La graniţa imperiului. Vicariatul Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Autor: Cârja Ioan
Teme: Istorie, Recenzii
Titlu: La graniţa imperiului. Vicariatul Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Autor: Mirela Andrei
Seria: Documente. Istorie. Mărturii
Editura: Argonaut
Data publicării: 2006
Locul publicării: Cluj-Napoca
Număr de pagini: 424
Format: 210 x 160 mm
ISBN: 973-109-022-3
Lucrarea semnată de tânărul istoric Mirela Andrei, prezintă rezultatele uneia din cele mai reuşite cercetări monografice de istorie ecleziastică din câte au apărut în ultimii ani. Zăbovind asupra istoriei vicariatului foraneu al Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, autoarea ne oferă o reconstituire istorică de cea mai bună calitate asupra unei instituţii care a deţinut rosturi importante atât din perspectiva organizării şi funcţionării Bisericii greco-catolice transilvănene cât şi din aceea a comunităţii româneşti de pe teritoriul regimentului de graniţă năsăudean. Alături de alte cercetări finalizate în ultima perioadă, precum cea a lui Ioan Ciocian, referitoare la vicariatul foraneu al Silvaniei (Şimleului) în secolul XIX, sau cea a Cameliei Vulea despre vicariatul foraneu al Haţegului, şi lucrarea pe care o prezentăm în aceste rânduri înfăţişează o structură locală a Bisericii Române Unite din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, punând în vedere articulaţiile acesteia cu administraţia diecezană de la Gherla precum şi cu protopopiatele şi parohiile greco-catolice româneşti situate în Nord-Estul Transilvaniei, în această “graniţă a imperiului”, după cum ne sugerează titlul cărţii.
Susţinută iniţial ca teză de doctorat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în anul 2005, lucrarea Mirelei Andrei este rezultatul unor investigaţii laborioase în arhive şi biblioteci din ţară şi străinătate, precum şi al unui efort de limpezire a conţinutului şi funcţionalităţii acestei instituţii, vicariatul foraneu, preluat şi adaptat la Biserica greco-catolică dinspre Biserica romano-catolică în perioada păstorii episcopului Ioan Bob (1782-1830). Cercetarea istoriei bisericilor româneşti din Transilvania, care a îmbrăcat forma unei direcţii distincte în preocupările istoriografiei de la Cluj după 1989, cu rezultate deja vizibile în spaţiul publicisticii de specialitate, are ca obiective ţintă pe lângă restituirea informaţiei inedite, de provenienţă arhivistică, şi reconstituirea organizării constituţionale precum şi a modului de funcţionare a instituţiilor centrale şi locale, ortodoxe şi greco-catolice, din perimetrul confesional ardelean. Vicariatul foraneu greco-catolic, extensie a competenţelor episcopale în ţinuturi mai îndepărtate ale diecezei, îl regăsim ca instituţie funcţională pe cuprinsul Bisericii Române Unite în zone precum: Făgăraşul, Haţegul, Sălajul, Năsăudul, unde vicarul având în subordinea sa de regulă câteva protopopiate, asuma un nivel instituţional intermediar, aflându-se între puterea de jurisdicţie a episcopului şi cea a protopopilor locali. În zona Năsăudului, profilul strict bisericesc al instituţiei vicariale se suprapune peste o comunitate românească deosebit de robustă, cu o conştiinţă de sine sine consolidată, care a fost marcată în sens benefic pe plan social-economic, cultural şi naţional de funcţionarea aici a Regimentului II al graniţei militare austriece. Mirela Andrei a reuşit să redea tocmai această dublă dimensiune a vicariatului foraneu al Rodnei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de instituţie bisericească şi, deopotrivă, “naţională” a românilor năsăudeni.
Structura lucrării debutează cu un argument, urmată de primul capitol intitulat Vicariatul foraneu între Orient şi Occident, care prezintă un conţinut precumpănitor istoriografic şi teoretic, divizat în câteva problematici punctuale, sub formă de subcapitole, astfel: consideraţii istoriografice, originea instituţiei vicariale, cauzele înfiinţării vicariatului foraneu în Biserica greco-catolică românească, locul şi rolul vicariatului foraneu în sistemul instituţional al Bisericii greco-catolice. Capitolul următor, Organizarea şi jurisdicţia vicariatului Rodnei, se axează pe reconstituirea efectivă a funcţionării instituţiei vicariale în zona Năsăudului, aşa cum rezultă din informaţia oferită de surse, fiind şi acesta compartimentat pe subcapitole punctuale, astfel: înfiinţarea şi organizarea vicariatului Rodnei, vicarii Năsăudului, jurisdicţia şi competenţele vicariatului foraneu, consistoriul vicarial, sinodul vicarial, beneficiile vicariale, starea materială a bisericilor şi a parohiilor. Capitol al treilea, intitulat: O autonomie contestată. Vicariatul Rodnei între normă, tradiţie şi uzanţă, se referă atât la competenţele vicariale cât şi la problematica autonomiei canonice a Bisericii greco-catolice române şi la raporturile sale cu “autonomia catolică” din Ungaria, raportând problemele strict locale la cele regionale şi respectiv la nivelul de ansamblu al catolicismului din Ungariei perioadei avute în vedere.
Capitolul IV dedică peste o sută de pagini substanţiale clerului năsăudean, înăuntrul cărora se individualizează segmente tematice precum: formaţia intelectuală a preoţilor, preotul în comunitate, instituirea preoţilor, preoţi si capelani, starea materială a preoţimii greco-catolice de pe cuprinsul vicariatului. Capitolul ultim (V), Şcoală, biserică şi societate în vicariatul Rodnei, un capitol de asemenea amplu şi consistent de istoria învăţământului confesional greco-catolic, prezintă teme şi probleme ca: repere istoriografice şi teoretice, istoria şcolilor năsăudene în prima jumătate a secolului XIX, legislaţia şcolară în Ungaria perioadei dualiste, administrarea învăţământului năsăudean, menţinerea caracterului naţional al şcolii confesionale năsăudene. Lucrarea se încheie cu Consideraţiile finale, urmate un rezumat al conţinutului în limbile italiană şi engleză, bibliografia, anexele documentare, indicii de nume şi localităţi. Suntem aşadar în faţa unei lucrări erudite de cea mai bună factură, de care vor trebui să ţină seama cercetările viitoare de istorie bisericească precum şi cele referitoare la istoria spaţiului năsăudean în epoca modernă.
Lucrarea Mirelei Andrei este o reuşită ştiinţifică incontestabilă, un prim merit al lucrării constând în incursiunea teoretică propusă de autoare în cuprinsul primului capitol, pe marginea terminologiei şi a specificului instituţional al temei abordate, vicariatul foraneu. Rezultat al reflecţiilor şi al nevoii de limpezire a conţinutului şi a funcţionalităţii acestei instituţii, una “de împrumut” în Biserica greco-catolică transilvană, Mirela Andrei oferă în premieră în istoriografia ecleziastică de la noi, o abordare teoretică de anvergură despre locul şi rolul acestei instituţii în sistemul instituţional al Bisericii Române Unite din secolul al XIX-lea. Un al doilea aspect care merită subliniat constă în inteligenţa abordării, care integrează instituţia vicarială în raportul dintre cele două orientări majore şi opţiuni de politică ecleziastică regăsibile în epocă în Biserica greco-catolică română, respectiv direcţia latinizantă versus păstrarea specificului şi a identităţii răsăritene. Lucrarea reconstituie convingător modul în care o instituţie preluată de la ritul catolic latin a ajuns să exprime o identitate răsăriteană pronunţată a comunităţilor greco-catolice din graniţa năsăudeană.
Cartea oferă de asemenea, celor interesaţi de istoria bisericească, un material arhivistic bogat, preluat în principal din fondul arhivistic omonim păstrat la Direcţia Judeţeană Bistriţa Năsăud a Arhivelor Naţionale, alături de care sunt introduse în circuitul ştiinţific date şi informaţii adunate de autoare în urma cercetărilor arhivelor pontificale, în special de la Arhiva Secretă Vatican şi Arhiva Congregaţiei pentru Biserici Orientale de la Roma, la care se adaugă lucrări recente selectate din literatura internaţională de istorie ecleziastică. O reuşită a lucrării, care se poate constata cu uşurinţă în urma lecturii sale, constă în aceea că în pofida aparenţelor unui subiect de istorie locală, reconstituirea istorică ce-l pune în lumină şi-l face familiar cititorului este una exemplară, tema ca atare fiind integrată în ansamblul general al instituţiilor Bisericii Române Unite din epocă şi deopotrivă în structurile generale ale catolicismului din secolul al XIX-lea.
Nu în ultimul rând, mai trebuie spus şi faptul că autoarea s-a aplecat asupra subiectului nu numai cu pasiunea şi dăruirea istoricului pentru tema de cercetare aleasă, ci şi cu atenţia şi sensibilitatea date de calitatea de fiică a acestor locuri, asumându-şi astfel efortul intelectual finalizat prin lucrarea de faţă în termenii unei datorii morale.
Lecturi:2618
Inapoi la inceputul paginii
Impartasiti-ne opinia Dvs
Teme