Noiembrie 2007

Alegerea Episcopilor în Bisericile sui iuris

Autor: pr. Bleiziffer William Alexandru
Teme: Drept canonic, Teologie

În momentul în care am ales să tratez această temă, "Alegerea Episcopilor în Bisericile sui iuris", m-am gândit în primul rând la statutul pe care Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, îl ocupă în ansamblul Bisericii Catolice; materialul ne aduce în atenţie o seamă de aspecte canonice care ne oferă posibilitatea să înţelegem însemnătatea pe care o are figura unui Episcop în Biserică.

Pentru a înţelege procedura după care se desfăşoară procesul de numire a Episcopilor în Biserica Catolică, va trebui mai întâi să înţelegem structura internă a Bisericii şi care este sensul conceptului de Biserica sui iuris[1]. Structurată organic în funcţie de gradul de organizare la care a ajuns, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale[2] (de acum inainte CCEO) contemplă în suma canoanelor prezentate patru tipuri de Biserici sui iuris.

Care sunt Bisericile sui iuris

Constituţia dogmatică despre Biserică "Lumen gentium" se foloseşte de imagini vii atunci când doreşte să zugrăvească realitatea eclezială, prezentând-o pe aceasta sub diverse forme, nu doar la nivel teoretic, ca staul, turmă, ogor, mlădiţe, zidirea lui Dumnezeu…etc,[3] ci şi practic, sub forma celor 22 de Biserici sui iuris. Unitatea poporului lui Dumnezeu se evidenţiază în diversitatea Bisericilor, care manifestându-se prin particularităţile proprii, nu aduc prejudicii unităţii ci mai degrabă slujesc acesteia[4]. Dacă ar fi să realizăm un prospect al Bisericilor sui iuris ţinând cont de toate principiile enumerate de canonul 27 CCEO[5], prospectul s-ar prezenta astfel[6]:

Biserica Latină - condusă după normele CIC, cu rit latin şi ambrozian[7];

Biserici orientale - conduse după CCEO:

a. Biserici Patriarhale, conduse după Dreptul particular şi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul IV De ecclesiis Patriarcalibus, cann. 55-150, avem: Biserica Coptă, de tradiţie Alexandrină; Biserica Siriacă, de tradiţie Antiohenă; Biserica Maronită, de tradiţie Antiohenă; Biserica Armeană, de tradiţie Armeană; Biserica Caldee, de tradiţie Caldee, şi Biserica Melchită, de tradiţie Constantinopolitană.

b. Biserici Arhiepiscopale Majore, conduse după Dreptul particular şi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul V De Ecclesiis Archiepiscopalibus Maioribus, cann. 151-154: Biserica Ucraină, de tradiţie Constantinopolitană, şi Biserica Siro-Malabareză, de tradiţie Caldee. Biserica Română, de tradiţie Constantinopolitană[8];

c. Biserici Mitropolitane, conduse după Dreptul particular şi CCEO. CCEO se referă în mod special la acestea în Titlul VI De ecclesiis Metropolitanis Ceterisque Ecllesiis Sui Iuris, Cap. I, cann. 155-173: Biserica Etiopică, de tradiţie Alexandrină; Biserica Siro-Malankareză, de tradiţie Antiohenă; Biserica Ruteană, de tradiţie Constantinopolitană;

d. Alte Biserici care au un statut determinat de Capitolul II al Titlului VI De ecclesiis Metropolitanis Ceterisque Eclesiis Sui Iuris, cann. 174-176, şi care se conduc după Dreptul particular şi CCEO, şi care aparţin toate tradiţiei Constantinopolitane: Biserica Albaneză; Biserica Bielorusă; Biserica Bulgară; Biserica Greacă; Biserica Italo-Albaneză; Biserica Iugoslavă; Biserica Rusă; Biserica Slovacă; Biserica Ungurească.

Diverse grade de autonomie

Publicarea CCEO a constituit o reală întoarcere la tradiţiile orientale[9]. Codul din 1990 face din alegere modul normal de desemnare a Episcopilor: principiul electoral este deci afirmat, acest lucru fiind firesc în interpretarea documentului conciliar Orientalium Ecclesiarum 5:

"Istoria, tradiţiile şi nenumăratele instituţii bisericeşti dau strălucită mărturie despre meritele deosebite ale Bisericilor orientale în Biserica Universală. [...] El declară aşadar în mod solemn că Bisericile din Orient [...] au dreptul şi datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioşilor şi par mai capabile să asigure binele sufletelor".

Alegerea Episcopilor orientali catolici este reglementată de Codex Canonum Ecclesiarium Orientalium (CCEO), ce conţine corpul de legi comune tuturor Bisericilor sui iuris. O trimitere la dreptul particular este exclusă, atâta timp cât în norma generală nu se face nici cea mai mică trimitere la acesta referitor la actul alegerii. Câteva trimiteri, cu totul laterale, sunt făcute la dreptul particular atunci când acestuia i se atribuie calitatea de a reglementa modalitatea de convocare sau desfăşurarea a sinodului electoral[10].

Aceste organe electorale, care reunesc de altfel toţi Episcopii respectivelor Biserici sui iuris sub conducerea "celui dintâi", sunt competente în desemnarea candidaţilor la episcopat, indiferent dacă aceştia sunt aleşi şi numiţi în cadrul Sinodului, sau sunt prezentaţi Romanului Pontif pentru numirile doar acestuia rezervate. Dacă pentru Episcopii unei Biserici Patriarhale şi Arhiepiscopale Majore care îşi desfăşoară ministerul în interiorul teritoriul respectivei Biserici, competent în alegerea şi numirea Episcopului este numai Sinodul Episcopilor, pentru toate celelalte cazuri avem o competenţă împărţită: alegerea este rezervată Sinodului sau Consiliului Ierarhilor.

În acest sens, canonul 182 clarifică[11]:

Can. 182 - § 1. Numai membrii Sinodului Episcopilor pot propune candidaţii apţi pentru episcopat; acestora le revine de asemenea sarcina de a aduna, conform normei dreptului particular, informaţiile şi documentele care sunt necesare pentru a confirma aptitudinile candidaţilor, după ce au audiat, dacă consideră oportun acest lucru, în secret şi individual, câţiva preoţi sau chiar şi alţi credincioşi creştini distinşi prin înţelepciune şi viaţă creştină deosebită.

§ 2. Episcopii vor comunica Patriarhului (Arhiepiscopului Major) informaţiile în timp util, înainte de convocarea Sinodului Episcopilor, iar Patriarhul (Arhiepiscopul Major) - adăugând, dacă este cazul, informaţii proprii - va trimite chestiunea tuturor membrilor Sinodului.

§ 3. Exceptând cazul în care dreptul particular aprobat de Pontiful Roman prevede altfel, Sinodul Episcopilor va examina numele candidaţilor şi va alcătui prin vot secret lista candidaţilor, care va fi trimisă de Patriarh (Arhiepiscopul Major) Scaunului Apostolic pentru a obţine consensul Pontifului Roman.

§ 4. Consensul Pontifului Roman, odată dat pentru fiecare candidat în parte, este valabil până când va fi revocat în mod explicit, caz în care numele candidatului va fi şters de pe listă.

Modalităţi de alegere a unui Episcop

Canonul amintit ne ajută să înţelegem care sunt în linie de principiu limitele de competenţă în alegerea Episcopilor în acele Biserici care au un Sinod. Desigur că nu ne aflăm în faţa unicului canon care tratează despre alegeri, dar fiind cel mai important, constituie punctul central de la care se pleacă în realizarea alegerilor. Un studiu aprofundat al canoanelor CCEO ne prezintă modalităţile de alegere ale Episcopilor, patru la număr. Aceste modalităţi sunt reglementate canonic în funcţie de statutul juridic al respectivei Biserici sui iuris.

