Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. Crişan Cristian
Teme: Spiritualitate

Zi de zi, înspre primenirea pentru Crăciun. Înrourat în aşteptare. Pe cale, mereu pe cale. În aşteptarea Domnului care vine.

Seară de seară… orbitor de înserat, împreună cu aceleaşi păsări mari şi însemnat cu aceeaşi Sfântă Cruce atunci când treci pe lângă un biet Răstignit, clătinând întrebător din cap. Străbaţi mereu, pas cu pas, lunci şi podeţe, scânduri scârţâinde şi cărări plângătoare. Spartan.

Te văd purtându-ţi povara zilei cazone, nu fără greutate - însă, o ştii doar tu -, în umbra ascuţişului trupului de pe pământul reavăn. Sub tine, fâlfâind, păsările îşi leapădă veşmântul de puf, puii de pelican strâmbă din cioc la vederea bobiţelor sângerii de pe pieptul măicuţei lor, iar văzduhul, aşa de albicios se arată, încât ţi se pare că în sfârşit, nu vei face decât să reîncepi să te învârţi în jurul pistilului unei păpădii mari-mari, şi care la cea mai mică adiere se va împrăştia peste ţări şi mări.

Priveşti în stânga, priveşti în dreapta. În autobuz. Lumea se închină. Trei Cruci, sau şapte, sau nouă. Nu se ştie de ce… "E o biserică, maică, acolo, în spatele blocurilor", îi şopteşte nedumeririi tale o bătrânică cu ochii limpezi. Înghiţi în sec, şi-ţi pleci creştetul.

Ai ajuns. Din nou, neostoit, tu şi aceiaşi oameni, de ieri, de mâine şi de poimâine, şi faţă de care eşti numai zâmbet şi veselie. Aceleaşi mişcări şi sfârleze serbede ale rostirii. Cuvinte banale, aşa cum banală îţi este şi ziua. Vorbe de duh amorţit, bine clădite sub cărămizile restriştii; sub cărămizile cuvântului. Rob al cuvântului, plăteşti birul mărginirilor tale. Şi te cercetezi: oare unde eşti?

Orizontul, în căutătura genelor lui uriaşe, se pliază până aproape să te strivească. Te simţi stingher fără lumină. A plecat lumina. S-a ascuns obosită şi sătulă în spatele pătulelor şi al meterezelor. Răcoarea îţi intră în vine. Te cutremuri. Din nou va trebui să stai cu tine. Din nou vei simţi în urechi asurzitoarea larmă a celor două emisfere din ţeasta ta: deschis-închis, senin-înnorat, alb-negru.

Vine iarăşi Crăciunul. Cu rumeni colăcei şi prunci vestitori, cu flori de măr în mână. Da… spre Crăciun ţi se îndreaptă viaţa. Iar viaţa ţi-e croită din zile, precum un ocean e făcut din stropi, mulţi-mulţi stropi. Zile mai puţine decât mâine şi mai multe decât ieri. Exact atâtea câte trebuie să fie. Zile scurte şi zile lungi, uneori sfâşietoare, alteori de alinare. Nopţi albe cu degete dalbe, care, printre fulgi, îţi bat la fereastra inimii. Cioc-cioc.

Mirosul feştilei din lampa cu petrol a bunicilor îţi oblojeşte şi acum amintirea. Mireasma de busuioc de sub pernă. Sărutul dat icoanei străvechi stropită cu aghiazmă, cu cinste ţinută în odaia bună, şi mărginită de un ştergar cu tainice motive. Da, te-ai reîntoarce, şi cu nesaţ, ţi-ai afunda pumnii în urda pământului. Acum însă, cauţi în oglinda de nuc, pătată de lacrimile timpului. Eşti tot tu, chiar de fără căciulă brumărie şi trăistuţă, chiar tu… Şi iarăşi te miri: cât poţi fi de ne-adevărat, şi cât de străin, tot mai străin, pe zi ce trece. Tot mai zorit, în zorii unui mereu început, fără continuări, fără sfârşituri. În căutare, mereu în căutare. Şi iarăşi: unde eşti?

Auzi clopotele. Pasămite e sâmbătă seara. Cu zăvorul închis, cu Crăciunul ce bate la uşă. Cu coatele roase, cu inima strânsă, păşeşti clătinător spre biserică. Răbdător, sub arcul bolţii, stând parcă la pânda întâlnirii cu tine, cu adevăratul tine, te aşteaptă Dumnezeu. Cu zâmbet larg, cu poalele veşmintelor foşninde. Îi săruţi dreapta, şi în mâna Lui, adâncit în cutele palmelor Lui, vezi întipărit, aievea, chipul tău, chipul tău cel adevărat, aşa cum El însuşi ţi l-a dat. Şi tulburările tale se risipesc. Şi de pe ochii tăi cad solzii. Şi buzele tale seci încearcă o rugăciune: "Fii lângă mine, pururea…".

Lecturi:813
Inapoi la inceputul paginii