Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Rus Aurel
Teme: Spiritualitate, Teologie

Moartea este o realitate care atinge orice fiinţă umană, iar experienţa morţii nu este exclusivă doar creştinului. Gânditorii, poeţii, artiştii de diferite culturi, oamenii religioşi de diferite convingeri au înfruntat impactul cu moartea şi au încercat să dea anumite interpretări şi soluţii realităţi pe care ea o reprezintă.

Religiile păgâne primitive au un sens bine dezvoltat al morţii şi al cultului de cinstire a morţilor exprimat în ritualurile funebre, în respectul şi în invocarea celor morţilor.

Religiile misterice, fie antice sau actuale, consideră omul ca posesor al unei substanţe spirituale şi imortale, străină materiei numită suflet sau intelect. Astfel omul nu are nevoie de a obţine imortalitatea pentru că o posedă deja, constând în fericirea şi plinătatea vieţii. Din acest punct de vedere moartea în sine nu este negativă şi nici semnificativă, pentru că omul nu moare, pierde doar corpul în care sufletul a fost ca un prizonier.

Există apoi doctrina transmigrării sufletelor sau a reîncarnării. În viziunea acestei doctrine, omul identificat fiind cu propriul suflet, are capacitatea de a însufleţi alte corpuri, străine de propriul corp, chiar corpuri de animale sau plante şi de a trăi în ele după moartea sa.

ÃŽn faÅ£a tuturor acestor curente, Biserica a intervenit pentru a ne face conÅŸtienÅ£i ÅŸi atenÅ£i în ceea ce privesc aceste erori. Conciliul Vatican II spune că există doar un unic drum al vieÅ£ii noastre pământeÅŸti: “Åži întrucât nu ÅŸtim nici ziua nici ceasul, trebuie, după sfatul Domnului, să veghem cu statornicie pentru ca, la sfârÅŸitul unicului drum al vieÅ£ii noastre pământeÅŸti (cf. Evr 9, 27) să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă ÅŸi să ne numărăm cu binecuvântaÅ£ii Săi (cf. Mt 25, 31-46)…” (LG 48).

Biserica nu a considerat moartea niciodată ca ÅŸi ceva bun în sine pentru că ea se opune vieÅ£ii, este distrugerea vieÅ£ii, este o separare a sufletului de trup, este durere. Faptul acesta este foarte bine evidenÅ£iat în textele de la oficiul înmormântării din Bisericile răsăritene: “Vai câtă luptă are sufletul, când se desparte de trup! Vai! Cât lăcrimează atunci ÅŸi nu are cine să aibă milă de dânsul [...]“; “Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înÅŸelătoare decât visurile; într-o clipă, pe toate acestea moartea le cuprinde”; “Plâng ÅŸi mă tânguiesc, când mă gândesc la moarte, ÅŸi văd în morminte zăcând frumuseÅ£ea noastră [...]“; “Ce despărÅ£ire este, o fraÅ£ilor! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum [...]“; “Ce este viaÅ£a noastră? Cu adevărat floare ÅŸi fum ÅŸi rouă de dimineaţă. VeniÅ£i deci la morminte, să vedem unde este frumuseÅ£ea trupului? Unde sunt tinereÅ£ele? [...]“; “Mare plâns ÅŸi tânguire, mare suspin ÅŸi nevoie este despărÅ£irea sufletului [...]“, (tropare din Canonul înmormântării).

Moartea în sine, prin urmare, indică un rău pentru că se opune vieÅ£ii care este un bine, este absenÅ£a lui Dumnezeu, Dătătorul vieÅ£ii. Pot să iubească moartea doar cei care urăsc viaÅ£a, urând viaÅ£a, urăsc cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Moartea determină sărăcie totală, o separare forÅ£ată de cei dragi, un semn de extremă solitudine; din acest fapt rezultă că moartea este o pedeapsă. ÃŽn acest sens, Sfânta Scriptură ÅŸi TradiÅ£ia Bisericii afirmă că moartea a intrat în lume prin păcat: “Pentru ca după cum păcatul a stăpânit dând moarte, tot aÅŸa ÅŸi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţă veÅŸnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru”. (Rm 5, 21); “Apoi pofta, când a zămislit, dă naÅŸtere păcatului; ÅŸi păcatul odată făptuit, aduce moartea”. (Iac 1, 15).

În virtutea întrupării, morţii şi învierii Domnului nostru Isus Hristos, noi creştinii trebuie să dăm un sens creştin morţii. Învăţătura Bisericii insistă asupra faptului că prin moartea şi învierea lui Hristos a fost dată mântuirea tuturor oamenilor. Hristos triumfă asupra răului în mod desăvârşit şi deplin, triumfă în mod paradoxal murind pe cruce, înghiţând veninul morţii. Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, exceptând păcatul, nu putea să se identifice păcatului, dar a luat asupra lui toate consecinţele păcatului, dintre care cea mai gravă este moartea. Hristos transformă moartea în viaţă. O astfel de victorie este manifestată şi glorificată în mod deplin prin învierea sa din morţi. În acest fel Hristos devine cauza şi instrumentul înfrângerii totale a morţii.

Isus acceptă ÅŸi trăieÅŸte jertfa crucii din iubire pentru Tatăl ÅŸi pentru oameni, astfel moartea nemaiavând nici o putere asupra omului; iar Hristos demonstrează faptul că dragostea este mai puternică decât moartea, dragostea uneÅŸte ceea ce moartea ar fi vrut să despartă. ÃŽn alte cuvinte, Isus se încredinÅ£ează în mod total Tatălui, demonstrând că moartea nu mai constituie o separare de Dumnezeu, ci un act de plină adeziune ÅŸi abandon voinÅ£ei Lui. ÃŽn acest sens, realitatea morÅ£ii vine transformată: dintr-un rău total devine un bine total. ÃŽn urma acestei înfrângeri asupra morÅ£ii săvârÅŸită de Hristos, moartea creÅŸtinului devine «moarte în Domnul», care este unicul remediu ÅŸi unica învingere a fricii ÅŸi a neliniÅŸtii. ÃŽn acest fel moartea nu mai este un motiv de descurajare ÅŸi de mâhnire, ci se transformă într-un motiv de speranţă ÅŸi împlinire; “Ferice de acum încolo de morÅ£ii care mor în Domnul” (Apoc 14, 13).

ÃŽn ciuda tuturor dificultăţilor ÅŸi a suferinÅ£elor, un bun creÅŸtin nu trebuie sa piardă niciodată din vedere speranÅ£a ÅŸi siguranÅ£a că viaÅ£a învinge moartea: “Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca ÅŸi viaÅ£a lui Isus să se arate în trupul nostru” (2Cor 4, 10).

ÃŽn slujbele de la ÃŽnviere ÅŸi din săptămânile ce urmează, în bisericile noastre nu ne ostenim să cântăm fără încetare troparul ÃŽnvierii: “Hristos a înviat din morÅ£i, cu moartea pe moarte călcând ÅŸi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Lecturi:2341
Inapoi la inceputul paginii