Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. CriÅŸan Cristian
Teme: Spiritualitate, Teologie

Cuvine-se, mai ales în timpul Postului celui Mare, să ne amintim că feţe smolite şi atitudini făţiş smerite, Dumnezeu nu le doreşte de la noi, ci mai degrabă inimi înfrânte, vii, de carne, care să pulseze în ascuns pentru El, în tăcerea ascunsă a propriei cămări. Acolo, Domnul îşi pleacă urechea Sa, El care, cu dor, tânjeşte să se arunce în îmbrăţişarea fiului său pribeag.

Motiv pentru care, am încercat o sumară panoramă asupra unei teme, ce se vrea nu neapărat năstruşnică, ci doar urmăreşte să ne amintească cum din poleiala icoanelor, sfinţii, pe lângă trăirea eroică a virtuţilor, au fost oameni cărora nu le lipsea bucuria de a trăi, voioşia, chiar simţul umorului.

Åžtim cu toÅ£ii că sfântului Pavel îi plăceau cursele. Pentru aceea, le va scrie creÅŸtinilor corinteni cum că viaÅ£a, la urma urmei, nu e altceva decât o cursă: “Nu ÅŸtiÅ£i voi că acei care aleargă în stadion, toÅ£i aleargă, dar numai unul ia premiul? AlergaÅ£i aÅŸa ca să-l luaÅ£i” (1Cor, 9,24). ÃŽnsă puÅ£in se ÅŸtie că aceluiaÅŸi sfânt Pavel îi plăcea boxul. Boxul, deoarece Pavel intuia lupta grea ce trebuie dusă zi de zi de către creÅŸtini. Fiindcă traducerea exactă a verbului grecesc pukteùo, se referă în mod precis la acest sport, ÅŸi nu la un generic “a lupta”, aÅŸa cum apare în traducerea românească: “Eu, deci, aÅŸa alerg, nu ca la întâmplare. AÅŸa mă lupt, nu ca lovind în aer” (1Cor, 9,26). Iar după tot zbuciumul ÅŸi alergătura sa în predicarea VeÅŸtii celei Bune, Pavel mărturiseÅŸte: “călătoria am săvârÅŸit (…). De acum, mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da” (2Tim, 4,7-8).

Nu aceeaÅŸi părere o împărtăşeÅŸte Sf. Ioan Gură de Aur, care reproba orice spectacol Å£inut pe stadioane, ÅŸi mai ales la circurile din Constantinopol, unde era episcop. Fiindcă, se ÅŸtie că în epoca respectivă se obiÅŸnuia chinuirea ÅŸi martirizarea creÅŸtinilor tocmai în aceste circuri, până acolo încât IgnaÅ£iu din Antiohia (care primeÅŸte cununa de mucenic tocmai într-o astfel de circumstanţă în Collosseum-ul de la Roma), încă din timpul vieÅ£ii tânjea să fie “măcinat de dinÅ£ii fiarelor, spre a deveni pâine curată”, ÅŸi a primi astfel de la Domnul răsplata, precum diaconul Åžtefan, primul martir.

Un sfânt extrem de “serios” era dominicanul Toma de Aquino, care, odată, adâncit cum era în pătrunderea vreunei taine filosofico-teologice, căzu în capcana întinsă de câţiva confraÅ£i ai săi atunci când îl înÅŸtiinÅ£ară că pe cer zbura un asin. Uitându-se pe fereastră ÅŸi nevăzând nimic, marele Doctor angelicus, rămase foarte dezamăgit de mica farsă pusă la cale pe seama lui.

La fel, sfântul IgnaÅ£iu de Loyola fu destul de ÅŸugubăţ atunci când îi răspunse unui gentilom ce mărturisea că nu reuÅŸeÅŸte să îşi schimbe viaÅ£a în mod radical: “ÃŽn astfel de cazuri, nu ÅŸtiu ce s-ar putea face. AjutaÅ£i-mă cel puÅ£in să mut măsuÅ£a asta”. “Sigur, părinte”, răspunse respectivul. ÃŽnsă în timp ce omul trăgea măsuÅ£a într-o parte, sfântul o trăgea în partea opusă. “AÅŸa nu se poate”, protestă gentilomul. “AveÅ£i dreptate - surâse sfântul IgnaÅ£iu - nu putem face ceva ÅŸi să voim să se întâmple exact contrariul a ceea ce facem, căci Dumnezeu vă trage spre El de o parte, iar Dvs. trageÅ£i de cealaltă parte”.

Merită pomenită, de asemenea, legendara exclamaÅ£ie a sfântului Filip Neri, adresată pruncilor sărmani de care era mereu înconjurat: “FiÅ£i cuminÅ£i… dacă puteÅ£i!”. Tot Filip Neri, atunci când întâlnea vreun prichindel mai timid, vrând să-l însufleÅ£ească, îl îndemna să facă o mică fugă împreună cu el. Iar sfântul Ioan Bosco, va mărturisi cum predilecÅ£ia sa pentru cei mici ÅŸi spiritul ludic, tot de sfântul Filip Neri i-au fost inspirate.

Totodată, ne amintim de ceea ce vrednicul părinte Nicolae Lupea, de fericită amintire - a cărui “dojană” pentru fiii săi sufleteÅŸti era: “MăgăruÅŸule” -, ne zugrăvea legat de vlădica Ionel Suciu de la Blaj cum că, pe lângă predicile rostite din gura sa cea de rai, nu se codea de la câte un meci de fotbal împreună cu copiii din mahalaua Blajului, ÅŸi nici nu pregeta să se joace cu un mic ÅŸarpe îmblânzit, într-un compartiment de tren, spre oroarea vecinilor de compartiment.

Åži, pentru a încheia, o amintim pe marea mistică carmelitană, sfânta Tereza de Avila, care după o lungă zi de mers pe jos, se plângea de rănile de la picioare. “După atâtea neplăceri, doar asta îmi mai lipsea”, se tângui sfânta. “Tereza, aÅŸa mă port Eu cu prietenii mei”, îi răspunse Domnul. “Ah, Doamne! - exclamă marea sfântă - abia acum înÅ£eleg de ce ai aÅŸa de puÅ£ini”.

Au înÅ£eles, aÅŸadar, sfinÅ£ii din toate timpurile că adevărata voioÅŸie a vieÅ£ii ne este dăruită în ÃŽntruparea Fiului Celui Preaînalt: semn al libertăţii, al creativităţii chiar, al bucuriei, al poeziei, al armoniei, al iubirii gratuite. El, care priveÅŸte spre cei mici ÅŸi îi cheamă: “LăsaÅ£i-i să vină la Mine”. O iubire, însă, exigentă, care răstigneÅŸte omul cel vechi pe crucea uitării, ÅŸi îl însoÅ£eÅŸte în urcuÅŸul abrupt de pe Golgota existenÅ£ei de zi cu zi. ÃŽl ridică înspre DimineaÅ£a cântării de Lumină Lină: “Bucură-te omule cât eÅŸti tânăr ÅŸi inima ta să fie veselă în zilele tinereÅ£ii tale (…). Dar să ÅŸtii că, pentru toate acestea, Domnul te va chema la judecata Sa” (Ecclesiastul 11,9). Mereu, nădăjduind, alergăm spre mormântul gol.

Din icoane, adevărate ferestre ale Casei Părintelui, sfinţii ne privesc cu drag. Fiindcă în cer, veselia se poartă. Iar noi, mângâiaţi de Domnul, în bucuria de a fi mântuiţi prin El, trăim aşteptând dulcea lumină a Învierii Sale.

Lecturi:2017
Inapoi la inceputul paginii