Martie 2008

Pilda vameşului şi a fariseului

Autor: pr. Gorzo Vasile
Teme: Spiritualitate, Teologie

clip_image002Textul biblic de la Lc 18, 10-14 redă pilda vameşului şi a fariseului. După lecţionarul liturgic al bisericilor bizantine, acest text sacru constituie pericopa evanghelică a primei duminici din perioada Triodului. Datorită faptului că ne aflăm în perioada bisericească a Postului Mare, tocmai de aceea propun acest text spre meditare.

Invocarea pe Spiritul Sfânt:

“Spirite Sfinte luminează minţile noastre, curăţă inimile noastre, reînnoieşte viaţa noastră pentru ca să cunoaştem bine preţul nesfârşit al sufletului nostru şi să dispreţuim bunurile trecătoare ale acestei lumi; să iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele din dragoste către Dânsul ca pe noi înşine”.

Citirea textul biblic Lc 18, 10-14:

10. Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş. 11. Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş; 12. postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. 13. Iar vameşul, departe stând, nici ochii nu voia să şi-i ridice spre cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! 14. Vă spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Încadrarea biblică

În vederea încadrării textului, notăm că în Evanghelia de la Luca, Isus se află spre finalul drumului spre Ierusalim[1]. Cu câteva versete anterioare textului nostru (17,20-37), Isus ne vorbeşte despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi despre ziua Fiului Omului. Ori, în ziua judecăţii va avea loc ridicarea şi umilirea oamenilor; iată de ce unii teologi au crezut că pilda vameşului şi a fariseului ar face parte din acelaşi discurs eshatologic (18,14). Însă v. 9 al capitolului optsprezece sugerează mai curând o schimbare a auditoriului şi o ruptură cu contextul eshatologic precedent; aşadar, nici parabola şi nici aplicaţia acesteia nu au conţinut eshatologic. Luca a plasat parabola în acest context al Evangheliei sale fie pentru că tradiţia o plasa în acest moment al vieţii lui Isus, fie că este vorba aici de rugăciune, la fel ca şi pilda precedentă a judecătorului nedrept şi a rugăminţii văduvei (18,1-8).

Structura textul

Această pildă este proprie doar Evangheliei lui Luca. Ceea ce pare a structura textul nostru sunt cele două personaje antinomice (v. 10): dreptul pios şi conştient de acest lucru este pus în faţa reprezentantului tipic al păcătoşilor publici. Este descrisă întâi atitudinea celui dintâi şi este citată rugăciunea sa. Procedeul literar este identic pentru cel de-al doilea, însă comportamentul acestui şi conţinutul rugăciunii sale sunt opuse (v. 11-13).

Fariseul adresează lui Dumnezeu o rugăciune de mulţumire întocmind catalogul virtuţilor sale: greşelile pe care nu le-a comis, cele două prescripţii pe care le împlineşte, mergând chiar mai departe decât cere Legea (Lc 11,42). Portretul nu are nimic dintr-o caricatură, omul ştie exact ceea ce îi datorează lui Dumnezeu. Chiar şi maniera în care el se demarcă de tâlhari, de nedrepţi, de adulteri este un ecou al rugăciunii psalmilor. Şi totuşi, această aversiune împotriva păcătoşilor (Ps 26) este cea care Dumnezeu o va îndrepta împotriva lui însuşi: acest drept cunoaşte superioritatea sa şi îi dispreţuieşte (v. 9) pe ceilalţi oameni. Astfel, el nu are de fapt nici o cerere către cel Preaînalt.

Conştient de starea sa de păcătos, vameşul nu îndrăzneşte să ridice ochii spre cer, iar rugăciunea sa este o chemare în ajutor: solicită mila lui Dumnezeu. Însă povestirea nu precizează că el s-ar angaja să îşi repare greşelile, aşa cum o va face celălalt vameş al lui Luca, Zaheu (19, 8).

Cu autoritate, Isus trage o concluzie neaşteptată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu (v. 14a). Dumnezeu a declarat drept pe unul dintre cei doi, i-a ascultat rugăciunea şi l-a iertat; însă nu pe cel care nu a cerut nimic. Situaţiile sunt inversate: “urcând la templu” ca păcătos public, unul din cei doi “coboară la casa sa” recunoscut în mod tainic “îndreptat” de către Dumnezeu, în timp ce un altul care a urcat “drept” se întoarce ignorând că dreptatea sa nu a fost recunoscută de către cel Preaînalt. Isus invită ascultătorii să înţeleagă comportamentul divin, înainte de a-i invita să imite pe vameş. Se degajă un caracter paradoxal al mesajului: vameşul este iertat fără să fi reparat în prealabil greşelile sale şi să se fi reconciliat cu aproapele. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu pentru păcătos, deja ilustrată în capitolul 15; indirect, atitudinea lui Isus cu privire la păcătoşi şi marginalizaţi este din nou justificată.

În acest final Luca reiterează legea răsturnării situaţiilor caracteristică sfârşitului timpurilor (1,52-52 ; 6,20-26). Dumnezeu va umili pe cel care se înalţă şi va înălţa pe cel care se umileşte; căci “gândurile Sale nu sunt gândurile oamenilor, căile Sale nu sunt ale lor” (Is 55,8).

Aprofundare spirituală

În continuare vom căuta să facem o aprofundare spirituală a textului, analizând fiecare verset în parte.

v. 10 - Cei doi oameni care merg să se roage la templu reprezintă două categorii aflate la extremele societăţii religioase din Israelul de atunci. Fariseii deţineau conducerea religioasă şi erau consideraţi gruparea cea mai devotată îndeplinirii în practică a Legii (Fapte 26,5). Vameşii, în schimb, erau colaboratorii romanilor şi a irodienilor, în permanent pericol să devină necuraţi prin relaţiile cu păgânii, având faima că ar fi avizi de bani şi nelegiuiţi.

Templul era locul rugăciunii liturgice la anumite momente determinate (Fapte 3,1). Rugăciunea celor doi pare a avea un caracter privat (Lc 2,37; 19,46), dar ea este făcută la Templu, considerat un spaţiu “sigur” pentru a fi ascultat (Is 56,7).

Cei doi “se suie”, urcă la templu. Templu fiind construit pe o colină, înţelegem că cei doi locuiau în partea de sud, de jos a oraşului Ierusalim; în timpul lui Isus, locuitorii din partea de nord sau de est se găseau la aproximativ aceeaşi altitudine cu Templul, nefiind nevoiţi “să urce” pentru rugăciune.

v. 11 - Iudaismul prevedea de obicei ca oamenii să stea în picioare pentru rugăciune (Mt 11,25). Fariseul sta “drept”, într-o atitudine demnă. Comparând această atitudine corectă, însă rigidă a fariseului cu cea neconformistă a vameşului (v.13) avem un tablou pitoresc care pregăteşte admirabil cadrul celor ce urmează să se deruleze înaintea ochilor noştri[2].

Rugăciunea fariseului este o rugăciune făcută la o parte, interiorizat, doar murmurată, deci nu este o rugăciune liturgică tipică. El exprimă trăirea sa profundă.

Rugăciunea iudaică este înainte de toate una de mulţumire şi de laudă; rugăciunea fariseului este conformă Legii, în consecinţă, “dreaptă”. Fariseul crede că îi mulţumeşte Domnului, însă în aşa-zisa rugăciune a sa de mulţumire, el divulgă marea apreciere ce o are despre sine însuşi şi dispreţul faţă de ceilalţi: “eu nu sunt ca ceilalţi”. Fariseul nu este hoţ, adulter, observă Legea. Şi enumerarea viciilor este tipică pentru rugăciunea fariseilor[3].

v. 12 - Fariseul depăşeşte cerinţele Legii, săvârşind fapte bune, care nu sunt prevăzute de Lege în mod explicit ca fiind obligatorii; Legea cerea post şi ajun doar în ziua Împăcării (Lev 16,29), iar fariseul posteşte de două ori pe săptămână, lunea şi joia. Fariseul nostru se putea mândri de a ieşi din ordinar.

Apoi, el dă zeciuială din tot ce câştigă. Scrupulul sau “dreptatea” fariseului este excesivă. Tobia plătea zeciuiala din primele roade ale solului sau din animale (Tob 1,6-8), aşa cum prevedea Legea (Deut 14,25-28); această zeciuială îi viza pe agricultorii şi crescătorii de vite (Deut 12,17). Fariseul în schimb plăteşte zeciuiala din tot ceea ce el cumpără, chiar dacă aceasta nu era cerută de Lege, poate pentru că îi e teamă ca această zeciuială să nu fi fost plătită (Deut 26,12). El face totul ca să nu transgreseze Legea.

Autorii psalmilor amintesc şi ei în rugăciune faptele bune ce le-au îndeplinit pentru Domnul. Dacă ar fi fost suficient de sincer pentru a vedea în Dumnezeu adevărata sursă a dreptăţii sale şi nu ar fi etalat-o în detrimentul celorlalţi, rugăciunea sa ar fi fost în armonie cu spiritul psalmilor. Dar acest fariseu, în rugăciunea sa, uită total de Dumnezeu şi rămâne doar la “eu”: eu nu sunt ca ceilalţi oameni, eu ajun etc.; ceilalţi sunt doar fundalul pe care el îşi construieşte un autoportret. Nu ştim nici dacă acesta se consideră unic sau îi asimilează acestei condiţii şi pe alţi farisei. El se crede deja neprihănit şi consideră că neprihănirea sa îi este suficientă (Is 58,2; Ier 14,12).

v. 13 - Vameşul este şi el o categorie socială aparte, însă într-un sens diferit de fariseu; este evitat şi respins de oamenii pioşi[4].

În rugăciunea sa, vameşul se retrage în colţ căci nu merită să stea în centru între oamenii pioşi. Pentru vameş nu este indicată poziţia corpului în mod special, ci mai ales situarea distanţată: departe de fariseu şi de locul în care stăteau persoanele ce pretindeau să fie în intimitatea Domnului; stă, probabil, în curtea femeilor sau în cea exterioară rezervată păgânilor.

Atitudinea vameşului este evident mai umilă decât cea care era obişnuită în mod curent în rugăciune evreilor. De obicei, rugăciunea se făcea cu mâinile ridicate spre cer (II Mac 3,20), ceea ce presupune ridicarea ochilor, însă acest vameş nu ridică nici ochii, cu atât mai puţin mâinile. Este o atitudine naturală a celor care sunt copleşiţi de o stare de confuzie. Baterea pieptului, locul unde se consideră că se află conştiinţa, este mai ales un semn de pocăinţă (Lc 23,48).

Vameşul se adresează lui Dumnezeu în mod secret ca şi fariseul, însă conţinutul rugăciunii sale este total diferit. Rugăciunea sa nu are decât câteva cuvinte: “Dumnezeu” şi cererea: “fii milostiv…” (Ps 50,3). El se simte păcătos şi nu se compară deloc cu alţii. Vameşul vede limpede răutatea sa şi cere îndreptare de la Domnul.

În propoziţia scurtă pe care o rosteşte există două afirmaţii cardinale. Prima este: “sunt un păcătos”. Aceasta înseamnă că el a devenit deplin conştient de starea lui de păcat şi o recunoaşte în întregime în faţa lui Dumnezeu. A doua afirmaţie cardinală: “numai mila lui Dumnezeu poate să mă ajute”. El depinde în întregime de ea. El nu are merite. În strigătul lui el se identifică cu autorii psalmilor, cu oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Legământ (Ezra 9,6; Ps 25,11; 79,9 ; Daniel 9,7).

v. 14 - Se ridică iminenta întrebare: cine este drept în ochii lui Dumnezeu? Fariseul care, de obicei, împlineşte cu scrupulozitate Legea şi preceptele sau vameşul care colaborează cu duşmanul poporului?

Isus cunoaşte maniera de judecată a ascultătorilor săi şi li se adresează utilizând o modalitate nouă de a vedea lucrurile, introdusă printr-o expresie inedită: “dar Eu vă spun vouă”. El este Profetul lui Dumnezeu, El cunoaşte judecata Lui şi proclamă cu autoritate: vameşul s-a întors acasă îndreptăţit!

Isus ne spune cum a privit Dumnezeu aceste două atitudini, însă cu o anumită rezervă. Textul spune că vameşul s-a întors acasă îndreptăţit, justificat, nu la fel ca fariseul, diferit de acesta. Comparaţia pe care o face textul se referă exclusiv la cele două persoane şi nu la îndreptăţirea lor. Nu putem afirmă că vameşii sunt mai aproape de Dumnezeu decât fariseii; în acel caz am acţiona la fel ca fariseul din pildă, numai că în sens invers. Nu există decât o îndreptăţire aici şi nu este vorba de nici o calificare a acesteia: vameşul, prin rugăciunea sa a devenit plăcut şi drept în ochii lui Dumnezeu; pretinsa rugăciune a fariseului nu l-a făcut să avanseze. Isus nu face nici o aplicaţie a pildei asupra celor două categorii social-religioase a vameşilor şi a fariseilor.

Cuvintele lui Isus sunt atât de clare, încât abia dacă mai trebuie explicate. Ceea ce rezultă din exemplu pentru toată lumea este că Dumnezeu preferă un păcătos pocăit decât o persoană care, împlinind mai mult decât cere Legea, îşi auto-acordă un brevet de dreptate. Mesajul lui Hristos este că: “nu tot ceea ce este apreciat de oameni este apreciat şi de Dumnezeu” (Mt 16,15). Sentinţa finală a pildei se regăseşte şi în alte părţi ale Evangheliei: “cel ce îşi pune încrederea în sine însuşi şi se înalţă, va fi înjosit de Dumnezeu, iar cel ce se înjoseşte pe sine însuşi şi se situează mai prejos de ceilalţi va fi ridicat de Dumnezeu (Lc 14,11; Mt 23,12).

Concluzii

Tema fundamentală a pildei nu este în primul rând umilinţa sau dispoziţia interioară necesară rugăciunii. Pilda arată mai degrabă faptul că un păcătos pocăit este mai agreabil lui Dumnezeu decât un practicant orgolios (Lc 16, 15). Parabola se adresează în primul rând celor care sunt convinşi de ei înşişi că sunt drepţi. Totuşi, Luca omite voluntar să adreseze doar fariseilor această pericopă; atitudinea descrisă aici este una ce se regăseşte la credincioşii comunităţii creştine. Aidoma parabolei precedente, versetul de deschidere indică direct semnificaţia etică pe care Luca vrea să o dea povestirii: cititorul este invitat să vadă, prin antinomie, în atitudinea vameşului un exemplu de imitat şi în cea a fariseului un contra-exemplu.

Omul obţine îndreptăţirea şi mântuirea nu datorită meritelor sale, ci harului lui Dumnezeu. Sfinţenia omului nu există, dacă Dumnezeu nu intervine cu harul Său (Mt 5,20). Împăcarea pe care o caută vameşul prin rugăciunea sa se află de fapt în moartea ispăşitoare a lui Isus. Tema neprihănirii va fi apoi dezbătută de apostolul Pavel în Epistola către Romani 1-3: neprihănirea omului există numai prin îndurare lui Dumnezeu, nu prin merit personal. Conştienţi de acest lucru, nu mai putem să ne mândrim ori să-i dispreţuim pe ceilalţi.

Fariseul aparţine istoriei şi a devenit astăzi o categorie morală bine cunoscută. În Biserică se găsesc corespondente ale atitudinii fariseului în acele persoane care îi prezintă lui Dumnezeu în rugăciune modul lor de a împlini poruncile, de a arăta calitatea acţiunilor proprii, de a se pune pe acelaşi rang cu Dumnezeu ca partener egal. Încrederea fariseică îl face să cugete cu auto suficienţă că el însuşi este drept, că place lui Dumnezeu, că va intra în Împărăţia lui Dumnezeu prin ce a făcut el însuşi. Acesta îi desconsideră pe ceilalţi oameni care nu împlinesc poruncile precum el o face, transformă dreptatea sa într-o normă pentru dreptatea altuia, e gata totdeauna să înveţe pe celălalt.

Virtutea smereniei poate fi definită ca o recunoaştere a faptului că noi suntem dependenţi întru toate de Dumnezeu, ne face conştienţi că suntem nedesăvârşiţi şi supuşi păcatului. Smerenia este temelia tuturor virtuţilor, este o virtute exclusiv creştină. Prima ei pildă ne-o dă însuşi Isus Hristos prin cuvânt şi viaţa Sa. Adevărata ei valoare stă în faptul că Însuşi Mântuitorul, după ce a luat “chip de rob” prin întrupare, “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filip 2,8). El a pus în practică această virtute la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor Săi, poruncindu-le ca “precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,15). Şi tot El a zis: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,29). De-a lungul istoriei mântuirii, Dumnezeu alege ceea ce nu este valoros în ochii oamenilor, pentru a umili ceea ce este de preţ înaintea lumii, astfel încât “nici o creatură să nu se poată mândri în faţa lui Dumnezeu” (I Cor 1,28). Cu cât mai mult un om cunoaşte şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, cu atât mai mult el devine conştient de păcatul său şi cere milostivirea divină(I Tim 1,15).

Rugăciune finală

“Prin harul Tău sunt ceea ce sunt” (I Cor 15,10).

“Îţi mulţumim, Dumnezeule milostiv şi iertător pentru iubirea pe care o arăţi celor mici. Binecuvântat fii pentru coborârea smerită a Fiului Tău la noi; Binecuvântat fii Doamne pentru că în forma umilă a Euharistiei te faci prezent şi ne revelezi calea adevăratei măreţii. Amin”.

Note


[1] se pot citi şi următoarele texte biblice complementare: Fac 4, 1-16; Dt 8, 17; Judec 7, 2-22; I Sam 16, 1-13; I R 17; Ps 130; Mt 6, 1-6; Rom 9, 30-10, 4; I Cor 1, 17-3, 4; Fil 3

[2] Numele de “fariseu” apare pentru prima oară în perioada primilor preoţi-regi Hasmonei. Ei au fost întotdeauna un grup minoritar, “cei separaţi”. Fariseii sunt o mişcare de pietate ce se recrutează din rândul laicilor mai ales - membrii sacerdoţiului care se adaugă acestei grupări fariseice n-au nici o prerogativă - şi destinată să formeze adevărata “comunitate sfântă” a lui Israel. De importanţă fundamentală pentru concepţia fariseilor despre religie era credinţa că exilul babilonian a fost cauzat de faptul că Israel nu a respectat Tora şi că respectarea Legii era o datorie individuală şi naţională. Dar Tora nu era numai “Legea” ci şi “învăţătura”, adică, ea consta nu numai din poruncile fixe, ci şi din adaptarea lor la condiţii schimbătoare şi de aici se putea voia lui Dumnezeu pentru situaţii care nu erau menţionate în mod special. Această adaptare sau deducţie era sarcina celor care studiau Tora. Una dintre primele lor sarcini a fost să stabilească conţinutul Legii scrise: 613 porunci, 248 pozitive şi 365 negative. Următorul pas a fost să “facă un gard” în jurul lor, adică să le interpreteze şi să le completeze în aşa fel încât să nu existe posibilitatea încălcării lor accidentale sau din ignoranţă. În afară de o insistenţă absolută pe unitatea şi sfinţenia lui Dumnezeu, pe alegerea Israelului şi autoritatea absolută a Legii, accentul religiei fariseilor a fost etic şi nu teologic. Condamnarea lor de către Domnul (”făţarnic”) trebuie interpretată în lumina faptului incontestabil că în ce priveşte ţinuta etică, ei se ridicau mai presus de contemporanii lor.

[3] Rom 1,29; II Cor 11, 18.22 ; II Tim 1,9; Gal 5,19; Efes 4,31 ; II Tim 3,2; Tit 3,3.

[4] Cuvântul gr. telōnēs înseamnă colector de impozite pentru romani. Vameşii au avut o reputaţie proastă în Imperiul roman. Cicero a considerat că o ocupaţie cum este cea de vameş este vulgară din cauza urii pe care o atrage (De Officiis, 1, 42, 150). Mai marii vameşilor erau adesea străini de provinciile în care colectau impozitele, dar nu exista nici o prevedere care să-i împiedice pe băştinaşi să ocupe şi ei această funcţie. Expresia architelōnēs din Lc 19, 2 pare să sugereze că Zacheu era mai marele vameşilor din toată regiunea Ierihonului. Vameşii erau de obicei localnici, deoarece trebuiau să-i cunoască pe oamenii din locurile acelea şi obiceiurile lor pentru a evita să fie înşelaţi. Practicile lor de jecmănire (Lc 19, 8 ; 3, 13) au făcut să fie o clasă foarte dispreţuită şi urâtă, aşa încât Domnul Isus s-a putut referi la ei ca simbolizând o atitudine egoistă (Mt 5, 46). Pentru evreii stricţi, însă, această atitudine firească de ură era amplificată şi alterată de consideraţiile religioase potrivit cărora telōnēs erau consideraţi necuraţi din punct de vedere ceremonial, datorită contactului lor neîncetat cu ne-evreii şi datorită necesităţii ca ei să lucreze în sabat. Această necurăţie, cât şi învăţătura dată de rabini elevilor lor că nu le este permis să mănânce cu asemenea persoane, explică atitudinea indicată de expresiile “vameşii şi păcătoşii” (Mt 9,10; 11, 19; Mc 2,15; Lc 5,30; 7,34) şi “vameşii şi desfrânatele” (Mt 21, 31).

Lecturi:8217
Inapoi la inceputul paginii

Comentarii

Draga parinte Vasile, felicitari pentru modul dumneavoastra de a expune cu asa multa claritate si pe intelesul tuturor talcuirea Cuvantului Domnului.
Sa fiti mereu sub ascultarea si inspirarea Spiritului cel de viata facator.
Cu multa prietenie si deosebita consideratie,
Pr. Chindris Stefan,
Ieud 1.04.2008.

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme