Ianuarie 2008

Pelerini în Ţara Sfântă

Autor: Purda Persida
Teme: General, Spiritualitate

Am aşteptat timp de aproape doi ani acest pelerinaj. Părea…că nu mai soseşte ziua plecării, şi totusi, iată-ne într-o bună dimineaţă de decembrie, la Bethleem…deşi eram a c o l o, eram la Bethleem,eram prea somnoroşi ca să conştientizăm unde suntem de fapt. Am dormit câteva ore după noaptea petrecută în aeroport şi pe drum, însă nici măcar o săptămână de somn nu cred că ne-ar fi ajutat să ne "revenim".

Eram la Bethleem, (greu de crezut) în "oraşul pâinii", oraşul în care s-a născut Isus. Bethleem, un oraşel mic …, dar unul foarte special. Unii cred că poţi să te înarmezi cu hărţi şi cu diferite cărţi cu explicaţii pentru a-l descoperi.

image Pentru mine, şi poate, şi pentru alţi pelerini, a fost mai simplu să descopăr şi să înţeleg evenimentele petrecute aici, acum mai bine de 2000 de ani, privind cu ochi de copil şi cu inimă de păstor. Aşa cum copiii îşi pun ochelari pe nas şi cred că văd mai bine prin ochelarii bunicii, mi-am pus şi eu ochelarii ghidului nostru pe nas încercând să văd pietrele, bisericile, istoria, prin prisma explicaţiilor lui, dar ochelarii lui nu mi se potriveau. Aşa că mi-am zis că trebuie să trăiesc la maxim prin simpla prezenţă, şi fără a mă strofoca să înţeleg toate explicaţiile în italiană, locurile ce urmau să le vizitez.

Nu trebuia să înţeleg tot, dar trebuia să fiu deschisă să înţeleg ceea ce Dumnezeu îmi spunea prin cele ce mă înconjurau. Dumnezeu mi-a vorbit prin zâmbetul tinerilor de la Bethleem şi prin ochii lor plini de speranţă, prin bucuria lor pricinuită de vizita atâtor tineri din toate colţurile lumii. Pentru ei a fost o mare bucurie să ne primească în parohia lor, cu atât mai mult cu cât din oraş intri şi ieşi foarte greu. Zidurile înălţate de israelieni nu "au putut ţine însă piept" celor peste 150 de tineri veniţi din 28 de ţări răspândite pe toate continentele lumii.

În aceste zile de neuitat mi-am dat încă odată seama că Dumnezeu nu este închis în locurile sfinte. Dumnezeu este prezent pretutindeni, iar lucrul important nu e pelerinajul în sine, ci aceea dispoziţie interioară a pelerinului, încercat de emoţii, de aşteptare, de necunoscut şi mister.

Dacă stau să privesc în urmă pelerinajul nostru s-a asemănat cu pelerinajul făcut de Luca şi Cleopa spre Emaus. Isus a călătorit mereu împreună cu noi, spre Ierusalim, spre Galileea, spre Nazaret, prin deşert, pe muntele Tabor sau pe muntele Fericirilor. El era prezent, iar momentele Sfintelor Liturghii celebrate împreună cu diferiţi episcopi şi preoţi, aprindeau inimile noastre.

În acest timp binecuvântat al pelerinajului, cuvintele Sfintei Evanghelii au prins viaţă, aveau un alt ecou în inima mea. La Nazaret, episcopul locului ne-a spus "Aici, Hristos a devenit fratele nostru, aici Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi". "Cuvântul s-a făcut trup", cuvântul se face trup în fiecare zi, şi spun asta gândindu-mă la măreţia Sfintei Liturghii, unde Hristos vine pe altar, iar cuvintele instituirii repetate de preot transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Cu toate acestea ne este dificil să pătrundem misterul întrupării ce are loc astăzi în liturghie . Uităm să îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru preoţii din lumea întreagă, uităm că cea mai frumoasă rugăciune de mulţumire e Sfânta Liturghie la care suntem invitaţi să participăm şi să ne hrănim în fiecare zi.

Pelerinajul exterior a fost însoţit de multe explicaţii, însă cred că cel mai important a fost pelerinajul interior, pelerinajul spiritual. Am văzut multe zone marcate, ca fiind locuri sau pietre pe unde se presupune că a trecut Isus. La vederea pietrei pe care tradiţia o recunoaşte ca fiind locul unde s-ar fi întâmplat minunea înmulţirii celor două pâini şi cinci peşti am rămas uimită. În acelaşi timp mă gândeam ce onorată s-ar fi simţit acea piatră dacă ar fi avut viaţă. M-am întrebat atunci: Oare cum se simte inima noastra, inima noastră de piatră, atunci când Hristos coboara în ea, prin sacramentul Sfintei Euharistii? Cum se simte inima noastră ce este asemenea unei pietre? Cum ne simţim noi, atunci când Dumnezeu se manifestă în viaţa noastră? Cum trăim noi minunea fiecărei zile în care ne întâlnim cu Hristos? Inima ta, inima mea este mereu binecuvântată. Inima noastră este un loc în care Hristos coboară şi face minuni.

image Un alt oraş care ne-a marcat pe mine şi pe grupul de pelerini din care făceam parte a fost bineînţeles Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Aşa cum se ştie este un loc sfânt pentru evrei, creştini şi musulmani. Cetatea Ierusalimului este un amestec de culturi şi tradiţii ce vorbesc atât prin zidurile albe şi roase de timp, dar şi prin oamenii care se pierd prin zumzetul oraşului. Pentru cele trei religii monoteiste, acest vechi oraş, reprezintă un centru spiritual.

În Ierusalim, ca şi pe întreg teritoriul Israelului, se conservă cu stricteţe o arhitectură străveche, toate casele sau blocurile având ca şi componenţă piatra albă cunoscută sub numele de piatră de Ierusalim. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la oraşele noastre româneşti atât de gri…

Deşi cetatea reuneşte atâtea religii şi culturi, este un amestec de pace şi război, de linişte , dar şi de moarte, de belşug şi sărăcie, de sfinţenie, dar şi de urâciune. Spun aceste lucruri pentru că la tot pasul întâlneşti soldaţi înarmaţi ce străbat oraşul. Localnicii se roagă în felul lor, la anumite ore. Rugăciunile din sinagogi, biserici, moschei stau ca mărturie neclintită a credinţelor fiecărei religii. Via Crucis e acum un amalgam de sfinţenie şi de negoţ. Dacă încerci să parcurgi acea cale făcută de Hristos meditând la suferinţele Lui ai să rămăi şocat de faptul că drumul e ticsit de gherete, de bazare aglomerate şi pline de gălăgie. Singura dată când era linişte pe acel drum şi totul era aşa cum ne-am imagina noi Calea Crucii, a fost în dimineaţa de 1 ianuarie când am ajuns la Basilica Sfântului Mormânt la 7 dimineaţa.

Un alt moment plin de emoţii a fost vizita pe care am făcut-o în partea de vest a cetăţii. Zidul Plângerii - un loc sacru pentru evrei, deoarece e tot ce a rămas după distrugerea romană din anul 70, din faimosul templu al lui Solomon, unde se afla Chivotul Legii. În faţa acestui zid, privindu-i pe evrei, am conştientizat cât de "norocoasă sunt", şi spun asta gândindu-mă la faptul că evreii încă îl aşteaptă pe Mesia; pentru ei nu există speranţa învierii. Acolo merg evreii să se roage, să plângă şi să se tânguiască din cauza distrugerii Templului şi într-adevăr am văzut cu ochii mei persoane care se rugau legănându-se şi astfel îşi provocau durerea interioară şi lacrimile. Puţin ciudat pentru mine, dar adevărat.

image Ca şi pelerin, un loc în care am simţit liniştea a fost Grădina Măslinilor, unde am fost invitaţi să păstrăm silentium. Grădina e aşezată pe un deal al Ierusalimului de unde se poate observa zidul ce înconjoară cetatea veche. Linişte, măslini, şi la un moment dat şi-au început rugăciunea cei din moschee… Asta e, trebuia să respectăm rugăciunea şi modul lor de a-şi trăi credinţa. În Grădina Măslinilor am observat o statuie a lui Isus, aşa cum e reprezentat în momentul în care a asudat sânge, iar primul gând a fost acela că eram în Grădina Ghetsimani. N-a fost aşa, Grădina Ghetsimani e o grădină împrejmuită cu un gard, iar măslinii din ea sunt vechi de 2000 mii de ani, unul dintre ei foarte găunos şi gros; acest măslin e atestat ca având vechime şi astfel poate fi considerat ca unul dintre măslinii ce ar putea da mărturie de evenimentele petrecute în Joia Sfântă.

Totul a fost ca un vis frumos în care am uitat de griji şi de serviciu, eram într-o lume atemporală. Vreau să vă spun că m-am simţit foarte bine, deşi nu aveam noţiunea zilei din săptămână sau a orei din zi; ştiam că plecăm în cursul dimineţii şi ne întorceam la locul de cazare seara… restul îl descopeream pe parcurs. Eram pelerini, şi trebuia să avem mereu inimile deschise. Inimile ne-au fost pline într-adevăr de bucurie, pentru că am putut fi şi noi acolo, unde Isus a trăit, sau pe unde a trecut acum 2000 de ani. Am văzut, Betleemul, Nazaretul, Ierusalimul, Muntele Tabor şi Muntele Măslinilor, Lacul Ghenizaret, Galileea şi Ierihonul, am trecut prin deşert, am atins pământul Israelui, dar, aşa cum spuneam în primele rânduri, ceea ce a contat a fost pelerinajul spiritual, pelerinajul inimii.

Ce a fost mai important, în acest pelerinaj, a fost ceea ce am trăit noi acolo, întâlnind oameni şi tineri care sunt mereu sub bătaia puştii, dar care şi-au păstrat mereu zâmbetul pe buze; întâlnind atâţia tineri din toate colţurile lumii pentru a ne ruga şi pentru a deveni pelerini ai păcii. Hristos ne-a atins cu siguranţă inimile, unii dintre noi cu siguranţă se vor ruga mai mult pentru pace în lume, alţii vor reuşi să înţeleagă mai bine Evanghelia prin prisma locurilor văzute, iar alţii vor ţine legătura cu tinerii pe care i-am întâlnit acolo. Prin toate acestea, cu siguranţă misiunea noastră de-abia acum începe… în inimă îmi răsună cuvintele lui Isus: "În dar aţi primit, în dar să daţi"(Matei 10, 8)

Tot ce v-am descris n-a fost un vis, a fost un dar pe care la rândul meu îl împart cu voi…

Lecturi:2378
Inapoi la inceputul paginii

Comentarii

Minunat!!! Cel putin pentru o clipa am fost si eu acolo. Am primit! Urmeaza sa daruiesc!

Minunat!

Imi plac aceste ganduri, simple si adevarate. Se simte un fior al pelerinului interior, al celui preocupat sa il intalneasca pe Isus, nu pietrele sau legendele.

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme