Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Andrei Mihai-Radu
Teme: Morală, Spiritualitate, Teologie

Dorinţe deşarte, frici mărunte dar persistente ghidează sufletele noastre într-o societate de consum. Societate care consumă şi se consumă pe ea însăşi refuzând să fie "dar" ci preferând să fie mai degrabă doar un bun de consum. În căsătorie, mai mult decât în orice altă alianţă, cele două persoane (întotdeauna căsătoria se face între un bărbat şi o femeie sau într-o femeie şi un bărbat) se dăruiesc unul altuia într-o armonie pătrunsă de iubire reciprocă, de prietenie sinceră şi plină de abnegaţie.

Ce este căsătoria? Mai visăm noi, tinerii de astăzi, la a fii în doi ca şi în unul, de a rămâne fidelii până la moarte? Suntem oare capabili să ne asumăm toate riscurile, neajunsurile, neîmplinirile, tristeţile, crizele şi să ne alipim în taina căsătoriei cu cea/cel pe care zicem că o/îl iubim, pentru "a fii un singur trup"? Vedem oare căsătoria ca şi o taină prin care ni se dă ajutorul pentru a putea suplini lipsurile noastre?

"Şi vor fi amândoi un trup"(Fac. 2,24)". "Un trup" şi totuşi rămân două persoane. Doi oameni care vor să fie împreună nu împinşi de greutatea apăsătoare a singurătăţii sau a taxelor din ce în ce mai mari ce trebuie plătite zilnic, ci mai întâi atraşi fiind unul de altul iar apoi legaţii fiind de o iubire matură, responsabilă care vrea să-şi arate roadele sale neputând să mai stea ascunsă. "Un trup" care nu poate fi indiferent la relaţia cu el însuşi, nu poate fi închis în el însuşi ci "un trup" care învaţă să comunice în doi pentru a iubii în doi.

Cu siguranţă "focul de paie" sau perioada "oarbă", adică frumoasa etapă a îndrăgostiri, trece repede, poate înainte să ne dăm bine seama că a fost vreodată ceva. Treziţi fiind parcă dintr-un vis frumos întâmpinăm dificultăţi în a o/îl suporta pe cea/cel de lângă noi. "şi totuşi aşa de mult o/îl iubeam… da astăzi parcă e o străină/un străin pentru mine… nu mă mai atrage nimic la ea/el". Fiecăruia dintre noi i s-a dat prilejul să asculte asemenea discursuri sau să treacă el însuşi prin asemenea momente. Oare aceasta să fie soluţia, când ne plictisim de o persoană să căutăm o alta sperând că de aceasta nu ne vom plictisi?

Cum o/îl văd pe cea/cel de lângă mine ca pe o persoană sau ca pe un obiect? Ne place să avem în jurul nostru foarte multe obiecte, "iubim" chiar aceste lucruri. Trăim într-o lume a obiectelor şi atât de mult ne-am înstrăinat de partea umană (pe care ar fi trebuit să o dezvoltăm) încât am devenit noi înşine obiecte. Relaţiile noastre sunt reci şi distante rămânând doar în sfera superficialului. Folosim şi suntem folosiţi ca nişte obiecte. Trupul celuilalt rămâne doar un ceva de care mă folosesc un timp şi apoi, fără nici o problemă renunţ la el. Celălalt riscă să rămână pentru mine doar un ceva şi nu să devină cineva. Să fie oare acestea exigenţele noastre, visele noastre vizavi de ceea ce înseamnă persoana de lângă noi?

Ghidaţi fiind de dorinţa mereu vie de a "consuma" cât mai multe persoane, de a experimenta cât mai mult plăcerea ne lăsăm pradă relaţiilor de "o seară". Poate de aici ni se trage şi neputinţa de a construi o poveste de iubire comună bazată pe cele mai nobile sentimente. Sentimente pe care apoi să putem construi sau mai degrabă să ne construim unul pe altul din dorinţa de a fi mereu în ajutorul, în sprijinul persoanei iubite.

Până nu demult viitorul tinerilor în ale căsătoriei era decis de către părinţi, rude etc. în zilele noastre avem o mai mare posibilitate de a decide singuri cu cine vrem să fim, pe cine preferăm să avem lângă noi. Oare nu în aceasta constă frumuseţea? Posibilitatea de a alege şi de a fi ales într-un joc frumos în care de fapt cel care alege nu o face aleatoriu (precum zice o cântare: dintr-o mie de flori eu pe tine te-am ales ca şi cum am zice: vezi, puteam să aleg ori pe care alta dar eu te-am ales pe tine) ci convins fiind de faptul că în toată lumea de-ar căuta tot aceiaşi persoană ar alege deoarece ea a fost chemată la viaţă pentru el şi el pentru ea.

Oare ne străduim să construim o prietenie sinceră cu persoana iubită căreia să putem să-i împărtăşim totul fără teama că o să ne bârfească, judece, urască, părăsească?

O radiografie banală a societăţii în care trăim ar scoate la lumină nu sărăcia materială (în care vrând nevrând suntem nevoiţi să ne trăim drama noastră fiecare în parte) ci sărăcia spirituală şi culturală în care trăim noi oamenii de azi. Probabil faptul că am rupt legătura cu Dumnezeu sau tindem să o rupem ne face să vrem totul aici şi acum. Astfel se explică şi faptul că viziunea noastră despre căsătorie rămâne de multe ori doar la nivelul unui contract în care Dumnezeu nu are loc. Acest contract, ca oricare altul, putând să fie rupt dacă se dovedeşte că nu ne este de nici un folos sau pur şi simplu deoarece ne-am săturat să avem în preajma noastră aceiaşi persoană. Căsătoria în biserică probabil o dorim încă doar pentru că aşa e la modă, dar nu că am crede că ne-ar ajuta la ceva. Mai credem că această taină a căsătoriei odată săvârşită prin ea ne vine ajutorul în momentele grele?

Nu suntem chemaţi la o suferinţă absurdă, rece şi distantă ci la a ne dărui unul altuia într-o dăruire în care avem doar de câştigat. Nu totul e roz în istoria vieţii fiecăruia dintre noi ci sunt şi alte culori care de fapt dau sens şi în acelaşi timp aduc bucurii pe care să le împărtăşim unii altora. Întâlnirea cu persoana ce reprezintă sexul opus ne dă posibilitatea de a ne cunoaşte pe noi înşine. Dar poate această întâlnire ne înspăimântă, ne sperie ceea ce aflăm, ne sperie să ne vedem aşa cum suntem şi atunci preferăm să rămânem în lumea insensibilă a obiectelor transformându-ne şi complăcându-ne în ceva nevrând să devenim cineva. Suntem chemaţi la comuniune dar noi preferăm să rămânem în singurătatea seacă a individualismului chiar în doi fiind.

Şi cum rămâne cu îndemnul divin: ca să fie amândoi un trup?

Lecturi:2494
Inapoi la inceputul paginii