Martie 2008

Să nu uităm bucuria!

Autor: pr. Crişan Cristian
Teme: Spiritualitate, Teologie

Cuvine-se, mai ales în timpul Postului celui Mare, să ne amintim că feţe smolite şi atitudini făţiş smerite, Dumnezeu nu le doreşte de la noi, ci mai degrabă inimi înfrânte, vii, de carne, care să pulseze în ascuns pentru El, în tăcerea ascunsă a propriei cămări. Acolo, Domnul îşi pleacă urechea Sa, El care, cu dor, tânjeşte să se arunce în îmbrăţişarea fiului său pribeag.

clip_image002Motiv pentru care, am încercat o sumară panoramă asupra unei teme, ce se vrea nu neapărat năstruşnică, ci doar urmăreşte să ne amintească cum din poleiala icoanelor, sfinţii, pe lângă trăirea eroică a virtuţilor, au fost oameni cărora nu le lipsea bucuria de a trăi, voioşia, chiar simţul umorului.

Ştim cu toţii că sfântului Pavel îi plăceau cursele. Pentru aceea, le va scrie creştinilor corinteni cum că viaţa, la urma urmei, nu e altceva decât o cursă: “Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi” (1Cor, 9,24). Însă puţin se ştie că aceluiaşi sfânt Pavel îi plăcea boxul. Boxul, deoarece Pavel intuia lupta grea ce trebuie dusă zi de zi de către creştini. Fiindcă traducerea exactă a verbului grecesc pukteùo, se referă în mod precis la acest sport, şi nu la un generic “a lupta”, aşa cum apare în traducerea românească: “Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer” (1Cor, 9,26). Iar după tot zbuciumul şi alergătura sa în predicarea Veştii celei Bune, Pavel mărturiseşte: “călătoria am săvârşit (…). De acum, mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da” (2Tim, 4,7-8).

Nu aceeaşi părere o împărtăşeşte Sf. Ioan Gură de Aur, care reproba orice spectacol ţinut pe stadioane, şi mai ales la circurile din Constantinopol, unde era episcop. Fiindcă, se ştie că în epoca respectivă se obişnuia chinuirea şi martirizarea creştinilor tocmai în aceste circuri, până acolo încât Ignaţiu din Antiohia (care primeşte cununa de mucenic tocmai într-o astfel de circumstanţă în Collosseum-ul de la Roma), încă din timpul vieţii tânjea să fie “măcinat de dinţii fiarelor, spre a deveni pâine curată”, şi a primi astfel de la Domnul răsplata, precum diaconul Ştefan, primul martir.

Un sfânt extrem de “serios” era dominicanul Toma de Aquino, care, odată, adâncit cum era în pătrunderea vreunei taine filosofico-teologice, căzu în capcana întinsă de câţiva confraţi ai săi atunci când îl înştiinţară că pe cer zbura un asin. Uitându-se pe fereastră şi nevăzând nimic, marele Doctor angelicus, rămase foarte dezamăgit de mica farsă pusă la cale pe seama lui.

La fel, sfântul Ignaţiu de Loyola fu destul de şugubăţ atunci când îi răspunse unui gentilom ce mărturisea că nu reuşeşte să îşi schimbe viaţa în mod radical: “În astfel de cazuri, nu ştiu ce s-ar putea face. Ajutaţi-mă cel puţin să mut măsuţa asta”. “Sigur, părinte”, răspunse respectivul. Însă în timp ce omul trăgea măsuţa într-o parte, sfântul o trăgea în partea opusă. “Aşa nu se poate”, protestă gentilomul. “Aveţi dreptate - surâse sfântul Ignaţiu - nu putem face ceva şi să voim să se întâmple exact contrariul a ceea ce facem, căci Dumnezeu vă trage spre El de o parte, iar Dvs. trageţi de cealaltă parte”.

Merită pomenită, de asemenea, legendara exclamaţie a sfântului Filip Neri, adresată pruncilor sărmani de care era mereu înconjurat: “Fiţi cuminţi… dacă puteţi!”. Tot Filip Neri, atunci când întâlnea vreun prichindel mai timid, vrând să-l însufleţească, îl îndemna să facă o mică fugă împreună cu el. Iar sfântul Ioan Bosco, va mărturisi cum predilecţia sa pentru cei mici şi spiritul ludic, tot de sfântul Filip Neri i-au fost inspirate.

Totodată, ne amintim de ceea ce vrednicul părinte Nicolae Lupea, de fericită amintire - a cărui “dojană” pentru fiii săi sufleteşti era: “Măgăruşule” -, ne zugrăvea legat de vlădica Ionel Suciu de la Blaj cum că, pe lângă predicile rostite din gura sa cea de rai, nu se codea de la câte un meci de fotbal împreună cu copiii din mahalaua Blajului, şi nici nu pregeta să se joace cu un mic şarpe îmblânzit, într-un compartiment de tren, spre oroarea vecinilor de compartiment.

clip_image002[10]Şi, pentru a încheia, o amintim pe marea mistică carmelitană, sfânta Tereza de Avila, care după o lungă zi de mers pe jos, se plângea de rănile de la picioare. “După atâtea neplăceri, doar asta îmi mai lipsea”, se tângui sfânta. “Tereza, aşa mă port Eu cu prietenii mei”, îi răspunse Domnul. “Ah, Doamne! - exclamă marea sfântă - abia acum înţeleg de ce ai aşa de puţini”.

Au înţeles, aşadar, sfinţii din toate timpurile că adevărata voioşie a vieţii ne este dăruită în Întruparea Fiului Celui Preaînalt: semn al libertăţii, al creativităţii chiar, al bucuriei, al poeziei, al armoniei, al iubirii gratuite. El, care priveşte spre cei mici şi îi cheamă: “Lăsaţi-i să vină la Mine”. O iubire, însă, exigentă, care răstigneşte omul cel vechi pe crucea uitării, şi îl însoţeşte în urcuşul abrupt de pe Golgota existenţei de zi cu zi. Îl ridică înspre Dimineaţa cântării de Lumină Lină: “Bucură-te omule cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale (…). Dar să ştii că, pentru toate acestea, Domnul te va chema la judecata Sa” (Ecclesiastul 11,9). Mereu, nădăjduind, alergăm spre mormântul gol.

Din icoane, adevărate ferestre ale Casei Părintelui, sfinţii ne privesc cu drag. Fiindcă în cer, veselia se poartă. Iar noi, mângâiaţi de Domnul, în bucuria de a fi mântuiţi prin El, trăim aşteptând dulcea lumină a Învierii Sale.

Lecturi:1490
Inapoi la inceputul paginii

Comentarii

Felicitari tanurului autor care promite… si care este asteptat sa lucreze cu mai mare ravna si la Roma Mica

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme