Autorul modern al Cărţii tibetane a vieţii şi a morţii, a interpretat aceste învăţături, indicând oamenilor cum trebuie să trăiască astfel încât să aibă parte de o moarte serenă. Această carte este de o valoare inestimabilă întrucât este scrisă de un maestru buddhist stabilit în Statele Unite şi care a studiat cultura occidentală, de la filosofia greacă până la ştiinţa modernă. Prin urmare, cartea sa este mai mult decât o carte de învăţături buddhiste: este o corelare între învăţăturile buddhiste şi lumea modernă, în care, pe lângă învăţături, ni se oferă şi sfaturi practice referitoare la cum trebuie să ne comportăm cu muribunzii şi oameni nevoiaşi, valabile pentru orice om, fie acesta buddhist, creştin sau de orice altă religie.

Astfel punctele de întâlnire dintre creştinism şi buddhism despre care vreau să vorbesc, îşi au originea în antica operă Bardo Todol Chenmo, interpretată la lumina Cărţii tibetane a vieţii şi a morţii.

Impermanenţa buddhistă şi apatheia creştină

Vorbind despre moarte, se poate spune că oamenii de astăzi „mor nepregătiÅ£i pentru moarte, la fel cum au trăit nepregătiÅ£i pentru viaţă”, după cum bine afirma Sogyal Rinpoche în Cartea tibetană a vieÅ£ii ÅŸi a morÅ£ii. ÃŽn faÅ£a perspectivei moÅ£ii, cei mai mulÅ£i oameni sunt cuprinÅŸi de o imensă anxietate. De ce oare? Probabil pentru că nu ÅŸtim bine ce sau cine suntem cu adevărat ÅŸi tindem mereu să reducem viaÅ£a la viaÅ£a pământească, ceea ce este o eroare. Suntem practic roadele unui vast sistem de relaÅ£ionări care ne susÅ£ine, iar când apare perspectiva morÅ£ii ne temem să lăsăm totul în urmă. Instinctul ne face să ne agăţăm de fiecare lucru din jurul nostru. Frica de moarte este cu atât mai mare cu cât suntem ataÅŸaÅ£i de mai multe lucruri inutile!

Buddhismul tibetan propune şi o soluţie pentru evitarea unei asemenea atitudini în faţa morţii: conştientizarea impermanenţei. Aceasta este una dintre învăţăturile buddhiste cele mai importante, astfel încât primul lucru prin care este condus un discipol nou al unui maestru spiritual este conştientizarea impermanenţei. Impermanenţa ne spune că lucrurile lumii sunt doar un vis de care nu trebuie să ne ataşăm. A trăi impermanenţa înseamnă a trăi fericiţi, întrucât atunci când este pierdut un lucru, omul nu devine trist, iar astfel şi frica în faţa morţii se diminuează. Pentru buddhismul tibetan, unicul lucru la care trebuie să ţinem morţiş este impermanenţa, întrucât mesajul acesteia este speranţa care există în moarte.

În ceea ce priveşte creştinismul, aceste învăţături nu sunt deloc greşite. Putem găsi numeroase pasaje biblice prin care Dumnezeu ne transmite că nu trebuie să ne ataşăm de lucrurile pământeşti, materiale. Amintesc doar imaginea păsărilor despre care Hristos spune că nu seamănă şi nu strâng în hambare şi totuşi Dumnezeu are grijă de ele.

Evagrie Ponticul introduce în teologia răsăritului creştin termenul de apatheia, tradus în limbaj modern prin impasibilitate. Putem spune că apatheia lui Evagrie Ponticul este expresia grecească a impermanenţei tibetane! Evagrie tratează această problemă în lucrarea sa Tratat practic despre viaţa monastică în punctele 63-70. Apatheia nu este altceva decât a nu te ataşa pasiunilor lumeşti, mintea rămânând neperturbată de lucruri inutile. Sufletul impasibil nu este acela care nu simte nimic în faţa lucrurilor vieţii, ci cel care rămâne neperturbat chiar şi la amintirea acestora. Omul care ajunge la impasibilitate este un om mai liber şi mai bogat, întrucât, chiar dacă nu posedă nici o bogăţie, este conştient totuşi de bogăţia lui Dumnezeu, bogăţia de a nu fi ataşat pasiunilor.

În buddhismul tibetan, metoda prin care se poate ajunge la conştientizarea impermanenţei este meditaţia! În mod asemănător, pentru creştinism, metoda de a ajunge la impasibilitate este rugăciunea!

Meditaţia buddhistă şi tradiţia isihasmului

Un alt spaţiu în care buddhismul şi creştinismul se întâlnesc este meditaţia şi rugăciunea. În buddhismul tibetan, practicarea meditaţiei are o poziţie centrală în viaţa unui credincios, iar toate învăţăturile nu valorează nimic dacă nu sunt dublate de o viaţă meditativă intensă. Rugăciunea creştină are un rol identic în viaţa creştinilor.

Referitor la meditaţie, în buddhismul tibetan există multe tehnici meditative, însă nu tehnicile în sine sunt importante, ci dispunerea sufletului spre căutarea naturii luminoase a minţii, ceea ce în cultura tibetană se cheamă rigpa. La fel şi în rugăciunea creştină, nu o tehnică anumită este definitorie ci deschiderea inimii spre primirea harului lui Dumnezeu.

Una dintre cele mai simple metode de meditaţie buddhistă este urmărirea respiraţiei, aceasta fiind o metodă străveche, comună tuturor şcolilor buddhiste. Respiraţia este pentru buddhismul tibetan expresia fundamentală a vieţii noastre. Termenul tibetan pentru respiraţie este prana, un cuvânt de origine sanscrită. În cultura tibetană se spune că prana pune mintea în mişcare. Această metodă constă în conştientizarea deplină a respiraţiei cu cele două momente specifice acesteia: inspiraţie şi expiraţie.

O altă metodă este recitarea unei mantre. În termeni buddhişti, mantra poate fi definită ca ceea ce protejează mintea de negativitate. În buddhismul tibetan această practică este mult mai frecventă decât în celelalte şcoli buddhiste şi credincioşii sunt îndemnaţi să recurgă la ea atunci când trec prin tensiuni interioare puternice.

Aceste metode de meditaÅ£ie sunt foarte similare rugăciunii creÅŸtine în general, dar mai ales isihasmului specific pentru creÅŸtinismul oriental, cu preponderenţă pentru tradiÅ£ia bizantină. Pentru rugăciunea inimii, urmărirea respiraÅ£iei este un lucru fundamental, căruia i se adaugă recitarea unei rugăciuni specifice: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, în momentul inspiraÅ£iei, ÅŸi „MântuieÅŸte-mă pe mine păcătosul” în momentul expiraÅ£iei. Scopul acestui tip de rugăciune este acela ca Dumnezeu să intre profund în viaÅ£a celui care o recită, devenind astfel o constantă a vieÅ£ii fiecăruia. Rugăciunea inimii este o rugăciune continuă, care se poate folosi oriunde. Există mărturii despre călugări practicanÅ£i ai isihasmului care recitau această rugăciune chiar ÅŸi în somn.

Lumina în buddhismul tibetan şi în creştinism

Conceptul de lumină este de asemenea foarte important pentru buddhismul tibetan. Nu trebuie uitat că scopul buddhismului este iluminarea, adică a deveni acelaşi lucru cu starea primordială a minţii, care în Tibet este numită rigpa. Astfel, în biddhismul tibetan totul se învârte în jurul luminii, care, pentru persoanele ajunse la iluminare, devine o permanenţă.

ÃŽn creÅŸtinism conceptul de lumină este cel puÅ£in la fel de central. ÃŽn Evanghelia după Ioan, deja din Prologul ei ni se vorbeÅŸte despre lumina care luminează în întuneric ÅŸi pe care întunericul nu o va putea birui. Apoi se vorbeÅŸte despre oameni ca fiind fii ai lumini. De asemenea, în Crezul niceno-contantinopolitan, Isus este numit „Lumină din Lumină”.

Din toate acestea rezultă în mod clar că lumina are o importanţă covârşitoare fie pentru buddhist fie pentru creştin. Simbolistica luminii este aşadar un domeniu extrem de vast, atât în buddhism, cât şi în creştinism, ce merită cercetat cu atenţie.

Compasiunea buddhistă şi caritatea creştină

Dacă am încerca să definim buddhismul printr-un singur cuvânt, una dintre variante ar fi, cu siguranţă: compasiune. Compasiunea buddhistă nu este doar un simplu sentiment de iubire şi preocupare faţă de persoanele suferinde; nu e nici doar căldura revărsată către cel ce ne stă în faţă, ci, mult deasupra tuturor acestora, compasiunea este determinarea susţinută şi pusă în practică pentru a face tot posibilul în alinarea durerii persoanelor aflate în suferinţă. Compasiunea nu este cu adevărat compasiune dacă nu este activă! Avalokiteshvara, Buddha compasiunii cum este numit deseori în buddhismul tibetan, este adesea reprezentat cu o mie de ochi prin care vede suferinţa tuturor oamenilor de pe pământ şi cu o mie de braţe cu care se grăbeşte să sară în ajutorul lor.

ÃŽntr-un mod analog, dacă încercăm să definim creÅŸtinismul printr-un singur cuvânt, „caritatea” ar fi unul dintre termenii cei mai potriviÅ£i. Totul gravitează în jurul iubiri care se realizează în două etape: iubirea faţă de Dumnezeu ÅŸi iubirea aproapelui. ÃŽnsuÅŸi Isus Hristos, desăvârÅŸind legea iudaică, ne dă o nouă poruncă prin care insistă asupra iubirii. Prin urmare, ÅŸi caritatea creÅŸtină nu are nici o valoare dacă nu este pusă în practică!

Linia maestrului şi continuitatea apostolică

Pentru un buddhist, unul dintre momentele cele mai importante ale vieţii sale este alegerea unui maestru spiritual care va avea îndatorirea de a-l conduce pe drumul către nirvana. Pentru că este o alegere ce îi influenţează, în bună parte, viaţa de după moarte, fiecare buddhist trebuie să fie foarte atent la maestrul pe care şi-l alege, iar linia maestrului este garanţia că acesta îl poate duce pe calea cea bună. Linia maestrului este practic firul istoric care îi leagă pe maeştrii spirituali între ei. În Tibet, liniile spirituale ale maeştrilor consideraţi ortodocşi merg pe firul continuităţii până la Padmasambhava însăşi. Alegerea unui maestru aparţinând acestor linii este practic garanţia că învăţăturile transmise de acesta sunt adevărate, iar practicile propuse, demne de încredere.

În creştinism avem o realitate similară pe care noi o numim continuitate apostolică. Această continuitate apostolică merge înapoi până la însuşi Isus Hristos şi la apostolii săi, cărora Hristos le-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Continuitatea apostolică este un semn vizibil a Bisericii instaurate de Hristos pe pământ. Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe îşi recunosc reciproc fundamentul apostolic pe care se bazează!

Concluzie Acestea ar fi câteva puncte de întâlnire între buddhismul tibetan ÅŸi creÅŸtinism, deci puncte de la care se poate începe un dialog inter-religios fructuos ÅŸi onest. ÃŽn mod evident, aceste asemănări nu trebuie să ne inducă în eroarea relativismului, considerând că „toate religiile sunt la fel”, cum aude adesea omul modern. Practic, aceste asemănări sunt dovada palpabilă a deosebirilor care nu trebuiesc eradicate, ci respectate reciproc. Aceste asemănări au menirea doar de a ne conduce mai bine pe drumul cunoaÅŸterii reciproce, iar prin cunoaÅŸterea reciprocă, spre combaterea ideologiilor de tip new age care sunt foarte la modă astăzi. Până la urmă, atât maeÅŸtrii tibetani cât ÅŸi preoÅ£ii creÅŸtini îşi atenÅ£ionează credincioÅŸii asupra sectelor new age, care nu conduc la nimic bun, ci doar la o autoiluzionare, care, la un moment dat, va dispărea ÅŸi va provoca o imensă criză existenÅ£ială.

Lecturi:5444
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme