Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Marcu Valentin
Teme: Spiritualitate, Teologie

Episcopul Ioan Suciu, "un sfânt desprins din iconostas", a trăit şi a propovăduit credinţa într-un mod fascinant; era asemenea apostolilor lui Hristos în vremea persecuţiilor păgâne, demn şi hotărât, de neclintit în credinţă şi în apărarea Bisericii lui Hristos. O viaţă exemplară; era numai jertfă şi iubire. A avut o devoţiune aparte faţă de Preasfânta Fecioară Maria, sub a cărei ocrotire s-a încredinţat, până în ultimele clipe.

În cele ce urmează vom prezenta figura Sfintei Fecioare Maria drept model al mamei crestine, aşa cum apare în viziunea Preasfinţiei sale Ioan Suciu. Mama este femeia care primeşte să fie "binecuvântată" de Dumnezeu şi care apoi dăruieşte şi se dăruieşte. Ea începe cu «Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău» (cf. Lc 1, 38), apoi cuprinde, încălzeşte şi sporeşte viaţa, după aceea o dăruieşte.

Mama este femeia care se oferă lui Dumnezeu şi planurilor Lui; ea este umanitatea consacrată puterii creatoare, "colaboratoarea actului creator". Deplina femeie nu-i decât aceea care este mamă. Aşa cum iubirea este ultimul cuvânt al Legii Noi, la fel maternitatea este ultimul cuvânt al femeii, plinirea şi desăvârşirea ei. Niciodată femeia nu-i atât de aproape de Dumnezeu ca atunci când este mamă; niciodată nu-i rug de iubire, rug al tuturor iubirilor mari şi sacre, ca atunci când este mamă; viaţa însăşi nu se înnoieşte decât atunci când femeia devine mamă. Toate caracterele substanţiale ale femeii se plinesc prin urmare în mamă.

Maternitatea femeii, afirmă episcopul Ioan Suciu, este de două feluri: trupească şi spirituală. Rolul femeii - maternitatea spirituală, universală - pe pământ este să răscumpere prin iubire.

Ioan Suciu afirmă că atunci când Mama - Sfânta Fecioară - se va deştepta în fiecare femeie şi se va deştepta în acelaşi timp şi conştiinţa misiunii ei universale, atunci se vor putea aştepta mari lucruri, căci această femeie este înaintemergătoarea Domnului pe pământ[1].

Episcopul nostru subliniază importanţa maternităţii spirituale; în acest sens îl citează pe Sf. Augustin: "Nimic n-ar fi folosit Mariei apropierea maternă de Isus - concepându-L după trup - dacă nu ar fi purtat pe Hristos mai cu fericire în inimă decât în trup". Sunt cuvinte puternice care evidenţiază sfinţenia maternităţii spirituale a femeii, maternitate care se dobândeşte şi se exercită în dureri prelungi ursite de o mare iubire[2]. Ioan Suciu nu poate concepe, nu-şi poate închipui un mare binefăcător al omenirii fără o femeie mamă aleasă. Tot ce este bun în cei răi se păstrează prin acţiunea sau amintirea mamei. Aproape toate geniile rele ale omenirii au fost lipsite de mame bune.

Femeile sunt preotesele iubirii; acolo unde este iubirea castă de femeie, de faţă este maternitatea spirituală, iar toate rănile omenirii, mărturie a furiei bărbaţilor fără mame, sunt inconştiente strigăte după prezenţa lor. Adevărata măreţie şi nobleţe a femeii este iubirea, iar «cine nu iubeşte rămâne întru moarte» (cf. 1 In 3, 14), iar aceea care iubeşte este mamă căci "iubirea mamă este".

Fecioara Preacurată este icoana desăvârşită a femeii. Ea este mamă după trup a lui Isus Hristos, mamă după iubire a tuturor celor răscumpăraţi. "Vergine Madre", cum o numeşte Dante, cuprinde, ca Fecioară, plinătatea maternităţii spirituale, iar ca Mamă desăvârşită, maternitatea trupească. Îngerul a putut să deschidă Noul Testament cu salutul: «Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar» (cf. Lc 1, 28) căci mai mare dar nu se putea face unei femei decât a fi mamă după trup şi după iubire, atât a oamenilor cât şi a lui Dumnezeu. Bucură-te, deci, Vergură şi Mamă!

Această Bună Vestire se resfrânge asupra tuturor femeilor. Însuşi Isus Hristos, după slăvita Înviere, salută pe femeile purtătoare de mir: Bucuraţi-vă!

Spre deosebire de bărbat, maternitatea îmbracă un conţinut la nivelul personalităţii spirituale a femeii, se ridică la rangul unui concept etic şi se poate defini metafizic. Maternitatea devine astfel o profesiune a persoanei femeii, care o situează cu precizie într-o menire caracteristică în faţa omenirii şi a lui Dumnezeu.

Maternitatea, soră cu virginitatea şi cu zămislirea de prunci, este calea care duce persoana femeii prin notele particulare, fie sufleteşti, fie trupeşti ale sexului ei, spre Dumnezeu; însă ceea ce este sublim este faptul că împreună cu ea duce omenirea întreagă spre Dumnezeu. Maternitatea aceasta înseamnă împărtăşirea de sine, înseamnă dăruire de fiinţă şi de viaţă, dăruire de prisos de fiinţă şi de viaţă. Genitrix et Mater! - Născătoare şi Mamă! Numai aceste cuvinte cuprind, în exprimarea lor, conţinutul complet al maternităţii dincolo de o funcţiune de sex, în femeie[3].

Maternitatea corespunde unui principiu cosmic şi este grija, ocrotirea vieţii împotriva primejdiilor care o ameninţă, este expresia unei protecţii, care se desfăşoară nu numai faţă de copil în sensul strict al cuvântului, ci faţă de eternii neputincioşi copii, care sunt majoritatea oamenilor. Ea singură cunoaşte secretul acestei drăgălăşenii care încălzeşte şi mângâie. Ea este transfigurarea legăturilor materiale faţă de copil în legături spirituale faţă de toţi sărmanii fii ai acestei văi de durere care este pământul. Icoana acestei transfigurări eterne ne este dată în Sfânta Fecioară, Vergură şi Mamă, care este mamă după trup a lui Isus Hristos, iar după spirit a tuturor muritorilor.

Maternitatea aceasta este ofranda de sine, ofranda de materie, de sânge şi carne, de viaţă, de iubire şi suflet. În această maternitate sexul este acaparat de persoană, este spiritualizat şi ridicat la gradul de valoare sufletească. Maternitatea spirituală este, pe temeiul datelor firii, o încununare a eforturilor de educaţie. Când această năzuinţă de a transfigura natura a reuşit, atunci maternitatea fizică se desface de egoism şi se desfăşoară în maternitatea spirituală, iar aceasta sfârşeşte ca într-o apoteoză firească, în chemarea religioasă de a sluji sufletelor.

Prezenţa unei femei în slujba unei astfel de maternităţi, în loc de a fi o tulburare a bărbatului, este însăşi "fortăreaţa conştiinţei" omeneşti, concretizarea iubirii, salvatoarea dragostei, este o mărturisire că viaţa nu este numai ură, învrăjbire, moarte, ci împlinirea unor "simţiri dumnezeieşti"[4].

Femeia se desăvârşeşte în mamă, iar plinirea mamei este copilul. În acest sens, Preasfinţia sa Ioan Suciu povesteşte că îşi petrecea vacanţele de vară, ca seminarist la Roma, în munţii Apenini într-o mănăstire singuratică. Acolo se afla, tocmai deasupra uşii sacristiei, o frumoasă icoană a moldoveanului plin de sfinţenie, Ieremia Românul. El era reprezetat în rugăciune în faţa Maicii Sfinte cu Pruncul Isus în braţe. Cu multă familiaritate, venerabilul călugăr capucin, parcă o întreabă:

«-Signora mia, siete regina del cielo e non tenete corona? - Doamna mea, eşti Regina cerului şi nu ai coroană?

-La mia corona è il mio Figliuolo! - Coroana mea este Fiul Meu!»[5].

Fiecare femeie este regină prin fiii ei. Maternitatea aceasta este slujba încoronării ei ca regină. Copilul este adevărata regalitate a mamei; legea mamei este copilul. Din primele clipe în care natura ţese în copilă viitoarea femeie, arhitectura ei trupească şi sufletească ia o înfăţişare care nu se explică decât prin copilul care are să vină. Femeia se arată ca o anticipare a copilului, iar copilul ca o prelungire a mamei, ca o maturitate a ei.

Femeia este "piedestalul însufleţit" al copilului; oricât am căuta trăsăturile femeii, nu i le vom afla; trăsăturile femeii se confundă cu acelea ale copilului. Este cu neputinţă să înţelegem o icoană a Sfintei Fecioare Maria fără Pruncul Isus. Am avea impresia, am simţi că nu este întreagă, că este ciopârţită. Pe iconostasele noastre, la braţul stâng al uşii împărăteşti este aşezată icoana Maicii Sfinte cu Isus în braţe. Ea nu este întreagă decât aşa, cu Isus în braţe. O înfăţişare mai desăvârşită Biserica nu a ştiut şi nici nu a putut să ne redea: Mama împlinită în copil.

Copiii sunt aureola şi gloria femeii mame; prin ei învinge timpul şi moartea. Aşa se rezumă istoria şi biruinţele unei femei, a unei mame. Pe aceeaşi linie Sfânta Evanghelie consacră această unanimă convingere a tuturor popoarelor, numind pe Sfânta Fecioară: «Maria, din care s-a născut Isus» (cf. Mt 1, 16).

A fi mamă este un act moral mai presus decât un act biologic. Numai despre o femeie "binecuvântată" poţi spune că este îmbibată cu eternitate, că este o fiinţă cu două rădăcini în veşnicie. Aşa cum sfântul, eroul şi creştinul fac din moarte - act biologic, dacă vrem - supremul act moral, suprema afirmare a libertăţii, criteriul vieţii lor, răscumpărarea nelegiuirilor şi trecerea la viaţă, cu mult mai mult femeia când naşte poate săvârşi cel mai înalt act moral, dacă acceptă şi vrea să dăruiască cu iubire o nouă viaţă, o nemuritoare viaţă. O concepere şi o naştere se pot evita; deci, femeia, care acceptă cu deplină libertate să fie mamă, săvârşeşte un act de înaltă valoare umană, poate cel mai tipic şi semnificativ, fiind în joc iubirea, care dăruieşte şi cu rodul ei care este o viaţă de om, iar mijlocul jertfirea de sine.

Preasfinţia sa Ioan Suciu, pentru a reda importanţa actului moral al Sfintei Fecioare Maria, apelează la Patriarhul Proclus din Constantinopol care o salută pe Născătoarea de Dumnezeu cu următoarele cuvinte: "Bucură-te, Catedrala în care Fiul lui Dumnezeu se hirotoneşte Preot"[6]. Ce este acest sân al Fecioarei dacă nu un Paradis, căci Dumnezeu numai în cer sălăşluieşte. Din sânul Tatălui în sânul Fecioarei, cerul nu se mişcă; cer acolo, paradis aici, din Paradis în Paradis. Tot atât de vrednic şi de adorabil în sânul Tatălui ca şi în sânul Sfintei sale Mame.

Creştinii preamăresc pe Dumnezeu în trupurile lor, fie prin virtuţile curăţiei şi ale penitenţei, fie prin martiriu, fie prin maternitate. Acest din urmă mod este exclusiv rezervat femeii, aşa cum Taina Preoţiei este exclusiv rezervată bărbatului. Preotul este tatăl vieţii supranaturale, iar mama este preotul vieţii naturale. Astfel putem spune că femeia în funcţiunea maternităţii săvârşeşte un ritual religios, săvârşeşte o "cucernică slujbă" a trupului, o jertfă sângeroasă care slăveşte pe Dumnezeu şi care are ca rod viaţa de om.

Este atât de religioasă această "slujbă" a funcţiunii maternităţii în biserica trupului, încât poate să fie răscumpărătoare, aşa cum ne spune Apostolul neamurilor: «Se va mântui prin naşterea de fii» (cf. 1 Tim 2, 15), pentru că Mama prin credinţă şi iubire «îşi înfăţişează trupul ca o jertfă vie, sfântă, Domnului bine plăcută» (cf. Rom 12, 1). Aşa cum mântuirea este un dar al Domnului, la fel şi pruncii mamei sunt darul Lui: «Copiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată de la El» (Ps 127, 3).

Episcopul Ioan Suciu face o frumoasă analogie între femeie şi Cruce. Precum prin durerile crucii Isus Hristos a dat viaţă lumii, prin durerile naşterii mama dă viaţă unui om în lume; precum Jertfa sângeroasă a Crucii ne-a răscumpărat, jertfa naşterii de fii răscumpără în credinţă şi sfinţenie. Femeia prin soţ a aflat Sfânta Cruce, iar prin naştere, săvârşind jertfa pe această cruce, şi-a aflat mântuirea. Femeia care ocoleşte maternitatea este vrăjmaşa de moarte a crucii ei şi, în consecinţă, a mântuirii ei.

Mama, născând pruncul, zideşte o nouă biserică lui Dumnezeu; ea este arhitectul şi ziditorul unui sfânt lăcaş de închinare, mai aurit decât basilica Sfânta Maria Maggiore din Roma, cu tavanul suflat în aur, mai candid decât Domul din Milano, munte de frumuseţe în marmură albă, mai scump decât orice zidire ridicată de mâna omenească.

Femeia care naşte întregeşte pe Isus, fiind noi mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (cf. Ef 5, 30). Ca un sol de sus, ambasador al Domnului, fiecare copil vine cu următorul mesaj: «Cine primeşte pe acest prunc, pe Mine mă primeşte» (cf. Mt 18, 5). Fiecare copil dăruit părinţilor este un delegat al cerului menit să recheme oamenilor gândurile la Împărăţia lui Dumnezeu şi la calea de nevinovăţie, de smerenie şi de blândeţe prin care oamenii izbândesc în rostul lor suprem. Citându-l pe Lacordaire, Preasfinţitul Ioan Suciu afirmă că "copilul este avangarda lui Dumnezeu"[7]. De aceea cine primeşte copilul, primeşte pe ambasadorul Celui Preaînalt. Cine refuză copilul, refuză pe înaintemergătorul Evangheliei şi, foarte probabil, nu-L va primi pe Isus, sau dacă-L va primi nu-L va înţelege, sau dacă L-a înţeles îl va pierde. În consecinţă, episcopul Ioan Suciu conchide că a refuza copilul şi a primi Evanghelia, acestea nu pot să stea alături, nu pot să se întâlnească într-o viaţă de om.

Într-un anumit fel, cu fiecare mamă în ora ei se repetă scena Bunei Vestiri, căci ceea ce este Isus prin natură, fiecare copil va fi prin adopţiune. "Bucură-te, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu!". Ceea ce s-a petrecut cu Mama Fecioară în chip suprafiresc, se petrece cu fiecare mamă în mod firesc; astfel că şi la zămislirea comună a muritorilor se poate spune: «Puterea Celui Preaînalt te va umbri» (cf. Lc 1, 35).

Fiecare copil născut este un mântuitor: mântuieşte pe părinţi de bătrâneţe neputincioase, mântuieşte nădejdile gata să cadă în dezamăgire, mântuieşte pe mama care l-a cules din cer şi l-a adus în această lume văzută.

Pe lângă maternitatea trupească şi maternitatea spirituală, Preasfinţitul Ioan Suciu vorbeşte şi despre fecunditatea trupească şi fecunditatea spirituală. Ezitarea Preasfintei Fecioare Maria în faţa îngerului, afirmă Preasfinţia sa Ioan Suciu, provenea din faptul că Maria se dăruise exclusiv fecundităţii spirituale realizată în deplină virginitate, şi nu acceptă maternitatea decât pe cuvântul îngerului că va rămâne fecioară şi va fi totodată mamă[8].

Femeia este o aşteptare, este o devenire, cea mai sfântă şi preţioasă dintre aşteptările pământului. Aşteptarea ei nu se împlineşte în bărbatul soţ, ci în copil. Ce împlinire are Sfânta Fecioară în Copilul ei!

Ceea ce este autentic în femeie este desăvârşirea sa prin copil. Iată de ce Preacurata este cea mai desăvârşită dintre femei, dintre mame. Naşterea este "ora" femeii, iar copilul este "eternitatea" ei. Copilul poartă sub chipul aparenţelor sale atât pe Isus, a cărui puritate o închipuieşte, cât şi soţul, a cărui dragoste o împărtăşeşte. Mama care primeşte pruncul, săvârşeşte deci o dublă împărtăşire: cu Isus şi cu iubirea soţului.

Episcopul Ioan Suciu accentuează că femeile trebuie să conştientizeze că fiecare concepere, şi mai ales fiecare naştere, este "încununarea unei nădejdii a lui Dumnezeu". Încrederea pe care a avut-o Dumnezeu, încredinţând Preacuratei pe Fiul Său Unul-Născut, o are în fiecare mamă căreia îi încredinţează un frate după har şi natură pământească a Unicului Său Fiu.

Fiecare copil este o auroră şi fiecare auroră profeţeşte soarele şi ziua; la fel fiecare maternitate este o profeţie de lucruri mult mai importante decât poate să ne dea şirul evenimentelor văzute ale zilei prevestite de zorile însângerate. Fiecare maternitate este actul riguros de credinţă al femeii. Adevăratul, primul şi nefăţarnicul patriotism al femeii este maternitatea. În istoria valorilor terestre ea are întâiul cuvânt, căci viitorul este tăinuit în pântecele mamelor (ba chiar viitorul poate fi schimbat, cum este cazul Preasfintei Fecioare).

Elogiul adus de Dante Preasfintei Fecioare Maria prin faptul că este fiica Fiului ei, Dumnezeu, susţine Preasfinţitul Ioan Suciu că, se poate aplica fiecărei mame referitor la copilul ei. Fiecare mamă e făptura fiului ei, "fiică a fiului". Copilul este sublimul dar al mamei (ce dar i-a dăruit Dumnezeu Sfintei Fecioare Maria!), iar mama este marele dar al copilului.

Despre o femeie ce poartă în pântece un copil se poate spune că este însărcinată, dar şi că este în stare binecuvântată. Timp de nouă luni, ba chiar şi în anii care urmează naşterii, copilul îşi binecuvântează mama[9].

Refuzul de a primi sămânţa vieţii face din fiecare soţie un servitor care refuză talantul. Episcopul Ioan Suciu întăreşte această afirmaţie amintind cuvintele Mântuitorului: «Cel ce primeşte pe un prunc în numele Meu, pe Mine mă primeşte» (Mc 9, 37). Oare nu fiecare copilaş ascuns în pântece e un Emanuel? - se întreabă Episcopul nostru. Va putea oare să se închine Creatorului acea femeie care refuză procreaţia şi ocazia însăşi a unui act creator? Cum va putea să iubească pe Dumnezeu ca Tată, când refuză să devină mamă?[10].

Episcopul nostru prezintă o parodie a Bunei Vestiri mamelor care tăgăduiesc viaţa pruncilor:

Şi a zis îngerul Domnului: «Iată vei lua în pântece şi vei naşte prunc» (cf. Lc 1, 31)

Şi a răspuns femeia: "Să nu-mi fie mie această ocară! Iată-mă: refuz! Să nu-mi fie mie după cuvântul tău!"[11].

Femeia care-şi "asasinează pruncii" pângăreşte şi nimiceşte în făptura ei icoana în spre care se închină lumea şi se întorc rătăciţii, izvorul vredniciei sale, puterea răscumpărării sale; acea femeie nimiceşte puntea care o leagă de ceruri. Lupta împotriva copilului sfârşeşte cu asasinarea sufletului şi, adesea, a trupului mamei.

Din momentul întâlnirii elementelor de viaţă în sânul mamei, sufletul creat de Dumnezeu este de faţă şi pruncul poate să spună, ceea ce spune conştiinţei omeneşti: Sunt aici, Mamă! Preasfinţitul Ioan Suciu aminteşte în acest sens că atunci când "Vergura Neprihănită din Nazaret cercetează pe Sfânta Elisabeta în munţii Efraim, Ioan, după spusa îngerului, în a şasea lună conceput, tresaltă de bucurie. El de acum este Înaintemergător al Buneivestiri evanghelice; de acum, nedeplin alcătuit în sânul mamei, el se bucură de prezenţa lui Isus în sânul Fecioarei Sfinte, de Hristos Domnul care intrase în Palatul său abia de o lună. Isus şi Ioan erau de faţă, erau de acum aceia care trebuie să fie. Cine s-ar fi atins de ei în orice fel în timpul petrecerii lor în sânul mamei? Cine ar fi ucis pe Înaintemergătorul sau pe Isus Domnul? Cu acelaşi drept şi fără teamă de a greşi, spunem despre fiecare făt conceput: cine îl pierde asasinează, cine întinde mâna asupra lui îl omoară, prăpădeşte o viaţă de om şi va răspunde înaintea Dreptului Judecător mai mult decât va răspunde ucigaşul din drumul mare"[12].

Spre deosebire de Preacurata, care s-a încredinţat Providenţei, crezând în cuvântul dumnezeiesc, acceptând dinainte hotărârile de sus, unele mame cred unuia sau altuia dintre medici şi se arată satisfăcute de sfaturile primejdioase pe care le primesc, fiind dispuse să renunţe la copil. Episcopul nostru îndeamnă mamele să urmeze exemplul Născătoarei de Dumnezeu, care a avut încredere în spusele Îngerului, şi să aibă încredere în Îngerul păzitor, să nu renunţe la propriul copil chiar şi atunci când medicii recomandă aceasta.

Pentru vremurile de acum, Dumnezeu prin Sfânta Fecioară, a voit să confirme preferinţele Sale pentru familiile cu copii mulţi, alegând martorii de la Fatima din astfel de familii. Lucia era a şasea, Francisc al zecelea, iar Iacinta al unsprezecelea copil din familie. Pe "unicii" fără păcat Domnul îi iubeşte, dar iubeşte şi ciorchina de vieţi scumpă crescută sub inima mamei creştine. Copiii sunt o binecuvântare de la Domnul, iar mamele care refuză această binecuvântare, tind spre blestemul dumnezeiesc: «În veci rod din tine să nu iasă» (Mt 21, 19).

Preasfinţitul Ioan Suciu prin modelul Sfintei Fecioare nu face altceva decât să ne invite, pe noi creştinii de azi, femeie sau barbat, să privivim mereu spre Sfânta Fecioară ca să putem răzbate, cu inima tare, o lume în care sensul creştin al mamei se pierde în ceaţa păgânismului ce stă să ne împresoare.

[1] Episcop Ioan Suciu, Mama, ediţia a IV-a, ediţie îngrijită de pr. Ioan Fărcaş, Blaj, 2004, p. 28.

[2] Ibidem, p. 29.

[3] Ibidem, p. 42.

[4] Ibidem, p. 44.

[5] Ibidem, p. 45.

[6] Ibidem, p. 54.

[7] Ibidem, p. 104.

[8] Ibidem, p. 73.

[9] Ibidem, p. 115.

[10] Ibidem, pp. 127-131.

[11] Ibidem, p. 137.

[12] Ibidem, p. 170.

Lecturi:12349
Inapoi la inceputul paginii