Tema pe care ìn mod analitic o abordati, are un caracter foarte dinamic, inexaustiv pe linea sa exegeticà . Intentia mea nu este de a aduce obiectii la ceea ce d-voastra in mod sistematic tratati si in mod contemporan elaborati, ci doar voi intra ìn mod timid si insuficient pentru a dialoga exegetic si simultan ìn mod pozitiv critic pe aceastà amplà si in mod inevitabil complexà temà . Familia crestinà a cà rui origine ìn mod evident ìsi are centru sà u primar ìn elementul uman se autocomplementarizeazà familei umane. Sunt douà elemente ìn mod istoric si ontologic inseparabile si intercomplementare. De acea am fà cut aceastà conexiune ìntrucà t, asa cum ati evidentiat, lumea politicà relativistà ìn modernitatea si postmodernitatea sa afirmà despre precarietatea sau ineficacitatea familei crestine, prin urmare aceastà antropologie de naturà liberalà , ar indica despre familia crestinà cà intr-o determinatà formà este depà sità sau segmentul indisolubil, considerat imutabil, ìsi are modificabilitatea sa tocmai prin aparitia perioadei „doctrinei inflexibile liberaleâ€. Se poate constata si a nu exclude, cà , familia crestinà este ìntr-o perioadà de crizà , de profundà si imensà secularizare, de lipsà de identificabilitate la multe nivele socio-uman , ìnsà recurgà nd din nou la originalitatea acestei familii crestine, ìnsà si familia umanà ìn globalitatatea sa parcurge ìn procesul sà u istoric-existential ìn diferite momente, perioade si ìn special ìn acest arc de actualitate o oarecare obscuritate relativisticà . Nu numai familia crestinà se confruntà cu situati cum ar fi : „ divortul, abortul, eutanasia ect… ci insùsi familia umanà in pluriconfesionalitatea sa. Insà cu toate acestea, doctrina liberal devenità absolutà in diferite etape istorice, nu ar fi putut exista dacà nu ar fi avut un fundament, o bazà care sà -i pemità sà se autgenereze, adicà tocmai familia crestinà , care a obosit in mod general ìn apà rarea libertà tii umane si ìn promovarea drepturilor inalienabile fundamentale, tocmai din acest spatiu al catolicismului se individualizeazà premizele lansà ri doctrinei liberale. In mod respectuos ìn raport cu familia umanà , familia crestinà are o bazà antropologicà diferità , are o viziune epistemologicà revelatà care ìi permite copilului sau individului uman sa aibà credibilitate si dinamicitate ìn cresterea si dezvoltarea procesului existential uman, in orientarea sa spre realizarea aspiratiei infinite ale inimi. Aceastà famile crestinà ìl conduce pe un drum armonios pe individ ìn dezvoltarea sa. Dacà familia crestinà a falimentat, dupà anumite opinii sceptice, ateiste, ìn ceea ce priveste Europa, doctrina liberalismului actual se autoafirma ca si formà absolutà si intolerabilà ìn raport cu tot ce este real sau cu tot ce ar putea constitui punctul rationalità tii superioare. Liberalismul si doctrina sa isi gaseste eficacitatea si originalitatea sa atunci cà nd apà rà pe individ in libertà tiile si fundamentalele sale drepturi. Insà am putea sustine si denunta cà atunci cà nd ideologia unui sistem politic, forteazà si obligà pe membrii importantii ìn diferitele departamente institutionale si intercomunitari de nivel parlamentar si guvernamental sà adopte legi contra firei, cum ar fi:- eutanasia, divortul abortul, punerea embrionului ìn eprubetà , pentru asa zisa experientà stiintificà tecnologizatà , punerea cu orice pret a grupurilor homoxesuale si lesbiene pe acelasi plan din punct de vedere juridic cu familea constituità bà rbat si femei pentru generare de fii, este o rusine, o ideologie totalitar inumanà , o plasare a omului modern ìn spatiul animalului irational. Nu numai teologic, moral sau biblic familea naturalà isi are fundamentul, centrul si finalitatea sa ìn bà rbat si femeie indisolubil constituiti, ca segment exential de procreare, ci si sociologic abordà nd, reiese aceeasi rationalitate imutabilà , cà numai din constituirea celor doi ìn conformitatea cu planul lui Dumnezeu, se sustine, articuleazà si multiplicà societatea in dezvoltarea sa deschisà . In mod invers o societate bazatà pe constituirea a douà persoane de acelasi sex, reprezintà si indicà un sistem juridic-social totalitar ìnchis. Aici intrà ìn mod absolut exential notiunea de responsabilitate, care prevale asupra relativismului total sau absolut. Responsabilitatea si familia sunt douà elemente care sunt bazele società tii umane. Talcott Parsons, considera familea crestinà ca o primà agentie de socializare, institutia ìn care noile generatii vor gasi valorile verticale si punctul tare ìn opozitie cu punctul slab a modernità tii relativiste, a navigabilitatii acestor generatii umane spre un centru, spre un optim Orizont. Putem observa din putinele datali expuse, crisa enormà ìn care se gà sesc diferitele sistemi autoreferentiale, crizà care depà seste criza familea crestine sau a sistemul religios crestin. In pofida multiplelor trasformà ri structurale si culturale ale societati postmoderne actuale, Familia, intrucà t institutie naturalà fondatà indisolubil ìn matrimoniu, rà mà ne unica „comunitate†capabilà sà ofere società cii actuale bazele indispensabile, intrucà t „Eaâ€, continuà a subzista fiind o societate deschisà , adicà creativà , procreatoare . In mod eficace poate oferi omului si viitorului sà u valorile care o constitue: Iubire, fidelitate, respect reciproc, responsabilitate, creativitate….
Societate şi familie - după şi cu Cristos
Autor: Anechiţei Bianca
Teme: Familie, Morală, Teologie
Săptămâna ce tocmai a trecut a mai marcat o fază în lungul şir al ofenselor aduse persoanei umane şi familiei - în Marea Britanie a fost adoptată legislaţia ce permite crearea în laboratoare a hibrizilor umani; în acelaşi set de legi, a fost aprobat şi număr (mare) de luni până la care se poate întrerupe o sarcină. În faţa strigătelor reprezentanţilor Bisericii Catolice şi nu numai, autorităţile rămân indiferente, sub pretextul încurajării cercetării în scopuri medicale. Mai mult, creştinismul este văzut ca o "doctrină învechită", care nu ţine pasul cu ştiinţa şi realităţile sociale. Într-o asemenea situaţie, creştinul modern începe fără îndoială să pună întrebări. Ceea ce nu e absolut deloc greşit. Ceea ce ar fi cu adevărat un păcat şi o depărtare ar fi ignoranţa faţă de ceea ce reiese la o lectură atentă a textului Sfintei Scripturi. Descoperim astfel că o dată cu venirea lui Cristos în lume, familia şi dreptul la viaţă devin de fapt baza societăţii, firescul. Creştinul aparţine unor sfere sociale diferite: domestice, civile şi religioase. Acestea nu intră în opoziţie una cu cealaltă, ci sunt complementare şi fiecare răspunde unor nevoi diferite ale omului. De aceea, ele trebuie să se împletească armonios şi să se sprijine între ele.
Sfera socială, familia, are prioritate în faţa celorlalte. Ea a fost instituită de însuşi Dumnezeu care în grădina Edenului a hotărât ca omul să lase pe mama şi pe tatăl său şi să se unească cu soţia sa şi împreună să fie un singur trup (cf. Gen 2,24). Prin urmare, familia este o sferă socială naturală pentru că a fost lăsată de însuşi Creatorul lumii. Mai mult chiar este absolut necesară prin însuşi scopul ei: naşterea şi creşterea, educarea oamenilor.
Familia îşi are rădăcina şi baza în unirea binecuvântată de Dumnezeu, adică în căsătorie. Prin acest sacrament instituţia familiei prinde viaţă, se creează, se susţine, precum sufletul dă viaţă corpului. Căsătoria este orientată înspre propagarea vieţii şi deci spre viaţa omenirii, şi în acelaşi timp constituie sfera în care cei doi soţi se sprijină reciproc. Fiul lui Dumnezeu prin binecuvântarea pe care cei doi soţi o primesc în momentul căsătoriei a redat fiecăruia demnitatea, drepturile şi posibilitatea de mântuire pierdută prin păcat.
În lumea romană, despre care avem cele mai multe dovezi istorice, se ajunsese la o degradare a familiei atât de avansată încât Seneca observa că puteai ghici vârsta unei femei nu după numărul de consuli, ci după cel al bărbaţilor (consulii erau numiţi anual). Sfântul Ieronim vorbeşte despre o femeie care şi-a îngropat cel de-al douăzeci şi treilea bărbat. În lumea ebraică, bărbatul îşi putea lăsa soţia pentru orice motiv, iar ea era exclusă din viaţa publică şi religioasă (femeile nu puteau merge la Sinagogă). Acesta era deci contextul în momentul venirii lui Cristos şi fără îndoială problema a fost îndelung dezbătută. Aflam astfel în Evanghelia de la Matei cum fariseii vrând să-L prindă pe Isus îl întreabă dacă bărbatul este îndreptăţit să-şi lase soţia. La această întrebare El răspunde că ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă. Sfântul Pavel explică importanţa acestei uniri binecuvântate şi al principiului indisolubilităţii ei prin compararea căsătoriei cu uniunea sfântă dintre Cristos si Biserică.
Din exemplele de mai sus, putem înţelege care era statul femeii şi cum este văzută ea în creştinism. Abaterile de la unitatea şi indisolubilitatea familie implică automat o poziţie inferioară a femeii, văzută ca o sclavă sau ca o unealtă. Platon o vedea chiar ca pe ceva spiritual inferior spunând că sufletele celor răi se vor reîncarna într-o femeie sau într-un animal sălbatic. Dreptul roman dădea soţului drept de viata şi de moarte asupra ei după ce căsătoria se încheia fără nicio consultare a femeii, ca un simplu contract.
Creştinismul a schimbat radical această concepţie. În primul rând, Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o femeie. Ce altă dovadă de recunoaştere a libertăţii şi demnităţii femeii mai putem cere în faţa acestui fapt? Desigur, textele noutestamentare oferă nenumărate exemple ale desfiinţării inegalităţilor dintre sexe şi totodată a complementarităţii lor. De exemplu Sfântul Pavel le spune Galatenilor că de acum înainte nu mai există "nici sclav, nici liber; nu mai există nici bărbat, nici femeie, căci toţi una sunteţi în Cristos Isus" (Gal 3,28). Nu putem însă să nu menţionăm un paragraf din Sfintei Scripturi îndelung dezbătut în care acelaşi Pavel spune că bărbatul este capul femeii aşa cum Cristos este capul Bisericii. Această menţiune nu este însă echivalentul unei opresiuni a femei, ci stabileşte mai degrabă un centru al autorităţii în familiei; autoritate de altfel limitată de acelaşi Apostol care îi îndeamnă pe soţi să-şi iubeasca şi ocrotească soţiile. Femeia devine deci din sclavă egală a bărbatului. De altfel, în limba română etimologia cuvântului "soţi" transpune foarte bine această realitate: "socius" din limba latină se poate traduce cu "prieten", "aliat". Întreaga cultură medievală ce s-a dezvoltat ulterior pe bazele creştinismului promovează femeia ca fiinţa sensibilă, dar în acelaşi timp puternică prin colaborarea ei în opera de mântuire. De la principiile "cavalerie" până la Dante care în Paradis o întâlneşte pe Beatrice, într-o explozie de lumina, totul este o reflectare a spiritului creştin care a rămas adânc întipărit în cultura europeană.
În cele din urmă, însă la fel de important este copilul, a cărui drept la viaţă este din ce în ce mai mult contestat. Aşa era de altfel şi în lumea de dinainte de creştinism unde cei slabi erau neglijaţi şi exploataţi. Familia romană avea din nou regulile ei stricte: copilul "neridicat" de la pământ, adică nerecunoscut de tată era părăsit şi lăsat să moară. Tertulian arătând înspre prigonitorii protocreştinilor, îi acuză: "Câţi dintre aceşti bărbaţi nu şi-au ucis proprii copii?"
Isus când a venit în lume s-a întrupat într-un prunc, "supus" (Lc 2,51) Mariei şi lui Iosif, dar în acelaşi timp înconjurat de grija şi iubirea lor. Să ne amintim doar episodul redat de Sfintele Scripturi în care părinţii îl pierd "din ochi" pe copilul Isus în Templu şi bucuria regăsirii Lui.. În familia creştină, copilul nu ar trebui să fie o greutate, ci ţinta întregii iubiri. "Şi cine primeşte un astfel de prunc în Numele meu, pe mine mă primeşte" (Mt 18,5) spune Isus îndemnând la o grijă deosebită pentru copii, fiinţe mai plăpânde, dar cu aceleaşi drept la mântuire. Desigur, de-a lungul timpului, Biserica şi-a arătat preocuparea pentru copii prin nenumăratele instituţii de ocrotire şi educare a copiilor.
În loc de încheiere, am putea spune că nici un argument în favoarea familiei creştine nu e mai puternic decât însuşi exemplul Preasfintei Familii, loc de oglindire a iubirii trinitare a lui Dumnezeu. Ameninţări la forţa acestui exemplu au existat în totdeauna şi nu ar trebui să ne sperie. Aprecierea de care s-a bucurat pledoaria pentru familie a Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite este fără îndoială un semn că lumea nu a uitat firescul vieţii în familie şi libertatea de care se bucură creştinul în sânul ei.
Lecturi:2108
Inapoi la inceputul paginii
Comentarii
Vasile Orghici a scris la 13 Iunie 2008
@ 10:12 pm
Impartasiti-ne opinia Dvs
Teme