Alegerea Episcopilor în Bisericile sui iuris
Autor: pr. Bleiziffer William Alexandru
Teme: Drept canonic, Teologie
În momentul în care am ales să tratez această temă, "Alegerea Episcopilor în Bisericile sui iuris", m-am gândit în primul rând la statutul pe care Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, îl ocupă în ansamblul Bisericii Catolice; materialul ne aduce în atenÅ£ie o seamă de aspecte canonice care ne oferă posibilitatea să înÅ£elegem însemnătatea pe care o are figura unui Episcop în Biserică.
Pentru a înÅ£elege procedura după care se desfăşoară procesul de numire a Episcopilor în Biserica Catolică, va trebui mai întâi să înÅ£elegem structura internă a Bisericii ÅŸi care este sensul conceptului de Biserica sui iuris[1]. Structurată organic în funcÅ£ie de gradul de organizare la care a ajuns, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale[2] (de acum inainte CCEO) contemplă în suma canoanelor prezentate patru tipuri de Biserici sui iuris.
ConstituÅ£ia dogmatică despre Biserică "Lumen gentium" se foloseÅŸte de imagini vii atunci când doreÅŸte să zugrăvească realitatea eclezială, prezentând-o pe aceasta sub diverse forme, nu doar la nivel teoretic, ca staul, turmă, ogor, mlădiÅ£e, zidirea lui Dumnezeu…etc,[3] ci ÅŸi practic, sub forma celor 22 de Biserici sui iuris. Unitatea poporului lui Dumnezeu se evidenÅ£iază în diversitatea Bisericilor, care manifestându-se prin particularităţile proprii, nu aduc prejudicii unităţii ci mai degrabă slujesc acesteia[4]. Dacă ar fi să realizăm un prospect al Bisericilor sui iuris Å£inând cont de toate principiile enumerate de canonul 27 CCEO[5], prospectul s-ar prezenta astfel[6]:
Biserica Latină - condusă după normele CIC, cu rit latin şi ambrozian[7];
Biserici orientale - conduse după CCEO:
a. Biserici Patriarhale, conduse după Dreptul particular ÅŸi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul IV De ecclesiis Patriarcalibus, cann. 55-150, avem: Biserica Coptă, de tradiÅ£ie Alexandrină; Biserica Siriacă, de tradiÅ£ie Antiohenă; Biserica Maronită, de tradiÅ£ie Antiohenă; Biserica Armeană, de tradiÅ£ie Armeană; Biserica Caldee, de tradiÅ£ie Caldee, ÅŸi Biserica Melchită, de tradiÅ£ie Constantinopolitană.
b. Biserici Arhiepiscopale Majore, conduse după Dreptul particular ÅŸi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul V De Ecclesiis Archiepiscopalibus Maioribus, cann. 151-154: Biserica Ucraină, de tradiÅ£ie Constantinopolitană, ÅŸi Biserica Siro-Malabareză, de tradiÅ£ie Caldee. Biserica Română, de tradiÅ£ie Constantinopolitană[8];
c. Biserici Mitropolitane, conduse după Dreptul particular ÅŸi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul VI De ecclesiis Metropolitanis Ceterisque Ecllesiis Sui Iuris, Cap. I, cann. 155-173: Biserica Etiopică, de tradiÅ£ie Alexandrină; Biserica Siro-Malankareză, de tradiÅ£ie Antiohenă; Biserica Ruteană, de tradiÅ£ie Constantinopolitană;
d. Alte Biserici care au un statut determinat de Capitolul II al Titlului VI De ecclesiis Metropolitanis Ceterisque Eclesiis Sui Iuris, cann. 174-176, şi care se conduc după Dreptul particular şi CCEO, şi care aparţin toate tradiţiei Constantinopolitane: Biserica Albaneză; Biserica Bielorusă; Biserica Bulgară; Biserica Greacă; Biserica Italo-Albaneză; Biserica Iugoslavă; Biserica Rusă; Biserica Slovacă; Biserica Ungurească.
Publicarea CCEO a constituit o reală întoarcere la tradiÅ£iile orientale[9]. Codul din 1990 face din alegere modul normal de desemnare a Episcopilor: principiul electoral este deci afirmat, acest lucru fiind firesc în interpretarea documentului conciliar Orientalium Ecclesiarum 5:
"Istoria, tradiÅ£iile ÅŸi nenumăratele instituÅ£ii bisericeÅŸti dau strălucită mărturie despre meritele deosebite ale Bisericilor orientale în Biserica Universală. [...] El declară aÅŸadar în mod solemn că Bisericile din Orient [...] au dreptul ÅŸi datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioÅŸilor ÅŸi par mai capabile să asigure binele sufletelor".
Alegerea Episcopilor orientali catolici este reglementată de Codex Canonum Ecclesiarium Orientalium (CCEO), ce conÅ£ine corpul de legi comune tuturor Bisericilor sui iuris. O trimitere la dreptul particular este exclusă, atâta timp cât în norma generală nu se face nici cea mai mică trimitere la acesta referitor la actul alegerii. Câteva trimiteri, cu totul laterale, sunt făcute la dreptul particular atunci când acestuia i se atribuie calitatea de a reglementa modalitatea de convocare sau desfăşurarea a sinodului electoral[10].
Aceste organe electorale, care reunesc de altfel toÅ£i Episcopii respectivelor Biserici sui iuris sub conducerea "celui dintâi", sunt competente în desemnarea candidaÅ£ilor la episcopat, indiferent dacă aceÅŸtia sunt aleÅŸi ÅŸi numiÅ£i în cadrul Sinodului, sau sunt prezentaÅ£i Romanului Pontif pentru numirile doar acestuia rezervate. Dacă pentru Episcopii unei Biserici Patriarhale ÅŸi Arhiepiscopale Majore care îÅŸi desfăşoară ministerul în interiorul teritoriul respectivei Biserici, competent în alegerea ÅŸi numirea Episcopului este numai Sinodul Episcopilor, pentru toate celelalte cazuri avem o competenţă împărÅ£ită: alegerea este rezervată Sinodului sau Consiliului Ierarhilor.
În acest sens, canonul 182 clarifică[11]:
Can. 182 - § 1. Numai membrii Sinodului Episcopilor pot propune candidaÅ£ii apÅ£i pentru episcopat; acestora le revine de asemenea sarcina de a aduna, conform normei dreptului particular, informaÅ£iile ÅŸi documentele care sunt necesare pentru a confirma aptitudinile candidaÅ£ilor, după ce au audiat, dacă consideră oportun acest lucru, în secret ÅŸi individual, câÅ£iva preoÅ£i sau chiar ÅŸi alÅ£i credincioÅŸi creÅŸtini distinÅŸi prin înÅ£elepciune ÅŸi viaţă creÅŸtină deosebită.
§ 2. Episcopii vor comunica Patriarhului (Arhiepiscopului Major) informaÅ£iile în timp util, înainte de convocarea Sinodului Episcopilor, iar Patriarhul (Arhiepiscopul Major) - adăugând, dacă este cazul, informaÅ£ii proprii - va trimite chestiunea tuturor membrilor Sinodului.
§ 3. Exceptând cazul în care dreptul particular aprobat de Pontiful Roman prevede altfel, Sinodul Episcopilor va examina numele candidaÅ£ilor ÅŸi va alcătui prin vot secret lista candidaÅ£ilor, care va fi trimisă de Patriarh (Arhiepiscopul Major) Scaunului Apostolic pentru a obÅ£ine consensul Pontifului Roman.
§ 4. Consensul Pontifului Roman, odată dat pentru fiecare candidat în parte, este valabil până când va fi revocat în mod explicit, caz în care numele candidatului va fi ÅŸters de pe listă.
Canonul amintit ne ajută să înÅ£elegem care sunt în linie de principiu limitele de competenţă în alegerea Episcopilor în acele Biserici care au un Sinod. Desigur că nu ne aflăm în faÅ£a unicului canon care tratează despre alegeri, dar fiind cel mai important, constituie punctul central de la care se pleacă în realizarea alegerilor. Un studiu aprofundat al canoanelor CCEO ne prezintă modalităţile de alegere ale Episcopilor, patru la număr. Aceste modalităţi sunt reglementate canonic în funcÅ£ie de statutul juridic al respectivei Biserici sui iuris.
CCEO dedică alegerii episcopilor primul articol al celui dintâi capitol (de Episcopis) al titlului ÅŸapte (de Eparchiis et de Episcopis), în canoanele 180-189. Prima modalitate, prevăzută de can. 181[12], se referă la Episcopii destinaÅ£i să asume un oficiu în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale sau Arhiepiscopală majoră[13]. AceÅŸtia sunt aleÅŸi canonic în respectivul Sinod aplicând disciplina relativă la alegeri, disciplină reglementată în cann. 947-958.
AcelaÅŸi canon 181 stabileÅŸte că toÅ£i ceilalÅ£i Episcopi sunt numiÅ£i de Romanul Pontif[14], rămânând stabile canoanele 149[15] ÅŸi 168. Avem astfel trei excepÅ£ii de la regulă, două dintre acestea punând bine în evidenţă caracterul colegial al unui Sinod, subliniind în acelaÅŸi timp ÅŸi competenÅ£ele în alegerea ÅŸi propunerea candidaÅ£ilor spre numire:
1. Episcopii Bisericilor patriarhale ÅŸi arhiepiscopale majore care sunt constituiÅ£i pentru un oficiu în afara teritoriului propriei Biserici, sunt numiÅ£i de către Romanul Pontif, la propunerea unei liste de cel puÅ£in trei candidaÅ£i, listă ce se stabileÅŸte conform normelor de drept numai în interiorul Sinodului (can. 149).
2. Mitropolitul ÅŸi Episcopii Bisericii mitropolitane sui iuris, atât în interiorul teritoriului acelei Biserici cât ÅŸi în afara ei, sunt numiÅ£i de către Romanul Pontif, la propunerea unei liste de cel puÅ£in trei candidaÅ£i, listă ce se stabileÅŸte în Consiliul Ierarhilor (can. 168).
3. Episcopii tuturor celorlalte Biserici sui iuris, care nu sunt nici patriarhale, nici arhiepiscopale majore nici mitropolitane sunt numiţi de către Romanul Pontif (cann. 174-176).
Primul canon al articolului I din Titlul VII, can. 180, expune calităţile pe care un candidat preot trebuie să le posede pentru a fi apt de primirea ordinului major al episcopatului.
Can. 180 - Pentru ca cineva să fie considerat apt pentru episcopat se cere:
1° să se distingă prin credinţă fermă, Å£inută morală bună, evlavie, râvnă pentru suflete ÅŸi înÅ£elepciune;
2° să se bucure de un bun renume;
3° să nu fie Å£inut de legătura căsătoriei;
4° să aibă vârsta de cel puÅ£in treizeci ÅŸi cinci de ani;
5° să fie constituit în hirotonirea preoÅ£ească de cel puÅ£in cinci ani;
6° să fie doctor sau licenÅ£iat sau cel puÅ£in expert într-o ÅŸtiinţă sacră oarecare.
Lista acestor calităţi se desfăşoară pe ÅŸase puncte[16]: dintre acestea, trei se referă la starea civilă ÅŸi pot fi dovedite cu documente autentice, celelalte trei fiind calităţi asupra cărora sunt chemaÅ£i să se exprime, chiar ÅŸi cu o oarecare subiectivitate, toÅ£i cei care îl cunosc pe candidat[17]. Prima calitate pe care trebuie să o prezinte este aceea de a fi un bun păstor.
Înainte de toate candidatul trebuie să fie caracterizat de o puternică credinţă, condiÅ£ie esenÅ£ială pentru ca să poată fi un bun păstor al acelei portio populorum Dei încredinÅ£ată lui spre păstorire prin predicarea Evangheliei ÅŸi administrarea Sacramentelor. El trebuie deci să fie maestru al credinÅ£ei ÅŸi din acest motiv se cere ca credinÅ£a lui să fie fermă; moralitatea exemplară, pietatea, râvna pentru o activitate pastorală rodnică ÅŸi înÅ£elepciunea, sunt celelalte calităţi pe care primul punct le aminteÅŸte. Este absurd să credem că aceste calităţi ar fi izolate, ÅŸi nu s-ar găsi în intimă legătură cu întreaga viaţă a respectivului candidat. Chiar dacă la prima vedere punctul doi pare deplasat, acesta vine totuÅŸi să sublinieze o calitate pe care am putea s-o definim externă: candidatul trebuie să se bucure de o reputaÅ£ie bună. Această reputaÅ£ie se subînÅ£elege a fi perceputa ca bună nu numai în cadrul Bisericii catolice, ci chiar ÅŸi în celelalte Biserici sau comunităţi creÅŸtine acatolice ÅŸi de ce nu? chiar ÅŸi în sferă socio-politică[18].
Starea civilă a candidatului trebuie să fie liberă de legătura matrimonială. Impedimentul a fost introdus în epocă tardivă, ÅŸi se referă la incompatibilitatea dintre starea de căsătorie ÅŸi cea de Episcop. Dacă pentru legislaÅ£ia latină celibatul este una dintre condiÅ£iile esenÅ£iale pentru a avea acces la hirotonirea sacramentală, pentru tradiÅ£ia orientală acesta este cerut numai pentru ca un preot să poată fi ridicat la demnitatea episcopală[19].
La acest punct al dezvoltării materialului nostru trebuie să facem o clarificare terminologică dar ÅŸi teologico-sacramentală. Observăm că formularea să nu fie Å£inut de legătura căsătoriei propusă de punctul trei este foarte simplă. Textul nu aminteÅŸte nimic despre starea preoÅ£iei celibatare, care în tradiÅ£ia latină se subînÅ£elege ca fiind intim legată sacramentului preoÅ£iei. TradiÅ£ia orientală care a păstrat libertatea de alegere a propriului statut de viaţă în trăirea sacramentului preoÅ£iei impune candidaÅ£ilor la episcopat să nu fie Å£inuÅ£i de legătura căsătoriei[20], formula lăsând spaÅ£iu de interpretare foarte larg. Acest lucru înseamnă că un candidat căsătorit, chiar tată fiind, poate fi propus spre hirotonire în treapta episcopatului, dacă în momentul completării listei de candidaÅ£i nu este căsătorit, adică nu este Å£inut de legătura matrimonială[21].
În ceea ce priveÅŸte vârsta ÅŸi activitatea pastorală a candidaÅ£ilor, aceÅŸtia trebuie să aibă cel puÅ£in 35 de ani de viaţă ÅŸi să fie constituiÅ£i în treapta preoÅ£iei de cel puÅ£in 5 ani. Aceste vârste justifică o alegere canonică, mai ales pentru cei care le-au depăşit ÅŸi sunt deja angrenaÅ£i în activitatea concretă a Bisericii.
Ultima calitate cerută de canon este cea referitoare la titlurile de studii pe care candidatul le posedă. Codul oriental se disociază de cel latin în ceea ce priveÅŸte titlul ÅŸi locul de formare intelectuală. În timp ce Codul latin cere ca un candidat la episcopat să fi obÅ£inut "doctoratul sau cel puÅ£in licenÅ£a în Sfânta Scriptură, în teologie sau în drept canonic într-un institut de studii aprobat de Scaunul Apostolic, sau măcar să fie cu adevărat expert în aceste discipline" (CIC can. 378 §1, 50), Codul oriental se rezumă la a cere titlul de doctor, licenÅ£iat sau expert in aliqua scientia sacra, fără a preciza locul de provenienţă sau recunoaÅŸterea sau nu a respectivei instituÅ£ii de învăţământ din partea Sfântului Scaun. Cade astfel în competenÅ£a celor care realizează procesul informativ să se asigure că formarea candidatului este solidă ÅŸi mai ales dacă aceasta corespunde cu magisterul Bisericii catolice; cu alte cuvinte, dacă doctrina candidatului este catolică ÅŸi profesată ca atare. Problema este relevantă dacă ne gândim la acele cazuri prezentate de unele naÅ£iuni unde formarea intelectuală a preoÅ£ilor se desfăşoară în Universităţi statale sau Centre de studii necatolice.
Chiar dacă am atins câteva aspecte legate de alegerea episcopilor în conformitate cu normele generale propuse de CCEO, nu putem trece cu vederea acele aspecte particulare propriei Biserici sui iuris, cu atât mai mult cu cât am acordat în prezentul material un amplu spaÅ£iu alegerii episcopilor în Bisericile Mitropolitane sui iuris.
Referindu-ne la dreptul particular aminteam mai sus că acesta este foarte limitat în ceea ce priveÅŸte stabilirea unor ulterioare norme, altele decât cele stabilite de dreptul comun, în procesul de alegere al episcopilor[22]. ExcepÅ£ia este dată de modalitatea de convocare ÅŸi desfăşurare a lucrărilor organului electoral, în speţă Sinodul Episcopilor. Este însă important de subliniat faptul că în ceea ce priveÅŸte metodologia de redactare a prezentului cod oriental, cele trei Concilii Provinciale ale Provinciei BisericeÅŸti Greco-Catolice de Alba Iulia ÅŸi FăgăraÅŸ, au constituit izvoare de drept pentru CCEO[23]. Pe lângă acestea însă, există o seamă de alte Sinoade, numite în general electorale pentru că aveau ca prim scop derularea procesului electoral, ÅŸi care sunt destul de numeroase. Într-un studiu realizat asupra izvoarelor de drept canonic specifice Bisericii noastre, am încercat, doar din punct de vedere sacramental ÅŸi al disciplinei cultului divin, să analizăm toate Conciliile sau Sinoade desfăşurate în Mitropolia noastră ÅŸi în Episcopiile sufragane acesteia[24].
Studiul ia spre analiză un număr de 59 de Sinoade sau Concilii particulare, dintre care o bună parte, departe de a fi disciplinare, au caracteristica de a fi electorale. Este vorba de un număr de nouă astfel de Sinoade. Actele, în mare măsură conservate[25], pot face obiectul unor ulterioare studii istorice sau canonice. Din punct de vedere strict canonic, norma generală stabilită de CCEO este clară, cu atât mai mult cu cât can. 6 confirmă acest lucru[26].
Observăm o oarecare dezvoltare la nivel organizatoric, astfel că odată cu cristalizarea conÅŸtiinÅ£ei că actul electoral episcopal este un act de majoră importanţă pentru Biserică, se modifică ÅŸi percepÅ£ia asupra instanÅ£elor care trebuie să intervină în acesta. Dacă la Sinodul electoral din 1850[27] se decide ca numai "pentru acum" să se mai accepte ingerenÅ£a laicilor în actul electoral, Circulara 6580/1945 a episcopului Traian FrenÅ£iu, care anunţă convocarea unui Sinod electoral pentru data de 16 martie 1946, prezintă ÅŸi justificarea conform căreia "Clerul intregei Provincii bisericeÅŸti de Alba-Iulia ÅŸi FăgăraÅŸ designează trei sau mai mulÅ£i preoÅ£i potriviÅ£i ÅŸi vrednici, dintre care Sfântul Scaun va binevoi să aleagă liber pe Arhiepiscopul ÅŸi Metropolitul acestei Biserici", propunând în acelaÅŸi timp un regulament de funcÅ£ionare a Sinodului ÅŸi un program de desfăşurare al acestuia[28]. Analiza regulamentului, pe care nu ne propunem s-o abordăm aici, relevă în ce măsură actul electoral era specific Bisericii noastre, dar ÅŸi în ce măsură există o coerenţă, sau o lipsă de coerenţă, cu actuală normă canonică generală.
Am încercat în prezentul material să clarificăm norma canonică referitoare la procesul de desemnare a Episcopilor în Bisericile sui iuris. O asemenea temă, de importanţă majoră pentru buna desfăşurare a vieÅ£ii ecleziastice, se cere înÅ£eleasă mai ales dacă o privim în ansamblul: Episcopul, păstorul turmei, este cel căruia îi este încredinÅ£ată spre păstorire în nume propriu o eparhie, pe care o guvernează personal, în numele lui Cristos.
Ca ÅŸi clerici majori, ÅŸi aflaÅ£i pe cea mai înaltă treaptă a preoÅ£iei ministeriale, Episcopii sunt persoane cu calităţi exemplare. AjutaÅ£i de propriul cler, aceÅŸtia conduc spre mântuire poporul lui Dumnezeu, prin predicarea Cuvântului, administrarea sacramentelor ÅŸi guvernare. Oricât am încerca să pătrundem semnificaÅ£ie normei canonice referitoarea la procesul de desemnare a episcopilor, ÅŸi oricât am înÅ£elege acest lucru prin dobândirea unor cunoÅŸtinÅ£e juridico-canonice, nu reuÅŸim să înÅ£elegem globalitatea acestui proces dacă nu suntem conÅŸtienÅ£i că în spatele unei norme canonice, aplicată chiar cu acribie, se găseÅŸte Spiritul Sfânt care îÅŸi numeÅŸte continuatori demni ai operei începute de Cristos-Marele Preot.
De aceea, norma canonică, stabilită în parte de autoritatea umană, trebuie privită ÅŸi înÅ£eleasă numai în măsura în care conduce spre ceea ce Spiritul Sfânt operează în Biserică: salus animarum, mântuirea sufletelor.
[1] Pentru aprofundări vezi W. Bleiziffer, Termenul ecleziastic de Biserică "sui iuris", în Studia Universitatis BabeÅŸ-Bolyai, Theologia Catholica, an XVLI, nr. 2, Cluj Napoca, 2001, pp. 63-72.
[2] Pontificium Consilium de legum textibus interpretandis, Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium auctoritate Ioannis Paulli PP. II promulgatus - Fontium annotatione auctus, Libreria Editrice Vaticana, 1995; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, în Acta Apostolicae Sedis 82/1990 (AAS); Enchiridion Vaticanum 12/1990 Seconda parte (EV); Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, ediÅ£ie pro manuscripto, Presa Universitară Clujeană, 2001. (CCEO).
[3] Conciliul Ecumenic Vatican II, Traducerea Arhiepiscopiei Romano Catolice de BucureÅŸti, Nyíregyhàza, 1990, ConstituÅ£ia dogmatică despre Biserică ("Lumen gentium") Cf. LG 6.
[4] Cf. LG 13. Aduc pe această cale un pios omagiu celui care a fost Preot Vasile Mărginean, acela care pentru atâtea generaÅ£ii de seminariÅŸti a fost profesor de "Drept Canonic Oriental" ÅŸi "Conciliul Vatican II" la Institutul Teologic Universitar - Blaj, ÅŸi care ne-a învăţat să preÅ£uim unitatea în diversitate.
[5] Can. 27 - Se numeÅŸte, în acest Cod, Biserică sui iuris o grupare de credincioÅŸi creÅŸtini legată de ierarhie conform normelor de drept, pe care autoritatea supremă a Bisericii o recunoaÅŸte în mod expres sau tacit ca sui iuris.
[6] Cf. D. Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese catoliche orientali, Edizioni Dehoniane Bologna, pp.68-71; I. Žužek, Presentazione del "Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium", în Understanding the Eastern Code, Roma 1997, p. 128; Annuario Pontificio 1997, pp. 1148-1151; G. Nedungatt, Presentazione del CCEO, în EV 12/1999, pp. 893-894.
[7] Referindu-se la corespondenÅ£a dintre canonul 1 al CCEO ÅŸi canonul 1 al CIC canonistul G. Nedungatt, atribuind Bisericii latine titlul de Biserică sui iuris, explicitează «Există ÅŸi alte canoane în care, chiar dacă Biserica latină nu este în mod expres numită, ea este inclusă (considerată), ca o Biserică sui iuris, oricare ar fi diversitatea celor patru tipuri de Biserică sui iuris prevăzut de CCEO…». G. Nedungatt, Presentazione del CCEO, în EV 12/1999, pp. 899-900.
[8] Această Biserică a fost ridicată la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră la data de 16 decembrie 2005 prin decizia Romanului Pontif Papa Benedict XVI, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Lucian Mureşan fiind investit cu prerogative depline la 30 aprilie 2006 data intronizării oficiale.
[9] René Metz, La désignation des évêques dans le droit actuel: étude comparative entre le Code latin de 1983 et le code oriental de 1990, în Studia canonica, 27 (1993), Roma, pp. 326-334.
[10] Este important să înÅ£elegem structura forului suprem al unei determinate Biserici sui iuris: pentru Bisericile Patriarhale avem Sinodul Episcopilor Bisericii Patriarhale, cu relativele norme de drept particular, referitoare la argumentul nostru, stabilite în cann. 64, 65, 70, 107, 182, 186, ÅŸi Consiliul Ierarhilor pentru Bisericile Mitropolitane, cu cann. 164, 166. Prin analogie canoanele care se referă la organizarea Sinodului în Biserica Patriarhală sui iuris se pot aplica ÅŸi Consiliilor Ierarhilor din Bisericile Mitropolitane sui iuris.
[11] De notat faptul că legislaÅ£ia latină nu conÅ£ine o astfel de normă, disciplina fiind diversă. CIC = Codul de Drept Canonic [Codex Iuris Canonici, AAS (1983); EV 8/637-1089; Codul de drept canonic, traducere pro manuscripto, Institutul Teologic Romano-Catolic, IaÅŸi, 1995] stabileÅŸte relativ la numirea Episcopilor următoarele: can. 377 - "Suveranul Pontif îi numeÅŸte în mod liber pe episcopi sau îi confirmă pe cei care au fost aleÅŸi în mod legitim".
Departe de a insista asupra caracterului colegial al unui Sinod sau Consiliu, can. 329 CIC 1917 [CODEX I-URIS CANONICI PI1 X PONTIFICIS MAXIMI IUSSU DIGESTUS BENEDICTI PAPAE XV AUCTORITATE PROMULGATUS PRAEFATIONE FONTIUM ANNOTATIONE ET INDICE ANALYTICO-ALPHABETICO AB E.MO PETRO CARD. GASPARRI AUCTUS TYPIS POLYGLOTTIS VATICANIS MCMLXXIV] stabileÅŸte că numirea Episcopilor este rezervată, în afara excepÅ£iilor, Romanului Pontif:
Can. 329. § 1. Episcopi sunt Apostolorum successores atque ex divina institutione peculiaribus ecclesiis praeficiuntur quas cum potestate ordinaria regunt sub auctoritate Romani Pontificis.
§ 2. Eos libere nominat Romanus Pontifex.
§ 3. Si cui collegio concessum sit ius eligendi Episcopum, servetur praescriptum can. 321.
[12] Can. 181 - § 1. Episcopii, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, sunt desemnaÅ£i pentru un scaun eparhial vacant sau pentru a îndeplini o altă funcÅ£ie oarecare prin alegere canonică, conform normei cann. 947-957, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel.
§ 2. CeilalÅ£i Episcopi sunt numiÅ£i de Pontiful Roman, rămânând neschimbate cann. 149 ÅŸi 168.
[13] Cf. can. 152, tot ceea ce se spune despre Bisericile patriarhale în CCEO este valabil ÅŸi pentru Bisericile arhiepiscopale majore. În ceea ce priveÅŸte argumentul tratat de noi, diferenÅ£a esenÅ£ială dintre aceste două Biserici este aceea că în timp ce Episcopii aleÅŸi în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, pentru oficii desfăşurate în interiorul teritoriului propriei Biserici, ÅŸi numai pentru aceÅŸtia, nu au nevoie de confirmarea alegerii de către Romanul Pontif, cei aleÅŸi în Sinodul Bisericii arhiepiscopale majore au nevoie de această confirmare pentru ca alegerea să poată fi validă.
[14] Prin formularea, Ceteri Episcopi a Romano Pontifice nominantur firmis cann. 149 et 168, se subînÅ£elege, în linia păstrării tradiÅ£iilor orientale, că alegerea este norma de bază, excepÅ£ia fiind tocmai această intervenÅ£ie a Romanului Pontif. Vezi René Metz, op. cit., p. 328.
[15] Can. 149 - Pentru a îndeplini funcÅ£ia de Episcop eparhial, de Episcop coadjutor, sau de Episcop auxiliar în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale alege, conform normei canoanelor referitoare la alegerea Episcopilor, câÅ£iva candidaÅ£i, cel puÅ£in trei, ÅŸi îi propune spre numire Pontifului Roman, prin intermediul Patriarhului; toÅ£i cei care în oarecare mod au cunoscut rezultatul alegerii vor păstra secretul, chiar ÅŸi faţă de candidaÅ£i.
[16] Canonul latin corespondent (CIC, can. 378) se dezvoltă pe cinci puncte. Punctul 3 din canonul oriental, punct care se referă la condiţia de libertate faţă de statutul matrimonial lipseşte, deoarece este superfluu pentru tradiţia latină.
[17] Aceasta este justificarea consultării ÅŸi altor persoane, care în vederea completării listei de candidaÅ£i sunt interpelate de către membrii Consiliului Ierarhilor. Cei interpelaÅ£i vor fi persoane judecate ca fiind distincte prin înÅ£elepciune ÅŸi viaţă creÅŸtină. În acest sens se doreÅŸte eliminarea acelei doze de subiectivism care volens-nolens ne caracterizează pe fiecare dintre noi.
[18] Eforturile ecumenice pot fi mai bine valorificate dacă respectivul Episcop se bucură de prestigiu ÅŸi stimă recunoscută ÅŸi în afara propriei Biserici.
[19] Joseph Khoury, La scelta dei Vescovi nel Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, în Appolinaris 65 (1992), pp. 82-83.
[20] Formula, care inspiră de altfel formularea canonului, se găseÅŸte ÅŸi în Concilium Provinciale Primum Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1872, Tit. V, cap. VII, 1, g, constituie astfel izvor de drept în redactarea canonului 180 CCEO.
[21] NeÅ£inut de legătura matrimonială înseamnă celibatar sau văduv (can. 853), sau căsătorie dizolvată prin privilegiul paulin sau petrin (cann. 854-862). O altă variantă de câÅŸtigare a libertăţii faţă de legătura matrimonială ar fi cea antică, când candidaÅ£ii căsătoriÅ£i la episcopat renunÅ£au la familie, legătura matrimonială fiind întreruptă prin trimiterea soÅ£iei la mănăstire. Astăzi se pare că această disciplină a căzut în desuetudine. Pentru aprofundări vezi, Dimitrios Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese cattoliche orientali, Edizioni Dehoniane Bologna, 1993, pp. 216-217, apud John Meyendorff, Imperial Unity and christian Divisions, în The Curch 450-480, New York 1989, p. 52. De altfel Conciliul Provincial I la Tit. V, cap. VII, 1, g, subliniază referitor la acest argument: "cu privire la ordulu Episcopescu, se nu fie casatoriti, ori muierea se intre in manastire".
[22] Vezi nota 9 ÅŸi relativul text aferent.
[23] În esenţă este vorba despre cele trei Concilii Provinciale: Concilium Provinciale Primum Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1872, Blasiu, 1882; Concilium Provinciale Secundum Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1882, Blaj, 1885; Concilium Provinciale Tertium Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1900, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj 1906.
[24] William Alexandru Bleiziffer, Disciplina dei sacramenti e culto divino, considerazioni canoniche, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2002.
[25] Vezi următoarele lucrări: Mansi J. D., Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, Akademische Druck - U. Verlagsanstalt, Graz-Austria, 1960-1961; Moldovanu M. J., Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Julia sì Fagarasiu, Tomu I, Blasiu, 1869; Moldovanu M. J., Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Julia sì Fagarasiu, Tomu II, Blasiu, 1872; Nilles, N., Simbolae ad ilustrandam historia Ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stefanis, Volumen I, II, Oeniponte, 1885.
[26] Can. 6 - Prin intrarea în vigoare a Codului:
1° sunt abrogate toate legile dreptului comun sau ale dreptului particular care sunt contrare canoanelor Codului, sau care privesc o materie ce este reglementată integral în Cod;
2° sunt revocate toate obiceiurile respinse de canoanele Codului sau contrare acestuia, însă nu cele centenare sau imemorabile.
[27] Atti pubblicati in J. Moldovanu, Acte sinodali, tomul I, pp. 61-103.
[28] Administratorul Apostolic Valeriu Traian FrenÅ£iu publica prin scrisoarea Nr. 6580/1945 Program pentru Sinodul electoral, convocat la Blaj pe ziua de 16 Martie 1946, precedat de exerciÅ£iile spirituale ale partecipanÅ£ilor. Document privat găsit în Arhiva Bisericii Române din Roma aparÅ£inând Canonicului Ludovic Tăutu; alături de acesta se găseÅŸte ÅŸi Regulament de observat la designarea persoanelor pentru completarea scaunului arhiepiscopesc metropolitan de Alba Iulia ÅŸi FăgăraÅŸ publicat de către CongregaÅ£ia pentru Bisericile Orientale la 8 mai 1940, relativul decret de aprobare publicat de aceiaÅŸi CongregaÅ£ie prin protocolul 605/31 Programul pentru Sinodului electoral, publicat cu nr. 6580/1946, ÅŸi o Scrisoare circulară publicată sub acelaÅŸi număr. Aceste documente fac lumină în ceea ce priveÅŸte modalitatea de procedură în alegere, dar ÅŸi asupra datei de desfăşurarea Sinodului.
Lecturi:2404
Inapoi la inceputul paginii
Impartasiti-ne opinia Dvs
Teme