Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Marconi Claudiu
Teme: Spiritualitate, Teologie

Înmormântarea sau prohodul în ritul bizantin

Biserica se află alături de credincioşii săi în toate împrejurările vieţii, de la naştere până în clipa morţii. Ritualurile legate de sfârşitul peregrinării pământeşti alcătuiesc un tot unitar de ierurgii, fiecare cu scopul ei bine determinat (slujba la ieşirea cu greu a sufletului, citirea stâlpilor, litia mica pentru morţi, slujba înmormântării), cea mai importantă dintre ele, slujba înmormântării, apare ca o sinteză a întregii teologii despre moarte, o mângâiere a familiei şi prietenilor celui răposat dar şi o binecuvântare a sfârşitului unei vieţi.

Ritul bizantin cunoaşte mai multe denumiri pentru slujba de înmormântare, majoritatea venite pe filieră slavonă, denumirea de prohod fiind cea mai răspândită. Există mai multe slujbe de înmormântare: pentru laici, pentru clerul de mir, pentru călugări, pentru copii. Mai există şi o rânduială specială pentru oficierea înmormântării în săptămâna luminată, fiindcă este un timp al bucuriei în care este prăznuită Învierea Domnului.

Slujba înmormântării mirenilor

Aceasta este rânduiala obiÅŸnuită a înmormântării. Formularul ei se regăseÅŸte în Euhologhion (Molitfelnic) dar ÅŸi în extrase cum ar fi anumite cărÅ£i de rugăciune precum cele editate de greco-catolicii din diasporă. Rânduiala slujbei înmormântării începe la casa răposatului unde se face parastasul mic: binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, troparele “Cu sufletele drepÅ£ilor”, “ÃŽntru odihna Ta, Doamne”, ectenia pentru cei adormiÅ£i ÅŸi apolisul cu în veci pomenirea lui. Apoi alaiul funerar merge la biserică, unde se face slujba propriu-zisă a înmormântării. Aici mortul se află pentru ultima oară în mijlocul parohiei, luându-ÅŸi astfel rămas bun atât de la cei rămaÅŸi în viaţă cât ÅŸi de la biserica unde a participat la sfintele slujbe, în jurul căreia s-a desfăşurat întreaga lui viaţă religioasă. După cum aici a avut loc botezul ÅŸi îmbisericirea, tot aici se cuvine să se facă ÅŸi cea din urma slujbă. ÃŽn timpurile recente acest ultim drum la biserică a fost adeseori suprimat, fie din cauza lipsei de locaÅŸuri de cult, fie din motive legate de dorinÅ£a familiei celui răposat. Trecând peste această etapa, prohodul a ajuns să fie săvârÅŸit fie la casa răposatului, fie la marginea gropii.

După aducerea trupului răposatului în biserică, acesta este aÅŸezat în naos cu faÅ£a spre altar[1] se împart lumânări aprinse, semn al învierii. Mortul are în mâini o cruce sau o icoană. Preotul îmbrăcat în epitrahil ÅŸi felon (sau numai epitrahil) de culoare mohorâtă stă cu faÅ£a la răposat, dar uneori se preferă aÅŸezarea la capul celui răposat. Preotul dă binecuvântarea, cantorul rosteÅŸte rugăciunile începătoare, apoi citeÅŸte psalmul 90, “Cel ce locuieÅŸti întru acoperământul celui preaînalt”, timp în care se tămâiază iconostasul, apoi în jurul sicriului. Se citeÅŸte apoi psalmul 118, intercalat de obiÅŸnuita ectenie pentru cei răposaÅ£i. Practica parohială ortodoxă a impus omiterea psalmului 118 ÅŸi rostirea a două tropare de la rânduiala parastasului ÅŸi anume “Cela ce prin adâncul înÅ£elepciunii cu iubirea de oameni toate le chiverniseÅŸti ÅŸi ceea ce este de folos tuturor le dăruieÅŸti, unule Ziditorule, odihneÅŸte Doamne, sufletele adormiÅ£ilor robilor tăi, că spre Tine nădejdea ÅŸi-au pus, spre Făcătorul ÅŸi Ziditorul ÅŸi Dumnezeul nostru” ÅŸi “Pe tine zid ÅŸi liman te avem ÅŸi rugătoare bine primită către Dumnezeu, pe care L-ai născut Născătoare de Dumnezeu nenuntită, a credincioÅŸilor mântuire”, iar rânduiala greco-catolică a suprapus începutul slujbei înmormântării cu rânduiala Panahidei (litia mică pentru morÅ£i sau parastas mic) a cărei rânduială se află ÅŸi în Liturghier[2] rostindu-se cele patru tropare obiÅŸnuite de la Panahidă, urmate de ectenia pentru adormiÅ£i cădindu-se la fiecare cerere a acesteia. După acest început, slujba înmormântării continuă cu aÅŸa numitele Evloghitare (Binecuvântări) ale morÅ£ilor (Ceata sfintilor…). Acestea sunt o variantă funebră a Evloghitarelor învierii care se cântă la utrenia duminicilor. Dupa aceste tropare urmează încă o ectenie pentru morÅ£i, cu rugăciunea “Dumnezeul sufletelor ÅŸi a tot trupul” urmată de acest tropar funebru pe versul 5 “OdihneÅŸte, Mântuitorului pe robul Tău în curÅ£ile tale precum este scris, trecând ca un bun greÅŸelile lui cele de voie ÅŸi cele fără de voie, ÅŸi toate cele întru ÅŸtiinţă ÅŸi întru neÅŸtiinţă, iubitorule de oameni”. Euhologhionul notează în acest moment rostirea psalmului 50 “MiluieÅŸte-mă, Dumnezeule…”, urmat fiind de canonul vers 6, alcătuire a lui Teofan Graptul cu stihul “OdihneÅŸte Doamne pe robul Tău”. Practica greco-catolică a redus adeseori acest canon doar la rostirea condacului celor adormiÅ£i “Cu sfinÅ£ii odihneÅŸte, Hristoase, sufleul robului Tău” ÅŸi a icosului “Tu însuÅ£i eÅŸti fără de moarte cela ce ai făcut ÅŸi ai zidit pe om, iar noi păcătoÅŸii din pământ suntem ÅŸi în acelaÅŸi pământ ne vom duce, plângere de îngropare făcând cântarea Aliluia”. După irmosul cântării a IX-a se citesc sau se cântă cele opt stihiri idiomele (câte una pentru fiecare vers), facere a Sfântului Ioan Damaschinul, care deplâng scurtimea vieÅ£ii omeneÅŸti.

Urmează Fericirile, după care se citeşte Apostolul din 1 Tesaloniceni 4, 13-17 care vorbeşte despre învierea morţilor, timp în care se face cădirea mică ca şi la începutul slujbei. Urmează citirea evangheliei de la Ioan 5, 24-30 în care Hristos vorbeste iudeilor despre învierea celor răposaţi întru credinţă. După acest moment se rostesc rugăciunile de dezlegare în care preotul se roagă ca Dumnezeu să dezlege sufletul răposatului de orice fel de blestem sau afurisenie, să i se ierte tot păcatul săvârşit în viaţă, iar trupul să se dea firii.

Se cântă apoi o serie de podobii în care ne este prezentată imaginea vremelniciei vieÅ£ii trupeÅŸti ÅŸi ne este amintit faptul că toÅ£i vom muri. Se dă ultima sărutare mortului, prin care se sărută icoana sau crucea de la pieptul răposatului, iar familia îşi ia rămas bun printr-un ultim semn de împăcare. Preotul face apoi apolisul, iar la final se cântă “ÃŽn veci pomenirea lui” de trei ori, timp în care ridică ÅŸi se leagănă coliva sau colacul ÅŸi cu vinul. Această ultimă cântare îl recomandă pe răposat Dreptului Judecător ca Aceasta să-ÅŸi amintească pururea de sufletul mortului dar ÅŸi celor vii li se atrage atenÅ£ia să păstreze legătura spirituală cu cel adormit ÅŸi să-l pomenească mereu.

Trupul este dus la groapă, însoÅ£it fie de cântarea lui “Sfinte Dumnezeule” fie de altă cântare. Pe drumul până la cimitir, se pot face staÅ£iuni la răspântiile de drum, fie în locurile unde acesta a trăit sau de care acesta ÅŸi-a legat existenÅ£a, rostindu-se ectenia pentru răposaÅ£i. La groapă se rosteÅŸte pentru ultima oară ectenia pentru morÅ£i, preotul stropeÅŸte trupul cu vin amestecat cu untdelemn rostind “Stropi-mă-vei cu isop ÅŸi mă voi curăţi, si mai vârtos decât zăpada mă voi albi” apoi se aÅŸează în groapă, preotul aruncând prima lopată de pământ rostind cuvintele “Al Domnului este pământul ÅŸi plinirea lui, lumea ÅŸi toÅ£i cei ce trăiesc într-însa”.

Poezia imnografică legată de ritualul înmormântării este profund teologică, exprimând atât o încercare de a alina durerea celor dragi cât ÅŸi concepÅ£iile dogmatice privitoare la învierea morÅ£ilor ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. Un exemplu de geniu imnografic ÅŸi teologic este frumosul irmos al cântării a IX-a a canonului lui Teofan Graptul, sinteză a conceptului de chenoză dar ÅŸi o încântătoare doxologie adusă Pururea Fecioarei: “Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a privi oÅŸtile îngereÅŸti, iar prin tine, Preacurată s-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe carele mărindu-L cu oÅŸtile cereÅŸti pe tine te fericim.”

Slujba inmormântării preoţilor şi diaconilor de mir

Celelalte formulare liturgice de înmormântare sunt mai rare. Rânduiala slujbei preotilor şi diaconilor de mir este mai lungă şi mai solemnă decât cea a laicilor adulţi, se citesc cinci lecturi din apostol şi cinci pericope evanghelice, cântările vorbesc despre Tainele pe care preotul le-a celebrat în timpul vieţii. Uneori exista şi obiceiul înconjurării bisericii şi citirea unor pericope evanghelice la fiecare oprire. Trebuie menţionat faptul că toţi clericii sunt înveşmântaţi în veşmintele treptei din care au făcut parte şi li se aşează Evangheliarul pe piept, Evanghelie căreia au slujit, iar pe faţa li se aşează un acoperământ.

Slujba inmormântării călugărilor

La slujba înmormântării călugărilor, care este la fel de lungă ca şi cea a preoţilor de mir, se rostesc cântări specifice care amintesc de lupta şi nevoinţele călugăreşti, doar pericopa evanghelică e aceeaşi ca şi la slujba pentru mireni. În Biserica Ortodoxă Română ca şi în cea greacă arhiereii sunt înmormântaţi ca şi călugării[3], în Biserica Ortodoxă Rusă exista un formular special de slujbă folosit numai pentru înmormântarea arhiereilor. Există posibilitatea ca pentru episcopii proveniţi din preoti celibi sau văduvi să se facă slujba pentru clerul de mir, dacă aceştia au cerut în mod expres acest lucru.

Slujba inmormântării copiilor mici

Înmormântarea copiilor mici, în vârstă de până la şapte ani, se face după un ritual redus, cu un canon diferit de cel de la slujba mirenilor adulţi, un alt Apostol (Corinteni 15, 39-45), altă Evanghelie (Ioan 6,35-39) şi o rugăciune de recomandare a sufletului pruncului înaintea lui Hristos, Dreptul Judecător.

Slujba inmormântării la Paşti

Rânduiala înmormântării la Paşti, folosită în săptămâna luminată, este grefata pe slujba Învierii din noaptea Sfintelor Paşti. În cadrul canonului Sfintelor Paşti se citeşte apostolul din ziua respectivă şi Evanghelia de la slujba Botezului.

Înmormântarea, ca şi toate soroacele şi slujbele inchinate sunt strict legate şi de pomenile de vin şi pâine ca şi de alte bucate sau bunuri, care le succed. Spre pomenirea celor răposaţi se aduc la biserică pâine - colac sau prescură - colivă şi vin. Coliva este o fiertura de grâu îndulcită cu miere şi aromată cu mirodenii, semn material al credinţei noastre în înviere. Actualmente, în mediul greco-catolic coliva a fost înlocuită de colac şi alte prinoase de pâine. Biserica închină mai multe zile pomenirii generale a celor adormiţi şi anume sâmbăta din ajunul Duminicii lăsatului sec de carne, sâmbăta din ajunul Rusaliilor, toate sâmbetele din Postul Păresimilor. Sâmbăta devenind astfel ziua din cadrul ciclului liturgic săptămânal inchinată parastaselor.

Prohodul Domnului

La o privire fie şi numai superficială, se pot observa asemănările dintre structura unei utrenii si slujba înmormântării. Aşa cum fiecare are parte de slujba de înmormântare, în fiecare an liturgic noi ne asociem la înmormântarea Domnului nostru Isus Hristos prin utrenia Sâmbetei celei mari săvârşită în chip de Denie[4] în seara Vinerii Mari.

ÃŽn Vinerea Mare, la vecernia Sâmbetei Patimilor, celebrată în cursul după-amiezei, este scoasă în mijlocul naosului ÅŸi aÅŸezată pe o masa icoana brodată sau cusută pe pânză a punerii în mormânt a Mântuitorului, numită ÅŸi Epitaf. Denia Prohodului Domnului, celebrată în seara Vinerii Mari începe ca orice utrenie cu cei ÅŸase psalmi, ectenie mare, “Dumnezeu este Domnul” cu troparele “Iosif cel cu bun chip” ÅŸi “MironosiÅ£elor femei” după care preotul sau preoÅ£ii fac cădire mare, se aÅŸează în jurul mesei cu sfântul epitaf ÅŸi cântă prima strofă a primei stări a prohodului: “ÃŽn mormânt, Viaţă, pus-ai fost, Hristoase, ÅŸi s-au spăimântat oÅŸtirile îngereÅŸti, plecăciunea Ta cea multă preamărind”.

Prohodul este o creaţie imnografică datând din secolul al IX-lea, fiind alcătuirea poetică şi muzicală a lui Teodor Studitul, stareţul mănăstirii Studion din Constantinopol. Creaţia acestuia a fost imediat intercalată între versetele psalmului 118, unde se păstreză până astăzi, apărând în toate ediţiile Triodului şi în Straştnic. Prohodul are exact acelaşi număr de strofe câte versete are şi psalmul 118, plus încă două la fiecare stare, cu repetarea strofei dintâi. Dacă rostirea versetelor psalmului între strofele prohodului a intrat în desuetudine, mai ales în mediul parohial, cântarea integrală a celor trei stări ale prohodului a devenit marcă a acestei denii din Săptămâna Patimilor.

Cele trei stări, care exprimă în acelaşi timp şi durerea amestecată cu speranţă a patimilor lui Hristos, alcătuiesc o laudă adusă patimilor Mântuitorului, povestind în termeni poetico-teologici atmosfera patimilor lui Hristos şi a suferinţelor Maicii Sale şi a tuturor celorlalţi apropiaţi Lui. Textul acestuia a fost prima oară tradus şi tipărit la noi în Triodul de la Râmnic (1731) suferind de-a lungul timpului o serie de modificări textuale. Varianta actuală utilizată in Biserica Ortodoxă Română a fost fixată în 1942, de atunci şi pânâ astăzi fiind publicată şi în broşuri separate. Formula muzicală folosită de ortodocşii români se păstreză încă din secolul al XVIII-lea, existând marturii scrise ale acestor melodii practicate şi astăzi. Greco-catolicii români folosesc textul publicat în Straştnic sau cel din Triodul ortodox.

Cele trei stări se cântă în jurul epitafului, fiind intercalate de ectenii mici. După ultima stare a prohodului se cântă Evloghitarele (Binecuvântările) ÃŽnvierii ca o pregustare a bucuriei din noaptea PaÅŸtelui, urmate de ectenie mică ÅŸi de o sedealnă (ca ÅŸi la utreniile de duminică). Se citeÅŸte o pericopă evanghelică - Matei, 27, 62-66 - după care urmeză psalmul 50, ecfonisul “Cu mila ÅŸi cu îndurările” ÅŸi începe cântarea Canonului Sâmbetei celei Mari. Nu se cântă luminătoare ci numai “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru”, urmate de laudele cu cele patru stihiri prevăzute de Triod, se cântă Doxologia mare, ca la toate utreniile duminicilor ÅŸi ale sărbătorilor de peste an. După cum se poate observa, cu excepÅ£ia intercalării creaÅ£iei poetice între versetele psalmului 118, Denia Vinerii Mari are structura unei utrenii obiÅŸnuite din zi de duminică.

La finalul doxologiei, la Sfinte Dumnzeule, preotul sau preoţii ridică epitaful de pe masa din naos şi ies cu el în procesiune în jurul bisericii însoţiti de întreaga comunitate. Se fac patru opriri la fiecare navă a bisericii, la care se rostesc scurte ectenii întreite pentru conducerea bisericească şi civilă, pentru ţară şi popor şi pentru păzirea noastră, a tuturor de orice boală, suferinţă sau calamitate naturală. După ce s-a ocolit biserica, se intră cu sfântul epitaf în biserică, existând obiceiul ca toată lumea să treacă pe sub el, semn al îngropării noastre împreună cu Hristos. După ce va fi trecut toată lumea pe sub epitaf, acesta este luat de preot sau de preoţi, dus în altar şi aşezat pe sfânta masă unde va sta până la vecernia Înălţării. Altarul devine astfel mormântul din care Hristos va învia a treia zi.

Ca semn al vechimii acestei slujbe acum se citeÅŸte o paremie - Iezechiel 37, 1-14 - imaginea oaselor goale, un apostol - 2 Corinteni 5, 6-8 - ÅŸi aceeaÅŸi evanghelie ca ÅŸi mai devreme după care urmeză ecteniile obiÅŸnuite de după doxologia mare ÅŸi apolisul cu formula specială “Cel ce pentru noi oamenii ÅŸi pentru a noastră mântuire, patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă purtătoare ÅŸi moartea cu trupul a primit, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru…”.

Ultima parte a acestei utrenii seamănă izbitor de mult cu ritualul înmormântării. De la aşezarea epitafului în mijlocul naosului, la procesiunea din jurul bisericii până la lecturile care amintesc de cântările înmormântării, toate ne pun în faţa unui ritual unic: prohodirea Mântuitorului, în care întreaga comunitate creştină duce la îngropare pe Cel ce este Viaţa tuturor. Este foarte probabil ca acest ritual să fi influenţat slujba înmormântarii atât sub aspect imnografic, cât mai ales sub formulă rituală: aşezarea trupului în mijlocul bisericii, staţiunile până la locul de îngropaciune.

În ritul bizantin mai există un prohod, cel al Adormirii Maicii Domnului, creaţie poetică târzie, aparţinând lui Manuil din Corint, profesor la şcoala patriarhiei din Constantinopol în secolul al XVI-lea. Acesta a fost alcătuit pe formula prohodului Domnului din Vinerea Mare, însă se cântă la vecernie pe 14 august, fără a fi obligatoriu să fie cântat, nefiind prezent în mineiul lunii august.

Bibliografie

Euhologhion, Blaj, 1940

Liturghier, Blaj, 1931

Moltifelnic, Editura Institutului Biblic ÅŸi de Misiune al BOR, 2006

Panihida, Ed. Trinitas, 2000

Prohodul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2006

Strastnic, Blaj, 1929

Tipic bisericesc, Blaj, 1931

Tipic bisericesc, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 2002

Triod, Bucureşti, 1909 şi 1937 şi ediţiile succesive ulterioare

Note

[1] După indicaÅ£iile din cărÅ£ile de cult trupul mortului este aÅŸezat astfel – mirenii în pridvor, clerul de enorie ÅŸi călugării simpli în pronaos, clerul monahal ÅŸi arhiereii în naos, cât mai aproape de uÅŸile împărăteÅŸti (Molitfelnic, BucureÅŸti 1937, p. 189, 237,vezi ÅŸi Ene BraniÅŸte, Liturgica specială, BucureÅŸti 2005², p. 368).

[2] Liturghier, Blaj 1931, pg. 206

[3] În Biserica Ortodoxă, cu foarte puţine excepţii, cei înaintaţi la treapta episcopatului sunt călugări. (n.a.)

[4] Denie, de la slavonescul vdenie, slujbă de seară, priveghere. Utreniile Săptămânii Patimilor se săvârşesc prin anticipaţie pentru a accentua aspectul de priveghere. (n.a.)

Lecturi:7622
Inapoi la inceputul paginii