Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Artă, Teologie

În ultima vreme cercetătorii au arătat că cea mai mare parte a informaţiilor prelucrate de creierul uman sunt preluate prin intermediul ochilor, aşadar prin imagine. Acest lucru certifică faptul că omul trebuie să vadă pentru a înţelege realitatea într-un mod cât mai complex. De accea în zilele noastre s-a format o aşa-numită cultură a imaginii, fără însă ca oamenii să fie iniţiaţi într-o lectură a imaginii. Astfel însăşi imaginea şi-a pierdut ceva din puritatea ei şi din intenţionalitatea ei profundă. Prin urmare, se poate spune ca asistăm cu toţii la o "profanizare" a culturii imaginii, care de altfel nu are nimic rău în ea.

În aceste condiţii apar discuţii aprinse cu privire la fenomenul cinstirii icoanelor, care la un prim nivel de percepţie nu sunt altceva decât simple imagini. Pe lângă disputa deja tradiţională dintre diferitele culte protestante, pe de o parte şi a Bisericilor Ortodoxe şi Catolice, pe de altă parte, au început să apară şi opinii conform cărora oamenii au pierdut sensul adevărat al cinstirii icoanelor şi că în acest mod s-au lăsat pradă unei idolatrii inconştiente. Această opinie nu este lipsită întru totul de adevăr, căci experienţa arată că oamenii în mod real au pierdut adevăratul sens al cinstirii icoanelor, această devoţiune devenind câteodată doar efectul unei tradiţii moştenite din generaţie în generaţie, dar al cărei temei a fost uitat. Prin urmare, este nevoie de o reconştientizare a fundamentelor cinstirii icoanelor, sau, mai bine zis, a necesităţii cinstirii icoanelor.

Definind pe scurt termenul de icoană se poate afirma că acesta reprezintă orice imagine creştină sacră, reprezentând pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, sfinţi sau scene religioase, realizate în tehnici diferite şi destinate cultului. Sensul icoanei se lărgeşte şi primeşte înţelesuri multiple în literatura de specialitate teologică. Astfel Leonid Uspensky în lucrarea sa Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, apărută în limba română la editura Anastasia în 1994, defineşte icoana într-un sens mai larg, numind-o rezumat emblematic al antropologiei creştine, temei sensibil al dogmei hristologice, răscruce între vizibil şi invizibil, oglindă epifanică, suport al efectelor taumaturgice, vehicul al harului şi culoar al contemplaţiei rugătoare. Prin aceste scurte definiţii Uspensky nu face altceva decât să atragă atenţia asupra complexităţii icoanei, arătând ca icoana nu este doar o simplă imagine aşa cum tind unii să afirme. Prin urmare, cei care pun la îndoială temeiul cinstirii icoanelor pierd din vedere anumite aspecte a unui întreg extrem de complex.

Un prim aspect, care deseori este pierdut din vedere, ar fi acela al raportului existent între original (prototip) şi copia acestuia, adică icoana însăşi. În istoria artei s-a polemizat mult asupra acestui raport, mai ales în antichitatea greacă prin filosofii Platon şi Aristotel, care, în unanimitate, definesc arta ca fiind o imitaţie, mimesis. De exemplu, în Poetica Aristotel defineşte arta ca fiind o imitaţie al cărei scop este producerea efectului de catharsis, adică o purificare interioară cauzată de frică şi de milă. Această teorie este oarecum aplicabilă şi icoanei. Aceasta este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Ea nu poate semăna întru totul cu originalul, deoarece nu este capabilă să articuleze cuvinte, nici să gândească sau să simtă ceva. Aşadar icoanele nu trebuie niciodată confundate cu ceea ce ele reprezintă, nici măcar în momentele când ele sunt instrumentele unor fenomene taumaturgice. De aceea noi nu cinstim lemnul sau pânza pe care icoana este pictată, ci prin icoană noi cinstim ceea ce aceasta reprezintă. În consecinţă, nu se poate vorbi de idolatrie.

Un alt aspect pierdut deseori din vedere este acela al închinări şi a ceea ce reprezintă ea. De-a lungul istoriei bisericeşti au existat perioade de negare a icoanelor, iar deseori aceste perioade de erezie au pornit de la o comprehensiune greşită a aspectului amintit înainte. Închinarea este semnul supunerii, al smeririi şi există două feluri de închinare. Primul este închinarea absolută pe care o numim adorare, iar aceasta se aduce numai lui Dumnezeu. O altă formă de închinare este venerarea, iar aceasta este adusă persoanelor sau obiectelor care au ceva divin în ele, sau stau în legătură cu divinitatea. Aceste două tipuri diferite de închinare se deosebesc şi prin mulţimea obiectivelor. O venerăm pe Maica Domnului, venerăm sfinţii şi obiectele sacre. Închinându-ne lor îl adorăm pe Dumnezeu care lucrează prin intermediul lor. Aşadar venerarea lor este strâns legată de adorarea lui Dumnezeu. Prin urmare, adorarea lui Dumnezeu este o condiţie sine qua non a cinstirii icoanelor. Idolatria apare deci doar în momentul în care se tratează de o închinare lipsită de adorare. Astfel dacă cinstirea icoanelor este dublată de o credinţă autentică, aceasta nu este o împotrivire faţă de porunca a doua a Decalogului.

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere că icoana nu este doar o simplă imagine, ci are mai multe dimensiuni care nu trebuiesc trecute cu vederea. În ceea ce priveşte această problemă, studiul lui Tomas Spidlik şi al lui Marco Ivan Rupnik, Credinţă şi icoană, apărut în română la editura Dacia în 2002, schematizează câteva dimensiuni ale icoanei. În primul rând, icoana trebuie văzută drept Cuvânt şi Imagine. Icoana, spun ei, este o Imagine-Cuvânt şi are un parcurs istoric şi teologic ce se îndreaptă spre o unitate armonioasă Cuvânt-Imagine. De fapt, icoana înţelege cuvântul lui Dumnezeu ca imagine. Ea este cerută de om pentru a putea înţelege mai bine revelaţia.

În alt sens, icoana trebuie văzută şi ca o comunicare a unui mesaj. O imagine devine un element de întâlnire între creştini, un fel de simbol în care ei se recunosc. În acelaşi timp icoana este comunicarea unui conţinut spiritual şi teologic care se referă cel mai adesea la Iisus Hristos cel mort şi înviat.

Nu în ultimul rând trebuie să fim conştienţi că icoana este şi o locuinţă a Domnului. Această locuire pe placa de lemn, în culorile aşternute pe ea se realizează la un triplu nivel. În primul rând în creaţia însăşi, în al doilea rând prin lucrarea artistico-spirituală, deoarece ea este inspirată de Spiritul Sfânt, iar în al treilea rând în liturghie, deoarece, icoanele sunt folosite mult în cadrul liturghiei bizantine. În acest sens Tomas Spidlik afirmă: "aşadar, icoana este esenţialmente o viziune sacramentală a lumii, viziunea felului cum natura se oferă să devină locul mântuirii. Este deci o iniţiere într-o înţelegere - nu abstractă, ci deplină - a realităţii istoriei o,ului întru Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în istorie".

În încheiere trebuie afirmat că astăzi este necesară o redescoperire a icoanei, dar nu de o redescoperire formală, ci de o redescoperire profundă a ceea ce a fost icoana şi a ceea ce trebuie să fie în continuare. Mărturisirea adevărului se face astăzi şi prin icoană, căci ea are un mod aparte de a-l face pe om să înţeleagă ceea ce este dincolo, un mod pe care nici o carte de teologie sau filosofie nu îl va avea vreodată. Prin urmare, este necesară o aprofundare a temeiului cinstirii icoanelor şi o inserare a acestuia în preocupările spirituale ale lumii de astăzi şi de mâine. Omul trebuie să se impregneze de realismul inerent al icoanei pentru a înţelege misterul şi să ştie să adore Divinul. Şi nu trebuie uitat că icoanele sunt de asemenea instrumentele prin care Dumnezeu acţionează şi astăzi în lume, instrumente prin care El lucrează pentru mântuirea noastră. Prin urmare, El a făcut tot ceea ce trebuia să facă pentru mântuirea noastră! Restul depinde de noi!

Lecturi:4293
Inapoi la inceputul paginii