Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Teologie

Negura uitării a început deja să se aÅŸeze lin pe scandalul iscat de profeorii ÅŸi studenÅ£ii italieni ai universităţii La Sapienza, care, probabil mânaÅ£i de un orgoliu mult prea mare ÅŸi o dorinţă exacerbată de autoafirmare, s-au opus cu succes vizitei Papei Benedict XVI la la respectiva instituÅ£ie de învăţământ menÅ£ionată adineauri, astfel încât vizita a fost anulată în cele din urmă. MotivaÅ£ia profesorilor era aceea că urmaÅŸul lui Petru s-ar opune progresului ÅŸtiinÅ£ific, pe baza unor afirmaÅ£ii făcute de Joseph Ratzinger cu vreo 15 ani în urmă. La două luni după acel protestm, injust până la urmă, aÅŸ dori să dau un răspuns “la rece” acestei probleme, dorind să arăt că gândirea ratzingeriană în ansamblul ei nu se opune nicidecum progresului ÅŸtiinÅ£ific, ci este un adevărat elogiu adus raÅ£iunii.

Problematica referitoare la raportul dintre credinţă ÅŸi raÅ£iune este omniprezentă în scrierile ÅŸi conferintele lui Joseph Ratzinger, sub forma metaforei “Dumnezeul credinÅ£ei ÅŸi dumnezeul filosofilor”. Făcând radiografia istorico-filosofică a acestor două realităţi, percutantul teolog german ne arată cum creÅŸtinismul, la începuturile sale, s-a impus tocmai datorită acordării unei atenÅ£ii sporite laturei raÅ£ionale a trăirii religioase ÅŸi că, o dată cu trecerea secolelor, tendinÅ£a de a re-instaura o prăpastie de netrecut între credinţă ÅŸi raÅ£iune a devenit din ce în ce mai pregnantă, ajungând să fie din nou o ameninÅ£are reală pentru creÅŸtinismul însăşi.

Creştinismul s-a născut în perioada de punct culminant a unei demitizări a religiilor. Este îndeajuns să amintim noua structură morfologico-funcţională pe care Platon a dat-o miturilor! Acestea nu mai erau o povestire sacră ci doar un instrument raţional folosit pentru a conferi mai multă persuasivitate discursului filosofic. De asemenea, în acea perioadă era în vogă tripla distincţie între theologia mythica, theologia civilis şi theologia naturalis, propusă de Marcus Terentius Varo. Teologia mitica era apanajul poeţilor şi avea ca obiect miturile. Nesatisfăcând necesitatea umană de e explica raţional anumite aspecte ale religiei, acest tip de teologie nu era luat în seamă în acea vreme. Teologia naturală era specifică filosofilor şi încercă să explice raţional totul, iar din această cauză avea un caracter elitist, nefiind accesibilă tuturor. Rămânea deci aşa-zisa teologie civilă accesibilă pentru toţi oamenii, care însă consta doar într-un anumit număr de rituri pe care cetăţenii erau obligaţi să le săvârşească, dar acestea deveniseră doar o simplă obişnuinţă, lipsită aspectul spiritual.

În aceste condiţii creştinismul trebuia să facă extrem de rapid o alegere clară, în favoarea unuia sau altuia din aceste trei aspecte ce caracterizau viaţa religioasă a Imperiului Roman din acea vreme. În cele din urmă, creştinismul a ales: s-a pus de partea Dumnezeului filosofilor, împotriva zeităţilor vremii, definitivând procesul de demitizare început cu câteva secole în urmă. Însuşirea filosofiei ca element fundamental al religiei creştine a fost, în aceeaşi măsură, şi expresia unei necesităţi de ordin misionar al Bisericii primare, întrucât mesajul evanghelic trebuia propovăduit unei culturi eleniste, cu totul diversă de conextul ebraic în care a trăit Cristos.

Totodată trebuie menÅ£ionat că, deÅŸi Biserica primară a optat pentru filosofie, aceasta nu a preluat pur ÅŸi simplu ideea de divinitate care era “la modă” în acele vremuri, ci a adoperat o transformare a acesteia. Astfel, deÅŸi exprimat într-un mod raÅ£ional, Dumnezeu nu era doar un concept, un principiu, o cauză primă, o realitate autarhică ce exclude relaÅ£ionarea cu ceea ce este exterior ei, ci devine iubire absolută, iubire care crează ÅŸi se relaÅ£ionează în mod direct cu omul.

Apoi datorită importanţei acordate laturii raţionale în exprimarea trăirilor religioase, fără a trece cu vedere latura pur spirituală, creştinismul a devenit o problemă de adevăr, devenind expresia cea mai accesibilă a Adevărului absolut. Datorită acestui fapt, la care se adaugă şi o moralitate trăită intens, atât la nivel individual, cât şi la nivel comunitar, creştinismul a reuşit să se impună treptat ca unica religie viabilă din spaţiul cultural impregnat de cultura elenistă. Prin urmare, succesul bisericii primare a constat în această osmoză vitală dintre raţiune, devoţiune şi morală.

După 1000 de ani, această soluţie a sărit în aer datorită filosofiei moderne. Începând cu Descartes, realitatea se rezuma doar la ceea ce putea fi dovedit printr-un proces cvasi matematic. Kant a fost promotorul fragmentării metafizicii, Dumnezeu devenind o realitate exilată în dimensiunea extraraţională a realităţii, dând astfel naştere agnosticismului. Mai apoi, Schleiermacher, deşi credincios, a promovat ideea conform căreia trăirea religioasă aparţine exclusiv sferei semtimentale, adâncind astfel prăpastia dintre credinţă şi raţiune.

Ceea ce Ratzinger a încercat mereu să facă a fost afirmarea clară că între aceste două realităţi nu trebuie să existe o prăpastie, ci o colaborare reciprocă, arătând că raţiunea pură autoexilează persoana umană exclusiv în sfera materialului, la fel cum credinţa lipsită de orice formă raţională devine un simplu sentimentalism. Teologul bavarez, începând de la primele sale conferinţe din anii 50 şi până astăzi nu a făcut altceva decât să afirme că între credinţă şi raţiune trebuie să existe colaborare şi ascultare reciprocă. Să însemne aceasta oare că actualul Papă se pune împotriva progresului ştiinţific?

Personal, mă îndoiesc că lucrurile ar sta chiar aÅŸa. Pentru a îmi susÅ£ine punctul de vedere menÅ£ionez următorul lucru, pe care îl preiau din cartea Fede, verità e toleranza (Credinţă, adevăr ÅŸi toleranţă), ce poartă semnătura lui Ratzinger: în anul 1927 a avut loc un vestit dialog între Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli ÅŸi Paul Dirac de o parte, ÅŸi un grup de studenÅ£i de altă parte. Concluzia celor trei mari fizicieni a fost că o diastază totală între raÅ£iune ÅŸi credinţă ar conduce la niÅŸte atrocităţi inimaginabile. Dacă ne uităm atent la anul în care această concluzie a fost trasă ÅŸi la ceea ce a urmat în istorie… am putea spune că aceste cuvinte au fost de-a dreptul profetice. Prin urmare, argumentaÅ£ia grupului protestatar din cadrul universităţii La Sapienza mi se pare cel puÅ£in nefondată ÅŸi nedemnă de niÅŸte veritabili oameni de ÅŸtiinţă, care înainte de a afirma ceva, se documentează cu atenÅ£ie. Mă întreb, oare câte din cărÅ£ile lui Ratzinger au trecut, chiar ÅŸi în grabă, prin mâinile acelor protestatari?

Lecturi:2178
Inapoi la inceputul paginii