Martie 2008

Primele încercări de înfiinţare a unei reviste bisericeşti în Episcopia greco-catolică de Gherla (1867-1868)

Autor: Magdău Petru
Teme: General, Istorie

În toamna anului 1867, profesorii de teologie de la Seminarul teologic din Gherla, respectiv: Eusebiu Cartice, Victor Mihalyi de Apşa, Mihail Ivaşco şi Nicolau Moldovan, trimit o scrisoare episcopului lor, Ioan Vancea, prin care cer aprobarea pentru înfiinţarea unei foi bisericeşti, “care să reprezinte starea şi interesele Bisericii şi clerului nostru greco-catolic”[1]. Acest proiect apare la aproape un deceniu şi jumătate de la momentul întemeierii Episcopiei greco-catolice de Gherla, fiind şi primul de acest gen în cadrul episcopiei - cel puţin după cunoştinţa noastră -, dar într-un context politic ostil oricărei manifestări publice a românilor transilvăneni, adică în lunile imediat următoare definitivării pactului dualist austro-ungar. Momentul apariţiei acestei idei nu este întâmplător, iar soarta pe care acest proiect o va avea este determinată de cadrul politic şi istoric nefavorabil.

Argumentaţia care stă la baza proiectului amintit are în vedere, în primul rând, folosirea tipografiei diecezane din Gherla, înfiinţată doar în anul anterior[2], pentru “luminarea clerului diecezan şi a credincioşilor”, precum şi pentru “apărarea adevărului” împotriva acelora care folosesc tiparul “spre lăţirea învăţăturii celei contrare religiei descoperite de Hristos…”. În al doilea rând, în viziunea autorilor, foaia pentru care cer sprijinul episcopului, odată răspândită la întreg clerul diecezan, adică asigurându-i-se o largă desfacere, putea aduce un venit “frumos” tipografiei diecezane, iar semnatarilor dobândirea mijloacelor materiale necesare pentru procurarea foilor periodice şi închirierea unui spaţiu pentru păstrarea actelor redacţiei.

De asemenea, veniturile realizate pe această cale trebuiau folosite pentru înzestrarea unei biblioteci, “cu care - spun autorii - Dioceza nu se poate încă lăuda”. Între lucrările menţionate spre a fi achiziţionate din aceste potenţiale venituri se numără acele corpusuri de texte, surse care nu ar fi trebuit să lipsească din nici o bibliotecă sau institut teologic, respectiv: Cursus Completus S. Theologiae, Cursus completus S[acrae] Scripturae, Bibliotheca SS[anctorum] Patrum Latinae et Graecae Ecclesiae şi Bibliotheca Scriptorum Byzantinorum. Interesant pentru poziţionarea în câmpul ideilor teologice şi al surselor bibliografice, dar şi în ceea ce priveşte proiecţia de viitor, respectiv evoluţia unui institut de formare teologică şi implicit a unei literaturi teologice care să emane de aici, este modul în care cei patru profesori îşi justifică utilitatea achiziţionării lucrărilor amintite. Astfel, studiind Cursus Completus S. Theologiae, în care se găsesc dizertaţiile şi tratările cele mai alese din toate ramurile, “vom fi în stare a apăra învăţătura catolică”. Din Cursus completus S[acrae] Scripturae “vom putea lucra cuvântări sfinte şi tâlcui cu temei, la timpul său Sf. Scriptură”. Apoi, Bibliotheca SS[anctorum] Patrum Latinae et Graecae Ecclesiae va fi folositoare “pentru a putea conferi în isvoarele lor citaţiunile, carii le-ar întrebuinţa nescine în contra învăţăturilor prin noi apărate”. În sfârşit, din Bibliotheca Scriptorum Byzantinorum se vor putea cunoaşte istoria bisericii răsăritene şi fazele prin care a trecut legislaţia acesteia.

În proiectul celor patru semnatari, aceste lucrări cumpărate din fondurile care trebuiau să se strângă din vânzarea foii bisericeşti, aveau menirea de a forma “ornamentul cel mai de preţ al Bibliotecii Seminarului Diecezan”, dar şi aceea de a oferi profesorilor, clerului şi, nu în ultimul rând, seminariştilor, o pregătire teologică capabilă de a rezista polemicilor sau - cum spune documentul - “a nu se teme de năvălirea contrarilor”.

Ideile profesorilor gherleni sunt îmbrăţişate imediat şi de Episcopul locului, Ioan Vancea. Acesta, printr-o circulară adresată clerului diecezan[3], la 19 decembrie 1867, se grăbeşte să anunţe apariţia unei foi bisericeşti, îndemnându-şi totodată preoţii la prenumerarea acesteia. Circulara episcopului Vancea aduce câteva informaţii noi: în primul rând, se spune că ideea înfiinţării foii bisericeşti este mai veche, chiar după punerea în funcţiune a tipografiei diecezane, că ea a fost discutată în Consistoriu şi abia apoi transmisă profesorilor de teologie.

Din documentele care ne stau la dispoziţie, putem afirma că succesiunea evenimentelor a fost alta. Iniţiativa a aparţinut profesorilor amintiţi mai sus, care o transmit episcopului, acesta o discută cu Consistoriul diecezan unde se stabilesc datele tehnice şi editoriale, iar apoi, găsind-o bună, o face publică prin circulară. În sprijinul celor enunţate există două argumente: 1. de la momentul scrisorii iniţiale a profesorilor (13 noiembrie 1867) până la data emiterii circularei prin care se “oficializa” ideea (19 decembrie 1867) trece o lună, timp prea lung - spune noi - dacă discuţiile erau demarate cu mult înainte; 2. titlul sub care urma să apară revista, şi anume Credinţa, precum şi amănunte legate de scop, preţ etc., le găsim pentru prima dată enunţate în circulara episcopului Vancea şi nu în scrisoarea anterioară, ceea ce ne face să credem că profesorii au venit cu ideea, dar, în mod firesc, au lăsat la latitudinea Episcopului şi Consistoriului stabilirea denumirii sub care urma să apară revista şi creionarea direcţiilor şi cadrului în care urma să evolueze aceasta.

Aşadar, circulara amintită afirmă caracterul şi scopul foii: “o foaie bisericească, ştiinţifică şi scolastică care să cuprindă în sine învăţăture, disertaţiuni, predice, catehesuri şi alte câte dezbateri din ramurile câmpului triplu: spiritual, intelectual şi moral”. Ea urma să apară de două ori pe lună, la 1 şi 15 a fiecărei luni, în mărime de 1½ până la 2 coli, în format octav. Preţul era stabilit la 4 fl. pe an, pentru Transilvania, iar pentru străinătate, un galben. În acest preţ, pentru clerul din dieceza Gherlei, era inclus şi costul tuturor circularelor diecezane de pe tot parcursul anului. Asocierea foii cu circularele diecezane avea rolul de a-i asigura acesteia o distribuire cât mai largă, de a o face cât mai atractivă pentru cler. Apoi, se arată necesitatea susţinerii - financiare - a acestui proiect de către cler, prin abonamente, întru-cât “a încetat - să apară - şi singurul organ” de presă românesc ce apărea “în această plasă”, respectiv: Sionul românesc. Clerul diecezan a primit favorabil propunerea episcopului, semn că exista un larg orizont de aşteptare în acest sens, şi a răspuns prin foarte multe cereri de prenumerare încă de la începutul anului 1868[4].

La sfârşitul anului 1867 redacţia, din care făceau parte cei patru profesori seminarişti, stabileşte şi cuprinsul foii bisericeşti[5]. Astfel, Credinţa urma să conţină: dizertaţiuni din oricare ramură a teologiei, mai ales din acelea ce au influenţă în viaţa practică a serviciului preoţesc, cuvântări bisericeşti originale sau traduse, corespondenţe despre întâmplări religioase din orice parte a bisericii greco-catolice dar şi ştiri despre starea Bisericii Catolice, informaţii despre starea fondurilor şi fundaţiilor diecezane, ştiri despre starea şcolilor populare şi nu în ultimul rând explicaţii rituale. Cu această ocazie, ei cer Episcopului Vancea demararea formalităţilor pentru a obţine aprobarea şi din partea autorităţilor, respectiv a Guvernului Transilvaniei şi Ministerului de Interne, ceea ce episcopul va şi face trimiţând cererea către Guvernul Transilvaniei, încă din 28 decembrie 1867.

Dacă până în acest moment putem spune că proiectul înfiinţării unei foii bisericeşti - dezbătut doar la nivel local, la nivelul politicii eparhiale - a trăit într-o fază a bunelor intenţii, a dorinţelor sincere de “luminare” a Bisericii şi şcolii gherlene, din momentul în care el intră în atenţia autorităţilor vremii, urmându-şi cursul firesc, legal de aprobare din partea acestora, proiectul va căpăta nuanţe politice.

În plină dispută politică şi naţională privind legalitatea şi implicaţiile pactului dualist austro-ungar, apariţia unei reviste noi, chiar şi bisericeşti, era privită cu susceptibilitate de către autorităţile maghiare. Acest lucru se explică şi prin prisma faptului că proiectată foaie bisericească nu putea acorda suficiente garanţii că va avea o conduită editorială favorabilă, sau cel puţin neutră, faţă de problemele politice ale momentului. Credinţa¸ chiar dacă urma să apară în sânul confesiunii greco-catolice, şi să reprezinte, în primul rând, interesele Bisericii, nu putea face abstracţie - în viziunea autorităţilor maghiare - de frământările naţiunii române, cea care se considera puternic neîndreptăţită de dualism. În acest cadru, iniţiativa venită dinspre Gherla se va lovi de mai multe obstacole, precum interpretarea părtinitoare a legilor presei, garanţii financiare etc. ceea ce exprimă, într-o formă voalată, refuzul.

Într-o primă etapă, la cererea formulată de Ioan Vancea, Guvernul Transilvaniei, prin intermediul comitelui suprem al Comitatului Solnok-Dăbâca, Dániel Banffÿ, cere lămuriri privind redactorul foii, editorul şi locul unde se va tipări. Informaţiile cerute de Guvern sunt clarificate câteva zile mai târziu, pe 28 ianuarie 1868, astfel: redactor va fi Eusebiu Cartice în colaborare cu Victor Mihalyi de Apşa şi Mihail Ivaşco, iar de editura foii se va ocupa Nicolau Moldovan[6]. Locul unde urma să apară ea era în tipografia diecezană din Gherla. Ca o garanţie suplimentară a orientării foii, poate şi pentru a preveni unele îndoieli ale autorităţilor, redactorii şi editorul subliniază faptul că foaia Credinţa este “menită de a fi de o natură curat basericeasca, în politica nu se va mesteca”.

De altfel, iniţiatorii proiectului nu vedeau nici un fel de impediment în materializarea proiectului lor. Atitudinea optimistă a acestora o trădează o scrisoare din 31 ianuarie 1868 adresată lui Vancea[7], în care cei patru îşi arată convingerea, că “după susternerea deslucirilor cerute din partea Naltului Guvern, acesta nu va intardia a da concesiunea de lipsă la edarea foiei noastre bisericesci ce va se iesă la lumină aici în Gherla”. Cu această ocazie, ei reiterează cererea ca din banii ce se vor strânge de la preoţii din Dieceză pentru foaia proiectată, “să se dea anticipat o sumă pentru procurarea unor periodice” necesare pregătirii cât mai bune a textul foii, în mod corespunzător aşteptărilor. Dintre periodicele cerute, spicuim câteva titluri elocvente pentru varietatea bibliografică şi orizontul larg de ideii care-i animă pe cei patru profesori. Avem aşadar, periodice precum: Acta ex iis decrepta quae apud S[anctam] Sedem apărută la Roma în 1865, Archiv für katholisches Kirchenrecht editată la Innsbruck - 1856, Der Prediger und Katechet de la Regensburg, Theologische Quartalschrift aparută la Tübingen, Le Correspondant de la Paris, Etudes religieuses de asemenea de la Paris, Revue catholique apărută la Louvain, dar şi un periodic romano-catolic, numit Ecclesia, tiparit la Bucureşti. Pe lângă acestea, ei solicită din nou achiziţionarea titlurilor “din stabilimentul Migne de la Paris” - pe care le-am citat la începutul prezentării -, dar şi opera lui Toma d’Aquino, Summa Theologica, care - în viziunea lor - “este un izvor sigur pentru ştiinţele teologice”.

Am trecut în revistă aceste titluri pentru că selecţia făcută de profesorii gherleni ni se pare foarte expresivă pentru orientările lor intelectuale, teologice, formative, sau chiar identitare. În acest caz, nu este important dacă s-au cumpărat sau nu respectivele lucrări, ci faptul că ei selectează dintr-o varietate de surse bibliografice tocmai pe acestea pentru a le servi lor drept isvoare pentru textele care urmau să se elaboreze şi să se publice în Credinţa, dar - foarte probabil - şi ca bibliografie pentru teologii din Seminarul din Gherla.

Proiectul, cu toate ideile sale “măreţe”, nu a reuşit să impresioneze cu nimic autorităţile. Ministerul de Interne maghiar, invocând prevederile legii presei din 27 mai 1852, art. 13, 14, condiţionează apariţia foii de depunerea unei garanţii de 2625 fl. v.a. Această sumă trebuia depusă cu 8 zile înaintea apariţiei primului număr şi constituia o garanţie/depozit din care se trăgeau toate amenzile la care putea fi obligată redacţia de către autorităţi, iar în cazul în care ea se epuiza şi nu era reînnoită în curs de 3 zile, publicaţia înceta să mai apară.

Ministerul de interne interpreta anacronic legea presei din 1852. În primul rând, legea amintită, dată în perioada neoabsolutistă, a fost modificată, sub regimul de deschidere liberală, printr-o nouă legea a presei din 7 decembrie 1862. Ea totuşi a rămas în vigoare în Transilvania, în timp ce în celelalte provincii ale Imperiului funcţiona legea nouă, liberală. Chiar şi aşa, legea din 1852 nu impunea o cauţiune pentru revistele care aveau conţinut pe teme ştiinţifice religioase, morale sau şcolare, ci doar pentru acelea care prezentau evenimentele politice contemporane, deci intrau în categoria unei prese angajate politic. Dar, în mână guvernului maghiar legea presei din 1852 devine un instrument autoritar de control al oricăror manifestări ale spiritului public, iar într-un context politic precum a fost acela al anilor 1867-1868, guvernul nu ezită să facă exces de autoritate. Instituind regimul unei cenzuri severe şi obligativitatea unei cautiuni foarte ridicate pentru apariţia oricărui periodic, legea presei a constituit, în epocă, temeiul unor numeroase procese de presă[8].

După consultarea unui avocat din Gherla, Episcopul Ioan Vancea răspunde Ministrului de interne maghiar, cerându-i acestuia să-i scoată de sub incidenţa legii presei din 1852 şi să-i scutească “că n-au bani de garanţie”[9]. În sprijinul cererii sale, episcopul Ioan Vancea arată ce ar aduce “bun” pentru Biserică şi Stat foaia Credinţa: 1. vor publica directivele oficiale; 2. vor informa despre administrarea episcopiei şi despre actele de caritate; 3. va contribui la educarea clerului şi a treburilor legate de credinţă; 4. se vor publica ordinele şi hotărârile ministeriale privind şcolile; 5. şi va trata evenimentele ce privesc credinţa şi Biserica[10]. Din cele enumerate, Ministerul trebuia să vadă că foaia nu se va ocupa de politică şi nu vor ieşi din “direcţia” impusă. O garanţie în plus, Vancea adaugă: “iar dacă unii ar scrie greşit, le-ar fi în pericol serviciul, pentru că majoritate sunt profesori sau lucrează pentru Stat”.

Nici de această dată ministerul nu arată mai multă înţelegere. La 8 martie 1868, într-o scrisoare adresată episcopului Vancea, i se comunică acestuia faptul că legea din 1852 rămâne “încă” în vigoare pentru Ardeal, deci nu poate să aplice scutirea de taxă, dar le poate acorda o amânare la plata garanţiei, dacă editorul i-o va cere în scris. O altă posibilitate ar fi fost aceea ca foaia Credinţa să-şi schimbe formatul şi numărul de apariţii, adică să apară odată la 2-3 luni, de doar 4-6 ori pe an, ceea ce ar fi scăzut mult răspândirea şi impactul

În această situaţie, cei patru profesori care şi-au asumat cu 5 luni înainte programul înfiinţării unei foi bisericeşti în Episcopia Gherlei, îşi expun episcopului Vancea punctul lor de vedere, anume că “foia proiectată, în modul acesta nu poate vedea lumina tiparului şi să se aştepte ştergerea legii de presă, care precum se vede nu poate fi departe”[11]. Cauţiunea pretinsă de minister nu poate fi depusă, întru-cât cheltuielile cu tipărirea foii şi a circularelor abia pot fi acoperite din banii abonamentelor, iar modificarea numărului de apariţii la 4-6 pe an nu ar duce la atingerea scopului propus şi nici nu va avea susţinerea clerului decât la nivelul diecezei. Apoi, schimbarea formei cu acel scop de a scăpa de cauţiune ar “mirosi a eludarea legii”, care nu poate fi omisă cu totul. Ei îşi încheie scrisoarea cu recomandarea să fie înştiinţat clerul diecezan despre cauţiune ce s-a ivit neaşteptat în contra ieşirii foii, iar banii trimişi ca prenumerare să se primeasca de la tipografie. Prin circulara din 4 aprilie 1868, episcopul Vancea face cunoscut clerului diecezan că “foaia bisericeasca Credinţa nu poate ieşi la lumină - din cauza - legilor sustătătoare încă în vigoare pentru Transilvania (…) deci ieşirea foii se amână pentru alt timp”.

În concluzie, proiectul înfiinţării reviste/foii bisericeşti Credinţa în Episcopia Gherlei a fost unul lăudabil şi s-a bucurat de un sprijin larg atât din partea ierarhiei eparhiale, în special a episcopului Ioan Vancea, prin implicarea directă în tratativele cu autorităţile maghiare, dar şi din cea a clerul diecezan, prin numeroasele abonamente făcute. Eşecul său se datorează însă momentului istoric şi a contextului politic nepotrivit unor asemenea idei. Până în anul 1875, când Nicolae Fekete Negruţiu va reuşi editarea unor periodice la Gherla, respectiv Predicatoriul săteanului român şi Cărţile săteanului roman[12], proiectul Credinţei va rămâne singular în cadrul episcopiei greco-catolice a Gherlei.

Note


[1] Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Cluj, fond Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla (în continuare ANDJC, EgcCG), doc. 3253/1867, f. 1r-2v (Anexa I).

[2] Tipografia diecezană din Gherla a fost înfiinţată în noiembrie 1866, în timpul păstoririi lui Ioan Vancea. Pentru aceasta vezi: V. Bojor, EpiscopiiDiecesei Gr. Cat. de Gherla acum Cluj-Gherla (1856-1939), editia a II-a, Cluj-Napoca, Viaţa Creştină, 2000, pp. 182; Nicolae Bocşan, Mirela Andrei, Episcopul Ioan Vancea. Pastorale şi circulare 1865-1869, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 88-92, 154-156, 159-161; ANDJC, EgcCG, Protocolul exhibitoriu nr. 13/1866, doc. 2383, 2772, 3964, 4164, 4242 etc.

[3] Nicolae Bocşan, Mirela Andrei, Episcopul Ioan Vancea. Pastorale şi circulare 1865-1869, Cluj-Napoca, 2003, pp. 244-245; ANDJC, EgcCG, doc. 3253/1867, f. 3r-v.

[4] ANDJC, EgcCG, Protocol exhibitoriu pre anul 1868, nr. 15, doc. 321 etc.

[5] ANDJC, EgcCG, doc. 947/1868, ff. 9r-10v (Anexa II) şi Protocol exhibitoriu pre anul 1867, nr. 14, doc. 3666, ff. 618v-619r.

[6] ANDJC, EgcCG, doc. 947/1868, f. 11r (Anexa IV); Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Alba (în continuare ANDJA), fond Mitropolia Română Unită Blaj, Arhiva generala - Acte neînregistrate, doc. 1/1868, ff. 1r-2v (în continuare MRUB).

[7] ANDJA, MRUB, Arhiva generala - Acte neînregistrate, doc. 1/1868, f. 1r-2v. În inventarul acestui fond, nr. inv. 325, din cadrul ANDJA, documentul 1/1868 are următorul titlu: Rapoare înaintate episcopului de Oradea prin care se solicită intervenţia acestuia pentru editarea “Credinţei. După părerea noastră, documentele din acest dosar sunt copiile a două scrisori adresate episcopului greco-catolic de la Gherla, Ioan Vancea şi nu episcopului de Oradea, Iosif Pop-Sălăjeanu (Joseph Papp-Szilagyi).

[8] În cursul anilor 1867-1868 au avut loc mai multe procese de presă, precum au fost cele de la Federatiunea etc. În decursul a numai 10 luni de la instaurarea dualismului, în Ungaria s-au intentat din partea autorităţilor nu mai puţin de 42 de procese de presă. Pentru acestea vezi: Gelu Neamţu, Procese politice antiromâneşti din epoca dualismului austro-ungar 1868-1890, Cluj-Napoca, 2004; Serban Polverejan, Nicolae Cordos, Miscarea memorandista in documente (1885-1897), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973, p. 23.

[9] ANDJC, EgcCG, doc. 947/1868, ff. 7r-8r (Anexa VIII, 24 februarie 1868).

[10] ANDJC, EgcCG, doc. 947/1868, f. 7r.

[11] ANDJC, EgcCG, doc. 947/1868, f. 4r-v (Anexa X, 2 aprilie 1868); Acest document apare în Protocolul Exhibitoriu pe anul 1868, nr. 15, doc. 1182: “Corul profesoral din locu cu 2 aprilie a.c. isi da opinia cu privinta la Credinta“, ff. 199v-200r.

[12] În 1875, sub redacţia lui Nicolae Fekete Negruţiu, apare la Gherla Predicatoriul săteanului român (1875-1880), care, în 1880, îşi va schimba denumirea în Preotul român (1880-1890). Începând din 1876, în aceeaşi tipografie “Diecesană” din Gherla, apare periodicul Cărţile săteanului român (1876-1886) precum şi Amicul familiei (1878-1890). Pentru acestea vezi: Nerva Hodos, Al. Sadi Ionescu, Publicaţiile periodice româneşti, vol. III, Bucureşti, 1913, pp. 31, 121, 507.

Lecturi:2108
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme