Mai 2008

Om în lumină şi pace

Autor: Rus Cristian
Teme: Teologie

Inima nu este doar locul emoţiilor şi al sentimentelor. Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, inima are o semnificaţie mult mai profund. Ea este centrul vieţii. Ea determină şi felul nostru de a trăi. A avea o inimă plină de linişte, de pace, o inimă care nu judecă şi nu trece totul prin filtrul logicii matematice înseamnă a avea o viaţă liniştită, în pace; înseamnă a fi capabil să iubeşti şi să te laşi iubit. Aceasta este însă inima care a ajuns la acea pace interioară (apatheia) care nu se identifică cu tăcerea care nu are nimica de spus, tăcerea ipocrită şi sterilă care este un nu comunicării. Pacea interioară la care tindem este cea care înlătură frica. Dar care frică stă împotriva păcii interioare? Este frica de a vedea diferenţa dintre ceea ce vrem să fim şi ceea ce suntem cu adevărat. Ne este frică să ne recunoaştem propriile limite în faţa laturilor noastre măreţe. Omul este, o mâna de pământ şi totuşi purtător al eternităţii. Acestui om Christos îi dă pacea şi nu aşa cum o da lumea. Care este diferenţa dintre pacea adusă de Christos şi pacea adusa de lume? Lumea oferă o pace a individului, o pace euforica, periodică. Nu este o vindecare a rănii ci un medicament care ne ia durerea de cap pentru două ore. Este o amnezie periodică. Să ne gândim şi la “pacea” pe care o dau drogurile. Însă pacea pe care Isus ne-o dă este o stare de viaţă care nu depinde de “simţire” ci de a fi cu Dumnezeu, a trăi în prezenţa Lui. Este o pace ontologică, o stare în care omul priveşte lucrurile aşa cum sunt, se priveşte pe sine aşa cum este şi se raportează la acel Dumnezeu inefabil, tremurător dar personal şi “Iubitor de oameni”, cum îl numeşte Sfântul Grigore de Nissa. Aceasta stare este un dar de la Dumnezeu care nu exclude deschiderea omului spre calea purificării inimii, a gândurilor de care vorbeşte Evagrie Ponticul.

Cel care iubeşte doreşte să găsească loc în inima celui iubit, să fie cu el. “Aşternutul” cel mai intim este inima. În ea locuieşte Cel Prea Înalt. Acum se explică şi mai bine importanţa purificării inimii. Aici locuieşte Cineva. Creştinul este cel care trăieşte cu Cineva. Trăirea cu cineva presupune şi un schimb de experienţe. Dumnezeu se comunică omului iar acesta din urmă se îndumnezeieşte. Aici se găseşte cu adevărat asemănarea cu Dumnezeu. Se spune că doi soţi, cu timpul, parcă se aseamănă tot mai mult. Fără ca să-şi piardă identitatea ei devin ceea ce iubesc. Acest lucru se întâmplă şi în cuplul om-Dumnezeu. Ceea ce uneşte şi dă viaţă cuplului este comunicarea - rugăciunea. În cadrul liturgic ea devine locul purificării simţurilor noastre. Ne purificăm întreaga persoană prin purificarea auzului prin rugăciunile cântate, vederea prin icoanele sfinte şi purtătoare de har, ne curăţim prin mirosul tămâi sfinţite ca apoi să primim Sfânta Euharistie care ne uneşte cu Dumnezeu. Ieşim de la biserică cu privirea mai curată şi cu chipurile luminoase. Purtăm veşnicia şi suntem mai dezbrăcaţi de preocuparea pământească. Am fost îmbrăţişaţi în cadrul liturgic de întreaga veşnicie care îşi pune amprenta pe noi. Este ca îmbrăţişarea care lasă pe corpul celuilalt ceva din parfumul său.

Lecturi:1684
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme