Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Andrei Mihai-Radu
Teme: Morală, Spiritualitate, Teologie

DorinÅ£e deÅŸarte, frici mărunte dar persistente ghidează sufletele noastre într-o societate de consum. Societate care consumă ÅŸi se consumă pe ea însăşi refuzând să fie "dar" ci preferând să fie mai degrabă doar un bun de consum. În căsătorie, mai mult decât în orice altă alianţă, cele două persoane (întotdeauna căsătoria se face între un bărbat ÅŸi o femeie sau într-o femeie ÅŸi un bărbat) se dăruiesc unul altuia într-o armonie pătrunsă de iubire reciprocă, de prietenie sinceră ÅŸi plină de abnegaÅ£ie.

Ce este căsătoria? Mai visăm noi, tinerii de astăzi, la a fii în doi ca ÅŸi în unul, de a rămâne fidelii până la moarte? Suntem oare capabili să ne asumăm toate riscurile, neajunsurile, neîmplinirile, tristeÅ£ile, crizele ÅŸi să ne alipim în taina căsătoriei cu cea/cel pe care zicem că o/îl iubim, pentru "a fii un singur trup"? Vedem oare căsătoria ca ÅŸi o taină prin care ni se dă ajutorul pentru a putea suplini lipsurile noastre?

"Åži vor fi amândoi un trup"(Fac. 2,24)". "Un trup" ÅŸi totuÅŸi rămân două persoane. Doi oameni care vor să fie împreună nu împinÅŸi de greutatea apăsătoare a singurătăţii sau a taxelor din ce în ce mai mari ce trebuie plătite zilnic, ci mai întâi atraÅŸi fiind unul de altul iar apoi legaÅ£ii fiind de o iubire matură, responsabilă care vrea să-ÅŸi arate roadele sale neputând să mai stea ascunsă. "Un trup" care nu poate fi indiferent la relaÅ£ia cu el însuÅŸi, nu poate fi închis în el însuÅŸi ci "un trup" care învaţă să comunice în doi pentru a iubii în doi.

Cu siguranţă "focul de paie" sau perioada "oarbă", adică frumoasa etapă a îndrăgostiri, trece repede, poate înainte să ne dăm bine seama că a fost vreodată ceva. TreziÅ£i fiind parcă dintr-un vis frumos întâmpinăm dificultăţi în a o/îl suporta pe cea/cel de lângă noi. "ÅŸi totuÅŸi aÅŸa de mult o/îl iubeam… da astăzi parcă e o străină/un străin pentru mine… nu mă mai atrage nimic la ea/el". Fiecăruia dintre noi i s-a dat prilejul să asculte asemenea discursuri sau să treacă el însuÅŸi prin asemenea momente. Oare aceasta să fie soluÅ£ia, când ne plictisim de o persoană să căutăm o alta sperând că de aceasta nu ne vom plictisi?

Cum o/îl văd pe cea/cel de lângă mine ca pe o persoană sau ca pe un obiect? Ne place să avem în jurul nostru foarte multe obiecte, "iubim" chiar aceste lucruri. Trăim într-o lume a obiectelor ÅŸi atât de mult ne-am înstrăinat de partea umană (pe care ar fi trebuit să o dezvoltăm) încât am devenit noi înÅŸine obiecte. RelaÅ£iile noastre sunt reci ÅŸi distante rămânând doar în sfera superficialului. Folosim ÅŸi suntem folosiÅ£i ca niÅŸte obiecte. Trupul celuilalt rămâne doar un ceva de care mă folosesc un timp ÅŸi apoi, fără nici o problemă renunÅ£ la el. Celălalt riscă să rămână pentru mine doar un ceva ÅŸi nu să devină cineva. Să fie oare acestea exigenÅ£ele noastre, visele noastre vizavi de ceea ce înseamnă persoana de lângă noi?

GhidaÅ£i fiind de dorinÅ£a mereu vie de a "consuma" cât mai multe persoane, de a experimenta cât mai mult plăcerea ne lăsăm pradă relaÅ£iilor de "o seară". Poate de aici ni se trage ÅŸi neputinÅ£a de a construi o poveste de iubire comună bazată pe cele mai nobile sentimente. Sentimente pe care apoi să putem construi sau mai degrabă să ne construim unul pe altul din dorinÅ£a de a fi mereu în ajutorul, în sprijinul persoanei iubite.

Până nu demult viitorul tinerilor în ale căsătoriei era decis de către părinÅ£i, rude etc. în zilele noastre avem o mai mare posibilitate de a decide singuri cu cine vrem să fim, pe cine preferăm să avem lângă noi. Oare nu în aceasta constă frumuseÅ£ea? Posibilitatea de a alege ÅŸi de a fi ales într-un joc frumos în care de fapt cel care alege nu o face aleatoriu (precum zice o cântare: dintr-o mie de flori eu pe tine te-am ales ca ÅŸi cum am zice: vezi, puteam să aleg ori pe care alta dar eu te-am ales pe tine) ci convins fiind de faptul că în toată lumea de-ar căuta tot aceiaÅŸi persoană ar alege deoarece ea a fost chemată la viaţă pentru el ÅŸi el pentru ea.

Oare ne străduim să construim o prietenie sinceră cu persoana iubită căreia să putem să-i împărtăşim totul fără teama că o să ne bârfească, judece, urască, părăsească?

O radiografie banală a societăţii în care trăim ar scoate la lumină nu sărăcia materială (în care vrând nevrând suntem nevoiÅ£i să ne trăim drama noastră fiecare în parte) ci sărăcia spirituală ÅŸi culturală în care trăim noi oamenii de azi. Probabil faptul că am rupt legătura cu Dumnezeu sau tindem să o rupem ne face să vrem totul aici ÅŸi acum. Astfel se explică ÅŸi faptul că viziunea noastră despre căsătorie rămâne de multe ori doar la nivelul unui contract în care Dumnezeu nu are loc. Acest contract, ca oricare altul, putând să fie rupt dacă se dovedeÅŸte că nu ne este de nici un folos sau pur ÅŸi simplu deoarece ne-am săturat să avem în preajma noastră aceiaÅŸi persoană. Căsătoria în biserică probabil o dorim încă doar pentru că aÅŸa e la modă, dar nu că am crede că ne-ar ajuta la ceva. Mai credem că această taină a căsătoriei odată săvârÅŸită prin ea ne vine ajutorul în momentele grele?

Nu suntem chemaÅ£i la o suferinţă absurdă, rece ÅŸi distantă ci la a ne dărui unul altuia într-o dăruire în care avem doar de câÅŸtigat. Nu totul e roz în istoria vieÅ£ii fiecăruia dintre noi ci sunt ÅŸi alte culori care de fapt dau sens ÅŸi în acelaÅŸi timp aduc bucurii pe care să le împărtăşim unii altora. Întâlnirea cu persoana ce reprezintă sexul opus ne dă posibilitatea de a ne cunoaÅŸte pe noi înÅŸine. Dar poate această întâlnire ne înspăimântă, ne sperie ceea ce aflăm, ne sperie să ne vedem aÅŸa cum suntem ÅŸi atunci preferăm să rămânem în lumea insensibilă a obiectelor transformându-ne ÅŸi complăcându-ne în ceva nevrând să devenim cineva. Suntem chemaÅ£i la comuniune dar noi preferăm să rămânem în singurătatea seacă a individualismului chiar în doi fiind.

Åži cum rămâne cu îndemnul divin: ca să fie amândoi un trup?

Lecturi:2311
Inapoi la inceputul paginii