Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. Gorzo Vasile
Teme: Artă, Asociaţii, Spiritualitate, Teologie

Dinamica apariţiilor

Textele evanghelice arată o diversitate de naraţiuni ale învierii, plecând de la tradiţii vechi. Naraţiunile învierii au însă o structură comună, de obicei tripartită:

1. Întâi, Isus se prezintă, moment cu caracter neaşteptat: uşile închise, ucenicii sunt la masă, conversează. Iniţiativa apariţiilor aparţine lui Dumnezeu, lui Isus, niciodată ucenicilor: “El s-a arătat” ori “Dumnezeu l-a arătat ucenicilor”, precum s-a petrecut cu oricare altă revelaţie divină a Vechiului Testament.

2. Apoi, ucenicii îl recunosc: evangheliştii Ioan şi Luca arată semnele patimii; gesturi şi intonaţii cunoscute precum frângerea pâinii sau chemarea pe nume a Mariei Magdalena, etc.; acestea duc la identificarea dintre Înviat şi Omul Isus, conduc în acelaşi timp la o recunoaştere a misterului lui Isus, a divinităţii Sale.

3. În al treilea rând, este conferită o misiune: femeilor, ca să-L vestească ucenicilor; ucenicilor, să-L vestească tuturor oamenilor. Acum se defineşte dinamica credinţei, care consistă în primirea şi apoi transmiterea unei mărturii din partea uneia sau mai multor persoane şi, de aici, se ajunge la evanghelizare.

În jurul mormântului

Spiritele noastre moderne au nevoie să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat la înviere, să cunoască ce poate fi verificat istoric, ştiinţific din învierea lui Isus.

De la început trebuie evitată însă confuzia între “fapt real” şi ” fapt controlabil istoric”, între real şi istoric. Atunci când este vorba despre revelaţie, “realul” depăşeşte cu mult ceea ce este “controlabil istoric”. Autorii sacri nu insistă asupra faptelor strict istorice, ei transmit credinţa. Evangheliştii prezintă învierea lui Isus ca pe o revelaţie divină, fapt real care a avut loc cu adevărat. Nu este aşadar vorba de un fapt istoric: domeniul istoric are metode şi limite proprii, ce ţine de experimentare; învierea aparţine domeniului “real” al credinţei şi nu ţine strict de competenţele istorice. De-a lungule secolelor trecute, catolicismul a fost marcat de o atitudine apologetică, dar şi de o interpretare marcată de o istoricitate excesivă; acestea au accentuat confuziile între real şi istoric. Spre exemplu, tendinţa materialistă, obiectivă, istorică a interpretării biblice a condus spre o “concordare” exagerată, ce voia să împace cele 6 zile ale creaţiei cu perioadele geologice. Aşadar, ar fi greşită metoda care ar pune accentul numai pe caracterul istoric al faptelor din domeniul biblic, aceasta având ca orientare transmiterea credinţei. Dar şi cealaltă extremă ar fi greşită, căutând să ne debarasăm şi să desconsiderăm faptele istorice, trecând într-un spiritualism pur, deoarece Dumnezeu se revelează în istoria oamenilor. Trebuie să urmăm calea de mijloc dintre realism şi idealism, în realul credinţei, al întâlnirii dintre revelaţie şi istoria oamenilor.

Odată făcută distincţia dintre real şi istoric, se poate afirma că există fapte istorice care certifică adevărul învierii. Un “fapt istoric” central este schimbarea radicală a vieţii ucenicilor, cu ocazia evenimentelor Paştilor: în mărturiile lor se discerne un “înainte” şi un “după”. Este un fapt constatabil şi pe care se sprijină credinţa şi existenţa Bisericii. Acestui fapt i s-au căutat explicaţii, mai ales de şcolile raţionaliste. Dincolo de orice explicaţii ce ar putea fi găsite, faptul există deja. Un fapt ce nu există, nu cere explicaţii. Explicaţia ucenicilor însă este aceea că ei au cunoscut pe Hristos care era viu, dincolo de moarte.

O altă mărturie sau fapt istoric ar putea fi mormântul gol. Dar această mărturie nu este atât de solidă sau validă pe cât este de folosită de vechii apologişti creştini. Astăzi, cu mentalitatea ştiinţifică pe care o avem, mormântul gol ar putea fi mai degrabă o jenă decât o dovadă. Căci moleculele corpului nostru, după moarte, nu “trec” în viaţa veşnică sub aceleaşi forme şi caracteristici materiale. Atunci unde este corpul lui Hristos? Unde a dispărut trupul material, dacă, de fapt în înviere trupul este spiritualizat, cum spune teologia? Logic ar fi ca după înviere, trupul biologic al lui Hristos să fi rămas în mormânt, căci învierea Sa nu a fost ca a lui Lazăr, o reîntoarcere cu trupul fizic… Întrebări fără răspuns. Aşadar, în planul aparenţelor umane şi independent de misterul învierii, miracolul s-ar traduce cu o simplă dispariţie a trupului, chiar dacă nu suntem obişnuiţi la această perspectivă. Ne întrebăm însă dacă mormântul a fost gol în noaptea Paştilor sau este doar un alt artificiu literal printre celelalte folosite de evanghelişti. Totuşi, există motive ce justifică faptul că mormântul era gol: Dumnezeu vorbeşte totdeauna oamenilor pe limba lor; ori pentru mentalitatea evreiască care considera omul din carne şi sânge, învierea nu poate fi concepută fără ca această carne şi sânge să învie; dacă învierea s-ar fi petrecut azi, poate s-ar fi realizat în alt mod, conform culturii şi ştiinţei actuale. Interesul pentru chestiunea “mormântului gol” este tardiv, el nu apare semnalat la primii evanghelişti decât trecător; ultima evanghelie redă poate mai degrabă o tradiţie a ataşamentului şi pelerinajelor creştinilor ce se făceau la mormântul gol. Mormântul gol poate fi un semn, însă învierea este mai mult decât un semn, este un fapt, un eveniment.

Experienţa ucenicilor şi realismul învierii

Nararea apariţiilor învierii nu relevă de genul istoric, în sensul modern al cuvântului, ci aparţine genului literar biblic care exprimă în termeni realişti o experienţă de credinţă sau, mai precis, o întâlnire dintre Dumnezeu şi om, dintre Isus înviat şi ucenici. Grija autorilor sacri nu este dovedirea istoricităţii evenimentului, ci afirmaţia de credinţă: ei doresc să anunţe, să proclame, să suscite credinţa ca fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, naraţiunile apariţiilor sunt legate de întreaga Scriptură, care”anunţă” învierea intr-un întreg unitar: Isus a înviat după Scripturi (Lc 24,25-27 şi 44-46); Isus le deschide minţile ucenicilor de la Emaus ca să înţeleagă că aşa trebuia să se întâmple şi să învieze, precum e scris. (I Cor 15,3-4).

Autorii sacri nu au acordat mare importanţă preciziei termenilor, ci au făcut apel la clişeele oferite de expresiile tradiţionale, expresii convenţionale ale Vechiului Testament prin care se exprima prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în istoria oamenilor. Aşadar nu este vorba de o rigoare istorică, în sensul cu care noi suntem obişnuiţi (de aici posibile întrebări, obiecţii despre realismul învierii). Termenii pe care Noul Testament îi foloseşte pentru a vorbi despre înviere şi, mai ales, despre apariţii sunt: a vedea (viziuni diverse, ale femeilor, ucenicilor, ca şi ale lui Pavel pe drumul Damascului), a se arăta, a se revela, a veni şi a sta în mijlocul lor.

Este dificil să spunem ce s-a întâmplat exact, datorită impreciziei termenilor folosiţi de Scriptură, datorită clişeelor specifice contextului de atunci, diversităţii expresiilor şi a descrierilor. Nu se poate afirma cu precizie, spre exemplu, dacă ucenicii au “văzut” pe Domnul cu ochii lor de carne. Nici nu se poate spune că aceştia l-au atins, nici chiar Toma, în ciuda invitaţiei lui Isus. Sigur, de multe ori se spune că ucenicii l-au “văzut” pe Domnul, dar poate fi o expresie tradiţională; şi Ştefan l-a “văzut” de-a dreapta lui Dumnezeu, şi Pavel l-a “văzut”, dar pare a fi o altfel de viziune decât cea comună nouă. Un exemplu ce poate ajuta: Bernadeta la Lourdes, care a văzut pe Maria, în timp ce ceilalţi prezenţi nu. Dacă mărturiile ucenicilor asupra învierii ar fi supuse astăzi la o critică severă de autenticitate, unde dovezile “palpabile” ştiinţific ale acestora s-ar arăta că de fapt lipsesc, aceşti ucenici s-ar dovedi mincinoşi.

Noi acceptăm totuşi mărturia ucenicilor deoarece este singura care explică în mod adaptat acel “după înviere” al vieţii lor, din care şi noi trăim acum. Ucenicii trăiesc într-adevăr o experienţă de neuitat. Ea nu este o iluzie sau o creaţie a spiritelor lor agitate şi nici concluzia unui raţionament uman. Orice explicaţie i s-ar da, faptul există. În viaţa ucenicilor s-a produs o ruptură radicală ce nu poate fi explicată de nici un factor psihic. Viaţa lor a cunoscut un “înainte de” şi un “după” în legătură cu persoana lui Isus: închişi de frica iudeilor, ei ies şi vestesc fără teamă; la fel se explică şi schimbarea lui Saul. Învierea lui Isus este o noutate nemaiauzită în raport cu concepţiile evreieşti, dincolo de înţelegere: ucenicii nu puteau să aibă o asemenea idee, să inventeze învierea.

Credinţa noastră este fondată doar pe mărturia apostolilor, pe care noi o primim şi o transmitem doar; sigur că încercăm să interpretăm ori să o înţelegem credinţa, însă întâi primim mărturia. Învierea nu este aşadar o lucrare a istoricilor, ci este mărturie de credinţă înainte de toate. Dumnezeu este actorul principal, El dă sens evenimentelor, iar credinţa noastră primeşte acest sens. Învierea este un fapt, un eveniment ce schimbă vieţile. Hristos a înviat!

Lecturi:2332
Inapoi la inceputul paginii