CCEO dedică alegerii episcopilor primul articol al celui dintâi capitol (de Episcopis) al titlului şapte (de Eparchiis et de Episcopis), în canoanele 180-189. Prima modalitate, prevăzută de can. 181[12], se referă la Episcopii destinaţi să asume un oficiu în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale sau Arhiepiscopală majoră[13]. Aceştia sunt aleşi canonic în respectivul Sinod aplicând disciplina relativă la alegeri, disciplină reglementată în cann. 947-958.

Acelaşi canon 181 stabileşte că toţi ceilalţi Episcopi sunt numiţi de Romanul Pontif[14], rămânând stabile canoanele 149[15] şi 168. Avem astfel trei excepţii de la regulă, două dintre acestea punând bine în evidenţă caracterul colegial al unui Sinod, subliniind în acelaşi timp şi competenţele în alegerea şi propunerea candidaţilor spre numire:

1. Episcopii Bisericilor patriarhale şi arhiepiscopale majore care sunt constituiţi pentru un oficiu în afara teritoriului propriei Biserici, sunt numiţi de către Romanul Pontif, la propunerea unei liste de cel puţin trei candidaţi, listă ce se stabileşte conform normelor de drept numai în interiorul Sinodului (can. 149).

2. Mitropolitul şi Episcopii Bisericii mitropolitane sui iuris, atât în interiorul teritoriului acelei Biserici cât şi în afara ei, sunt numiţi de către Romanul Pontif, la propunerea unei liste de cel puţin trei candidaţi, listă ce se stabileşte în Consiliul Ierarhilor (can. 168).

3. Episcopii tuturor celorlalte Biserici sui iuris, care nu sunt nici patriarhale, nici arhiepiscopale majore nici mitropolitane sunt numiţi de către Romanul Pontif (cann. 174-176).

Calităţile candidatului

Primul canon al articolului I din Titlul VII, can. 180, expune calităţile pe care un candidat preot trebuie să le posede pentru a fi apt de primirea ordinului major al episcopatului.

Can. 180 - Pentru ca cineva să fie considerat apt pentru episcopat se cere:

1° să se distingă prin credinţă fermă, ţinută morală bună, evlavie, râvnă pentru suflete şi înţelepciune;

2° să se bucure de un bun renume;

3° să nu fie ţinut de legătura căsătoriei;

4° să aibă vârsta de cel puţin treizeci şi cinci de ani;

5° să fie constituit în hirotonirea preoţească de cel puţin cinci ani;

6° să fie doctor sau licenţiat sau cel puţin expert într-o ştiinţă sacră oarecare.

Lista acestor calităţi se desfăşoară pe şase puncte[16]: dintre acestea, trei se referă la starea civilă şi pot fi dovedite cu documente autentice, celelalte trei fiind calităţi asupra cărora sunt chemaţi să se exprime, chiar şi cu o oarecare subiectivitate, toţi cei care îl cunosc pe candidat[17]. Prima calitate pe care trebuie să o prezinte este aceea de a fi un bun păstor.

Înainte de toate candidatul trebuie să fie caracterizat de o puternică credinţă, condiţie esenţială pentru ca să poată fi un bun păstor al acelei portio populorum Dei încredinţată lui spre păstorire prin predicarea Evangheliei şi administrarea Sacramentelor. El trebuie deci să fie maestru al credinţei şi din acest motiv se cere ca credinţa lui să fie fermă; moralitatea exemplară, pietatea, râvna pentru o activitate pastorală rodnică şi înţelepciunea, sunt celelalte calităţi pe care primul punct le aminteşte. Este absurd să credem că aceste calităţi ar fi izolate, şi nu s-ar găsi în intimă legătură cu întreaga viaţă a respectivului candidat. Chiar dacă la prima vedere punctul doi pare deplasat, acesta vine totuşi să sublinieze o calitate pe care am putea s-o definim externă: candidatul trebuie să se bucure de o reputaţie bună. Această reputaţie se subînţelege a fi perceputa ca bună nu numai în cadrul Bisericii catolice, ci chiar şi în celelalte Biserici sau comunităţi creştine acatolice şi de ce nu? chiar şi în sferă socio-politică[18].

Starea civilă a candidatului trebuie să fie liberă de legătura matrimonială. Impedimentul a fost introdus în epocă tardivă, şi se referă la incompatibilitatea dintre starea de căsătorie şi cea de Episcop. Dacă pentru legislaţia latină celibatul este una dintre condiţiile esenţiale pentru a avea acces la hirotonirea sacramentală, pentru tradiţia orientală acesta este cerut numai pentru ca un preot să poată fi ridicat la demnitatea episcopală[19].

La acest punct al dezvoltării materialului nostru trebuie să facem o clarificare terminologică dar şi teologico-sacramentală. Observăm că formularea să nu fie ţinut de legătura căsătoriei propusă de punctul trei este foarte simplă. Textul nu aminteşte nimic despre starea preoţiei celibatare, care în tradiţia latină se subînţelege ca fiind intim legată sacramentului preoţiei. Tradiţia orientală care a păstrat libertatea de alegere a propriului statut de viaţă în trăirea sacramentului preoţiei impune candidaţilor la episcopat să nu fie ţinuţi de legătura căsătoriei[20], formula lăsând spaţiu de interpretare foarte larg. Acest lucru înseamnă că un candidat căsătorit, chiar tată fiind, poate fi propus spre hirotonire în treapta episcopatului, dacă în momentul completării listei de candidaţi nu este căsătorit, adică nu este ţinut de legătura matrimonială[21].

În ceea ce priveşte vârsta şi activitatea pastorală a candidaţilor, aceştia trebuie să aibă cel puţin 35 de ani de viaţă şi să fie constituiţi în treapta preoţiei de cel puţin 5 ani. Aceste vârste justifică o alegere canonică, mai ales pentru cei care le-au depăşit şi sunt deja angrenaţi în activitatea concretă a Bisericii.

Ultima calitate cerută de canon este cea referitoare la titlurile de studii pe care candidatul le posedă. Codul oriental se disociază de cel latin în ceea ce priveşte titlul şi locul de formare intelectuală. În timp ce Codul latin cere ca un candidat la episcopat să fi obţinut "doctoratul sau cel puţin licenţa în Sfânta Scriptură, în teologie sau în drept canonic într-un institut de studii aprobat de Scaunul Apostolic, sau măcar să fie cu adevărat expert în aceste discipline" (CIC can. 378 §1, 50), Codul oriental se rezumă la a cere titlul de doctor, licenţiat sau expert in aliqua scientia sacra, fără a preciza locul de provenienţă sau recunoaşterea sau nu a respectivei instituţii de învăţământ din partea Sfântului Scaun. Cade astfel în competenţa celor care realizează procesul informativ să se asigure că formarea candidatului este solidă şi mai ales dacă aceasta corespunde cu magisterul Bisericii catolice; cu alte cuvinte, dacă doctrina candidatului este catolică şi profesată ca atare. Problema este relevantă dacă ne gândim la acele cazuri prezentate de unele naţiuni unde formarea intelectuală a preoţilor se desfăşoară în Universităţi statale sau Centre de studii necatolice.

Chestiunea electorală în dreptul particular român

Chiar dacă am atins câteva aspecte legate de alegerea episcopilor în conformitate cu normele generale propuse de CCEO, nu putem trece cu vederea acele aspecte particulare propriei Biserici sui iuris, cu atât mai mult cu cât am acordat în prezentul material un amplu spaţiu alegerii episcopilor în Bisericile Mitropolitane sui iuris.

Referindu-ne la dreptul particular aminteam mai sus că acesta este foarte limitat în ceea ce priveşte stabilirea unor ulterioare norme, altele decât cele stabilite de dreptul comun, în procesul de alegere al episcopilor[22]. Excepţia este dată de modalitatea de convocare şi desfăşurare a lucrărilor organului electoral, în speţă Sinodul Episcopilor. Este însă important de subliniat faptul că în ceea ce priveşte metodologia de redactare a prezentului cod oriental, cele trei Concilii Provinciale ale Provinciei Bisericeşti Greco-Catolice de Alba Iulia şi Făgăraş, au constituit izvoare de drept pentru CCEO[23]. Pe lângă acestea însă, există o seamă de alte Sinoade, numite în general electorale pentru că aveau ca prim scop derularea procesului electoral, şi care sunt destul de numeroase. Într-un studiu realizat asupra izvoarelor de drept canonic specifice Bisericii noastre, am încercat, doar din punct de vedere sacramental şi al disciplinei cultului divin, să analizăm toate Conciliile sau Sinoade desfăşurate în Mitropolia noastră şi în Episcopiile sufragane acesteia[24].

Studiul ia spre analiză un număr de 59 de Sinoade sau Concilii particulare, dintre care o bună parte, departe de a fi disciplinare, au caracteristica de a fi electorale. Este vorba de un număr de nouă astfel de Sinoade. Actele, în mare măsură conservate[25], pot face obiectul unor ulterioare studii istorice sau canonice. Din punct de vedere strict canonic, norma generală stabilită de CCEO este clară, cu atât mai mult cu cât can. 6 confirmă acest lucru[26].

Observăm o oarecare dezvoltare la nivel organizatoric, astfel că odată cu cristalizarea conştiinţei că actul electoral episcopal este un act de majoră importanţă pentru Biserică, se modifică şi percepţia asupra instanţelor care trebuie să intervină în acesta. Dacă la Sinodul electoral din 1850[27] se decide ca numai "pentru acum" să se mai accepte ingerenţa laicilor în actul electoral, Circulara 6580/1945 a episcopului Traian Frenţiu, care anunţă convocarea unui Sinod electoral pentru data de 16 martie 1946, prezintă şi justificarea conform căreia "Clerul intregei Provincii bisericeşti de Alba-Iulia şi Făgăraş designează trei sau mai mulţi preoţi potriviţi şi vrednici, dintre care Sfântul Scaun va binevoi să aleagă liber pe Arhiepiscopul şi Metropolitul acestei Biserici", propunând în acelaşi timp un regulament de funcţionare a Sinodului şi un program de desfăşurare al acestuia[28]. Analiza regulamentului, pe care nu ne propunem s-o abordăm aici, relevă în ce măsură actul electoral era specific Bisericii noastre, dar şi în ce măsură există o coerenţă, sau o lipsă de coerenţă, cu actuală normă canonică generală.

Concluzie

Am încercat în prezentul material să clarificăm norma canonică referitoare la procesul de desemnare a Episcopilor în Bisericile sui iuris. O asemenea temă, de importanţă majoră pentru buna desfăşurare a vieţii ecleziastice, se cere înţeleasă mai ales dacă o privim în ansamblul: Episcopul, păstorul turmei, este cel căruia îi este încredinţată spre păstorire în nume propriu o eparhie, pe care o guvernează personal, în numele lui Cristos.

Ca şi clerici majori, şi aflaţi pe cea mai înaltă treaptă a preoţiei ministeriale, Episcopii sunt persoane cu calităţi exemplare. Ajutaţi de propriul cler, aceştia conduc spre mântuire poporul lui Dumnezeu, prin predicarea Cuvântului, administrarea sacramentelor şi guvernare. Oricât am încerca să pătrundem semnificaţie normei canonice referitoarea la procesul de desemnare a episcopilor, şi oricât am înţelege acest lucru prin dobândirea unor cunoştinţe juridico-canonice, nu reuşim să înţelegem globalitatea acestui proces dacă nu suntem conştienţi că în spatele unei norme canonice, aplicată chiar cu acribie, se găseşte Spiritul Sfânt care îşi numeşte continuatori demni ai operei începute de Cristos-Marele Preot.

De aceea, norma canonică, stabilită în parte de autoritatea umană, trebuie privită şi înţeleasă numai în măsura în care conduce spre ceea ce Spiritul Sfânt operează în Biserică: salus animarum, mântuirea sufletelor.


[1] Pentru aprofundări vezi W. Bleiziffer, Termenul ecleziastic de Biserică "sui iuris", în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, an XVLI, nr. 2, Cluj Napoca, 2001, pp. 63-72.

[2] Pontificium Consilium de legum textibus interpretandis, Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium auctoritate Ioannis Paulli PP. II promulgatus - Fontium annotatione auctus, Libreria Editrice Vaticana, 1995; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, în Acta Apostolicae Sedis 82/1990 (AAS); Enchiridion Vaticanum 12/1990 Seconda parte (EV); Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, ediţie pro manuscripto, Presa Universitară Clujeană, 2001. (CCEO).

[3] Conciliul Ecumenic Vatican II, Traducerea Arhiepiscopiei Romano Catolice de Bucureşti, Nyíregyhàza, 1990, Constituţia dogmatică despre Biserică ("Lumen gentium") Cf. LG 6.

[4] Cf. LG 13. Aduc pe această cale un pios omagiu celui care a fost Preot Vasile Mărginean, acela care pentru atâtea generaţii de seminarişti a fost profesor de "Drept Canonic Oriental" şi "Conciliul Vatican II" la Institutul Teologic Universitar - Blaj, şi care ne-a învăţat să preţuim unitatea în diversitate.

[5] Can. 27 - Se numeşte, în acest Cod, Biserică sui iuris o grupare de credincioşi creştini legată de ierarhie conform normelor de drept, pe care autoritatea supremă a Bisericii o recunoaşte în mod expres sau tacit ca sui iuris.

[6] Cf. D. Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese catoliche orientali, Edizioni Dehoniane Bologna, pp.68-71; I. Žužek, Presentazione del "Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium", în Understanding the Eastern Code, Roma 1997, p. 128; Annuario Pontificio 1997, pp. 1148-1151; G. Nedungatt, Presentazione del CCEO, în EV 12/1999, pp. 893-894.

[7] Referindu-se la corespondenţa dintre canonul 1 al CCEO şi canonul 1 al CIC canonistul G. Nedungatt, atribuind Bisericii latine titlul de Biserică sui iuris, explicitează «Există şi alte canoane în care, chiar dacă Biserica latină nu este în mod expres numită, ea este inclusă (considerată), ca o Biserică sui iuris, oricare ar fi diversitatea celor patru tipuri de Biserică sui iuris prevăzut de CCEO…». G. Nedungatt, Presentazione del CCEO, în EV 12/1999, pp. 899-900.

[8] Această Biserică a fost ridicată la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră la data de 16 decembrie 2005 prin decizia Romanului Pontif Papa Benedict XVI, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Lucian Mureşan fiind investit cu prerogative depline la 30 aprilie 2006 data intronizării oficiale.

[9] René Metz, La désignation des évêques dans le droit actuel: étude comparative entre le Code latin de 1983 et le code oriental de 1990, în Studia canonica, 27 (1993), Roma, pp. 326-334.

[10] Este important să înţelegem structura forului suprem al unei determinate Biserici sui iuris: pentru Bisericile Patriarhale avem Sinodul Episcopilor Bisericii Patriarhale, cu relativele norme de drept particular, referitoare la argumentul nostru, stabilite în cann. 64, 65, 70, 107, 182, 186, şi Consiliul Ierarhilor pentru Bisericile Mitropolitane, cu cann. 164, 166. Prin analogie canoanele care se referă la organizarea Sinodului în Biserica Patriarhală sui iuris se pot aplica şi Consiliilor Ierarhilor din Bisericile Mitropolitane sui iuris.

[11] De notat faptul că legislaţia latină nu conţine o astfel de normă, disciplina fiind diversă. CIC = Codul de Drept Canonic [Codex Iuris Canonici, AAS (1983); EV 8/637-1089; Codul de drept canonic, traducere pro manuscripto, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi, 1995] stabileşte relativ la numirea Episcopilor următoarele: can. 377 - "Suveranul Pontif îi numeşte în mod liber pe episcopi sau îi confirmă pe cei care au fost aleşi în mod legitim".

Departe de a insista asupra caracterului colegial al unui Sinod sau Consiliu, can. 329 CIC 1917 [CODEX I-URIS CANONICI PI1 X PONTIFICIS MAXIMI IUSSU DIGESTUS BENEDICTI PAPAE XV AUCTORITATE PROMULGATUS PRAEFATIONE FONTIUM ANNOTATIONE ET INDICE ANALYTICO-ALPHABETICO AB E.MO PETRO CARD. GASPARRI AUCTUS TYPIS POLYGLOTTIS VATICANIS MCMLXXIV] stabileşte că numirea Episcopilor este rezervată, în afara excepţiilor, Romanului Pontif:

Can. 329. § 1. Episcopi sunt Apostolorum successores atque ex divina institutione peculiaribus ecclesiis praeficiuntur quas cum potestate ordinaria regunt sub auctoritate Romani Pontificis.

§ 2. Eos libere nominat Romanus Pontifex.

§ 3. Si cui collegio concessum sit ius eligendi Episcopum, servetur praescriptum can. 321.

[12] Can. 181 - § 1. Episcopii, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, sunt desemnaţi pentru un scaun eparhial vacant sau pentru a îndeplini o altă funcţie oarecare prin alegere canonică, conform normei cann. 947-957, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel.

§ 2. Ceilalţi Episcopi sunt numiţi de Pontiful Roman, rămânând neschimbate cann. 149 şi 168.

[13] Cf. can. 152, tot ceea ce se spune despre Bisericile patriarhale în CCEO este valabil şi pentru Bisericile arhiepiscopale majore. În ceea ce priveşte argumentul tratat de noi, diferenţa esenţială dintre aceste două Biserici este aceea că în timp ce Episcopii aleşi în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, pentru oficii desfăşurate în interiorul teritoriului propriei Biserici, şi numai pentru aceştia, nu au nevoie de confirmarea alegerii de către Romanul Pontif, cei aleşi în Sinodul Bisericii arhiepiscopale majore au nevoie de această confirmare pentru ca alegerea să poată fi validă.

[14] Prin formularea, Ceteri Episcopi a Romano Pontifice nominantur firmis cann. 149 et 168, se subînţelege, în linia păstrării tradiţiilor orientale, că alegerea este norma de bază, excepţia fiind tocmai această intervenţie a Romanului Pontif. Vezi René Metz, op. cit., p. 328.

[15] Can. 149 - Pentru a îndeplini funcţia de Episcop eparhial, de Episcop coadjutor, sau de Episcop auxiliar în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale alege, conform normei canoanelor referitoare la alegerea Episcopilor, câţiva candidaţi, cel puţin trei, şi îi propune spre numire Pontifului Roman, prin intermediul Patriarhului; toţi cei care în oarecare mod au cunoscut rezultatul alegerii vor păstra secretul, chiar şi faţă de candidaţi.

[16] Canonul latin corespondent (CIC, can. 378) se dezvoltă pe cinci puncte. Punctul 3 din canonul oriental, punct care se referă la condiţia de libertate faţă de statutul matrimonial lipseşte, deoarece este superfluu pentru tradiţia latină.

[17] Aceasta este justificarea consultării şi altor persoane, care în vederea completării listei de candidaţi sunt interpelate de către membrii Consiliului Ierarhilor. Cei interpelaţi vor fi persoane judecate ca fiind distincte prin înţelepciune şi viaţă creştină. În acest sens se doreşte eliminarea acelei doze de subiectivism care volens-nolens ne caracterizează pe fiecare dintre noi.

[18] Eforturile ecumenice pot fi mai bine valorificate dacă respectivul Episcop se bucură de prestigiu şi stimă recunoscută şi în afara propriei Biserici.

[19] Joseph Khoury, La scelta dei Vescovi nel Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, în Appolinaris 65 (1992), pp. 82-83.

[20] Formula, care inspiră de altfel formularea canonului, se găseşte şi în Concilium Provinciale Primum Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1872, Tit. V, cap. VII, 1, g, constituie astfel izvor de drept în redactarea canonului 180 CCEO.

[21] Neţinut de legătura matrimonială înseamnă celibatar sau văduv (can. 853), sau căsătorie dizolvată prin privilegiul paulin sau petrin (cann. 854-862). O altă variantă de câştigare a libertăţii faţă de legătura matrimonială ar fi cea antică, când candidaţii căsătoriţi la episcopat renunţau la familie, legătura matrimonială fiind întreruptă prin trimiterea soţiei la mănăstire. Astăzi se pare că această disciplină a căzut în desuetudine. Pentru aprofundări vezi, Dimitrios Salachas, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese cattoliche orientali, Edizioni Dehoniane Bologna, 1993, pp. 216-217, apud John Meyendorff, Imperial Unity and christian Divisions, în The Curch 450-480, New York 1989, p. 52. De altfel Conciliul Provincial I la Tit. V, cap. VII, 1, g, subliniază referitor la acest argument: "cu privire la ordulu Episcopescu, se nu fie casatoriti, ori muierea se intre in manastire".

[22] Vezi nota 9 şi relativul text aferent.

[23] În esenţă este vorba despre cele trei Concilii Provinciale: Concilium Provinciale Primum Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1872, Blasiu, 1882; Concilium Provinciale Secundum Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1882, Blaj, 1885; Concilium Provinciale Tertium Provinciae Ecclesiasticae Graeco-Catholicae Alba-Iuliensis et Fogarasiensis, celebrato anno 1900, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj 1906.

[24] William Alexandru Bleiziffer, Disciplina dei sacramenti e culto divino, considerazioni canoniche, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2002.

[25] Vezi următoarele lucrări: Mansi J. D., Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, Akademische Druck - U. Verlagsanstalt, Graz-Austria, 1960-1961; Moldovanu M. J., Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Julia sì Fagarasiu, Tomu I, Blasiu, 1869; Moldovanu M. J., Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Julia sì Fagarasiu, Tomu II, Blasiu, 1872; Nilles, N., Simbolae ad ilustrandam historia Ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stefanis, Volumen I, II, Oeniponte, 1885.

[26] Can. 6 - Prin intrarea în vigoare a Codului:

1° sunt abrogate toate legile dreptului comun sau ale dreptului particular care sunt contrare canoanelor Codului, sau care privesc o materie ce este reglementată integral în Cod;

2° sunt revocate toate obiceiurile respinse de canoanele Codului sau contrare acestuia, însă nu cele centenare sau imemorabile.

[27] Atti pubblicati in J. Moldovanu, Acte sinodali, tomul I, pp. 61-103.

[28] Administratorul Apostolic Valeriu Traian Frenţiu publica prin scrisoarea Nr. 6580/1945 Program pentru Sinodul electoral, convocat la Blaj pe ziua de 16 Martie 1946, precedat de exerciţiile spirituale ale partecipanţilor. Document privat găsit în Arhiva Bisericii Române din Roma aparţinând Canonicului Ludovic Tăutu; alături de acesta se găseşte şi Regulament de observat la designarea persoanelor pentru completarea scaunului arhiepiscopesc metropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş publicat de către Congregaţia pentru Bisericile Orientale la 8 mai 1940, relativul decret de aprobare publicat de aceiaşi Congregaţie prin protocolul 605/31 Programul pentru Sinodului electoral, publicat cu nr. 6580/1946, şi o Scrisoare circulară publicată sub acelaşi număr. Aceste documente fac lumină în ceea ce priveşte modalitatea de procedură în alegere, dar şi asupra datei de desfăşurarea Sinodului.

Lecturi:1611
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme