Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. Gorzo Vasile
Teme: Artă, Asociaţii, Spiritualitate, Teologie

Dinamica apariţiilor

Textele evanghelice arată o diversitate de naraţiuni ale învierii, plecând de la tradiţii vechi. Naraţiunile învierii au însă o structură comună, de obicei tripartită:

1. ÃŽntâi, Isus se prezintă, moment cu caracter neaÅŸteptat: uÅŸile închise, ucenicii sunt la masă, conversează. IniÅ£iativa apariÅ£iilor aparÅ£ine lui Dumnezeu, lui Isus, niciodată ucenicilor: “El s-a arătat” ori “Dumnezeu l-a arătat ucenicilor”, precum s-a petrecut cu oricare altă revelaÅ£ie divină a Vechiului Testament.

2. Apoi, ucenicii îl recunosc: evangheliştii Ioan şi Luca arată semnele patimii; gesturi şi intonaţii cunoscute precum frângerea pâinii sau chemarea pe nume a Mariei Magdalena, etc.; acestea duc la identificarea dintre Înviat şi Omul Isus, conduc în acelaşi timp la o recunoaştere a misterului lui Isus, a divinităţii Sale.

3. În al treilea rând, este conferită o misiune: femeilor, ca să-L vestească ucenicilor; ucenicilor, să-L vestească tuturor oamenilor. Acum se defineşte dinamica credinţei, care consistă în primirea şi apoi transmiterea unei mărturii din partea uneia sau mai multor persoane şi, de aici, se ajunge la evanghelizare.

În jurul mormântului

Spiritele noastre moderne au nevoie să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat la înviere, să cunoască ce poate fi verificat istoric, ştiinţific din învierea lui Isus.

De la început trebuie evitată însă confuzia între “fapt real” ÅŸi ” fapt controlabil istoric”, între real ÅŸi istoric. Atunci când este vorba despre revelaÅ£ie, “realul” depăşeÅŸte cu mult ceea ce este “controlabil istoric”. Autorii sacri nu insistă asupra faptelor strict istorice, ei transmit credinÅ£a. EvangheliÅŸtii prezintă învierea lui Isus ca pe o revelaÅ£ie divină, fapt real care a avut loc cu adevărat. Nu este aÅŸadar vorba de un fapt istoric: domeniul istoric are metode ÅŸi limite proprii, ce Å£ine de experimentare; învierea aparÅ£ine domeniului “real” al credinÅ£ei ÅŸi nu Å£ine strict de competenÅ£ele istorice. De-a lungule secolelor trecute, catolicismul a fost marcat de o atitudine apologetică, dar ÅŸi de o interpretare marcată de o istoricitate excesivă; acestea au accentuat confuziile între real ÅŸi istoric. Spre exemplu, tendinÅ£a materialistă, obiectivă, istorică a interpretării biblice a condus spre o “concordare” exagerată, ce voia să împace cele 6 zile ale creaÅ£iei cu perioadele geologice. AÅŸadar, ar fi greÅŸită metoda care ar pune accentul numai pe caracterul istoric al faptelor din domeniul biblic, aceasta având ca orientare transmiterea credinÅ£ei. Dar ÅŸi cealaltă extremă ar fi greÅŸită, căutând să ne debarasăm ÅŸi să desconsiderăm faptele istorice, trecând într-un spiritualism pur, deoarece Dumnezeu se revelează în istoria oamenilor. Trebuie să urmăm calea de mijloc dintre realism ÅŸi idealism, în realul credinÅ£ei, al întâlnirii dintre revelaÅ£ie ÅŸi istoria oamenilor.

Odată făcută distincÅ£ia dintre real ÅŸi istoric, se poate afirma că există fapte istorice care certifică adevărul învierii. Un “fapt istoric” central este schimbarea radicală a vieÅ£ii ucenicilor, cu ocazia evenimentelor PaÅŸtilor: în mărturiile lor se discerne un “înainte” ÅŸi un “după”. Este un fapt constatabil ÅŸi pe care se sprijină credinÅ£a ÅŸi existenÅ£a Bisericii. Acestui fapt i s-au căutat explicaÅ£ii, mai ales de ÅŸcolile raÅ£ionaliste. Dincolo de orice explicaÅ£ii ce ar putea fi găsite, faptul există deja. Un fapt ce nu există, nu cere explicaÅ£ii. ExplicaÅ£ia ucenicilor însă este aceea că ei au cunoscut pe Hristos care era viu, dincolo de moarte.

O altă mărturie sau fapt istoric ar putea fi mormântul gol. Dar această mărturie nu este atât de solidă sau validă pe cât este de folosită de vechii apologiÅŸti creÅŸtini. Astăzi, cu mentalitatea ÅŸtiinÅ£ifică pe care o avem, mormântul gol ar putea fi mai degrabă o jenă decât o dovadă. Căci moleculele corpului nostru, după moarte, nu “trec” în viaÅ£a veÅŸnică sub aceleaÅŸi forme ÅŸi caracteristici materiale. Atunci unde este corpul lui Hristos? Unde a dispărut trupul material, dacă, de fapt în înviere trupul este spiritualizat, cum spune teologia? Logic ar fi ca după înviere, trupul biologic al lui Hristos să fi rămas în mormânt, căci învierea Sa nu a fost ca a lui Lazăr, o reîntoarcere cu trupul fizic… ÃŽntrebări fără răspuns. AÅŸadar, în planul aparenÅ£elor umane ÅŸi independent de misterul învierii, miracolul s-ar traduce cu o simplă dispariÅ£ie a trupului, chiar dacă nu suntem obiÅŸnuiÅ£i la această perspectivă. Ne întrebăm însă dacă mormântul a fost gol în noaptea PaÅŸtilor sau este doar un alt artificiu literal printre celelalte folosite de evangheliÅŸti. TotuÅŸi, există motive ce justifică faptul că mormântul era gol: Dumnezeu vorbeÅŸte totdeauna oamenilor pe limba lor; ori pentru mentalitatea evreiască care considera omul din carne ÅŸi sânge, învierea nu poate fi concepută fără ca această carne ÅŸi sânge să învie; dacă învierea s-ar fi petrecut azi, poate s-ar fi realizat în alt mod, conform culturii ÅŸi ÅŸtiinÅ£ei actuale. Interesul pentru chestiunea “mormântului gol” este tardiv, el nu apare semnalat la primii evangheliÅŸti decât trecător; ultima evanghelie redă poate mai degrabă o tradiÅ£ie a ataÅŸamentului ÅŸi pelerinajelor creÅŸtinilor ce se făceau la mormântul gol. Mormântul gol poate fi un semn, însă învierea este mai mult decât un semn, este un fapt, un eveniment.

Experienţa ucenicilor şi realismul învierii

Nararea apariÅ£iilor învierii nu relevă de genul istoric, în sensul modern al cuvântului, ci aparÅ£ine genului literar biblic care exprimă în termeni realiÅŸti o experienţă de credinţă sau, mai precis, o întâlnire dintre Dumnezeu ÅŸi om, dintre Isus înviat ÅŸi ucenici. Grija autorilor sacri nu este dovedirea istoricităţii evenimentului, ci afirmaÅ£ia de credinţă: ei doresc să anunÅ£e, să proclame, să suscite credinÅ£a ca fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu. AÅŸadar, naraÅ£iunile apariÅ£iilor sunt legate de întreaga Scriptură, care”anunţă” învierea intr-un întreg unitar: Isus a înviat după Scripturi (Lc 24,25-27 ÅŸi 44-46); Isus le deschide minÅ£ile ucenicilor de la Emaus ca să înÅ£eleagă că aÅŸa trebuia să se întâmple ÅŸi să învieze, precum e scris. (I Cor 15,3-4).

Autorii sacri nu au acordat mare importanţă preciziei termenilor, ci au făcut apel la clişeele oferite de expresiile tradiţionale, expresii convenţionale ale Vechiului Testament prin care se exprima prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Aşadar nu este vorba de o rigoare istorică, în sensul cu care noi suntem obişnuiţi (de aici posibile întrebări, obiecţii despre realismul învierii). Termenii pe care Noul Testament îi foloseşte pentru a vorbi despre înviere şi, mai ales, despre apariţii sunt: a vedea (viziuni diverse, ale femeilor, ucenicilor, ca şi ale lui Pavel pe drumul Damascului), a se arăta, a se revela, a veni şi a sta în mijlocul lor.

Este dificil să spunem ce s-a întâmplat exact, datorită impreciziei termenilor folosiÅ£i de Scriptură, datorită cliÅŸeelor specifice contextului de atunci, diversităţii expresiilor ÅŸi a descrierilor. Nu se poate afirma cu precizie, spre exemplu, dacă ucenicii au “văzut” pe Domnul cu ochii lor de carne. Nici nu se poate spune că aceÅŸtia l-au atins, nici chiar Toma, în ciuda invitaÅ£iei lui Isus. Sigur, de multe ori se spune că ucenicii l-au “văzut” pe Domnul, dar poate fi o expresie tradiÅ£ională; ÅŸi Åžtefan l-a “văzut” de-a dreapta lui Dumnezeu, ÅŸi Pavel l-a “văzut”, dar pare a fi o altfel de viziune decât cea comună nouă. Un exemplu ce poate ajuta: Bernadeta la Lourdes, care a văzut pe Maria, în timp ce ceilalÅ£i prezenÅ£i nu. Dacă mărturiile ucenicilor asupra învierii ar fi supuse astăzi la o critică severă de autenticitate, unde dovezile “palpabile” ÅŸtiinÅ£ific ale acestora s-ar arăta că de fapt lipsesc, aceÅŸti ucenici s-ar dovedi mincinoÅŸi.

Noi acceptăm totuÅŸi mărturia ucenicilor deoarece este singura care explică în mod adaptat acel “după înviere” al vieÅ£ii lor, din care ÅŸi noi trăim acum. Ucenicii trăiesc într-adevăr o experienţă de neuitat. Ea nu este o iluzie sau o creaÅ£ie a spiritelor lor agitate ÅŸi nici concluzia unui raÅ£ionament uman. Orice explicaÅ£ie i s-ar da, faptul există. ÃŽn viaÅ£a ucenicilor s-a produs o ruptură radicală ce nu poate fi explicată de nici un factor psihic. ViaÅ£a lor a cunoscut un “înainte de” ÅŸi un “după” în legătură cu persoana lui Isus: închiÅŸi de frica iudeilor, ei ies ÅŸi vestesc fără teamă; la fel se explică ÅŸi schimbarea lui Saul. ÃŽnvierea lui Isus este o noutate nemaiauzită în raport cu concepÅ£iile evreieÅŸti, dincolo de înÅ£elegere: ucenicii nu puteau să aibă o asemenea idee, să inventeze învierea.

Credinţa noastră este fondată doar pe mărturia apostolilor, pe care noi o primim şi o transmitem doar; sigur că încercăm să interpretăm ori să o înţelegem credinţa, însă întâi primim mărturia. Învierea nu este aşadar o lucrare a istoricilor, ci este mărturie de credinţă înainte de toate. Dumnezeu este actorul principal, El dă sens evenimentelor, iar credinţa noastră primeşte acest sens. Învierea este un fapt, un eveniment ce schimbă vieţile. Hristos a înviat!

Lecturi:2190
Inapoi la inceputul paginii