Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Neagoie Marius
Teme: Teologie

În următoarele rânduri doresc să mă opresc asupra unui exponent care mai bine de 15 ani, şi-a îndreptat atenţia printr-o muncă asiduă asupra prezentării în faţa publicului român a patrimoniului teologic, patristic şi filozofic al lumii moderne occidentale. Afirmând acestea mă gândesc la editura Deisis şi la directorul ei, apreciatul teolog ortodox, profesor doctor Ioan I. Ică jr. care de-a lungul timpului, prin munca sa de traducător şi gânditor a adus în faţa cititorului de limba română multe opere din cultura occidentală. Contextul românesc, privat pentru timp îndelungat de accesul la pulsul cultural european, a resimţit nevoia reînnoirii şi reînnodării legăturilor dintre Orient şi Occident. Această nevoie s-a făcut simţită în toate domeniile şi dimensiunile vieţii de la aspectul tehnologic până la cel filosofic, cultural şi spiritual.

Consideraţii despre iniţiativele editurii Deisis din Sibiu

Editura Deisis şi-a început activitatea în anul 1992, propunându-şi să restituie mari texte din patrimoniul patristic şi teologic modern, rămase încă neaccesibile publicului român; să promoveze un dialog al ortodoxiei cu valorile spirituale ale Occidentului creştin deasemenea să stimuleze o confruntare de idei cu problemele fundamentale ale societăţii şi gândirii contemporane. Reprezentantul cel mai de seamă şi totodată directorul editurii este preotul profesor doctor Ioan I. Ică jr. S-a născut la data de 15 august 1960. Este fiul renumitului preot profesor doctor Ioan I. Ică. Urmează cursurile Institutului Teologic din Sibiu. Se specializează apoi la Universitatea din Erdenghen. La intoarcerea în ţară devine lector de misiologie şi ecumenism la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, mai târziu devine conferenţiar la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, iar actualmente este profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu. În cadrul editurii pe care o conduce, a lucrat şi a colaborat la numeroase traduceri prezentând prin introducerile sale numeroşi autori occidentali şi nu numai. Dintre aceşti autori, am ales pentru rândurile de faţă câteva nume de rezonanţă pe care Ioan I. Ică jr. încearcă să-i facă cunoscuţi publicului românesc: Andrew Louth, Tomas Špidlik, Jean-Luc Marion, Ivan Rupnik sau Ghislain Lafont.

Am ales aceşti autori, din marea paletă pe care o propune editura, tocmai pentru că ei reprezintă, în viziunea lui Ică jr., prin scrierile lor o imagine de ansamblu ale idelor pe care filosofia şi teologia Orientală şi Occidentală le pun în comun ca bază a teologiei ecumenice şi sunt, în acelaşi timp, un punct de plecare al unei reînnoite spiritualităţi europene.

Tradiţia mistică creştină

Andrew Louth e unul dintre importanţii teologi contemporani care încearcă să redescopere tradiţia mistică creştină şi pe care editura Deisis îl prezintă publicului românesc. Titluri precum Dionisie Areopagitul – o introducere (1997), Desluşirea tainei (1999) sau Originile tradiţiei mistice creştine (2002), reprezintă o imagine amplă a preocupărilor tematice pe care acest autor le are. Profesor şi pastor anglican cu studii la Cambridge şi Oxford s-a convertit la ortodoxie în 1989. A. Louth este în viziune teologului român Ioan I. Ică jr. figura unui vizionar, a unui deschizător de drumuri în ceea ce priveşte teologia sfinţilor părinţi care încearcă să depăşească spaţiul intelectual al problematicului şi să se angajeze printr-un veritabil itinerariu spiritual în orizontul eclezial al tainei propriu înţelepciunii sfinţilor părinţi.

Teme esenţiale precum alegoria, misterul, liturghia şi tradiţia sunt construite de către Andrew Louth plecând de la distincţia făcută de Gabriel Marcel între problemă, care ţine de domeniul ştiinţei şi al naturalului, şi mister care ţine de domeniul artelor, teologicului şi ontologicului. Dacă problemele se rezolvă, la mister se participa.

Louth aminteşte în scrierile sale de criza care a caracterizat teologia occidentală în timpul iluminismului şi romantismului, criză care a silit, în opinia sa, ştiinţele umaniste şi teologia să adopte modelul ştiinţelor exacte şi a proliferat metoda istorico critică cu pretextul de a restitui sensul originar al textelor analizate ducând la anularea misterului şi transformarea misterului în ştiinţa. Contrar acestei crize, A. Luth susţine redescoperirea limbajului alegoric, singurul care ar putea să accepte noţiunea de mister personal al Cuvântului lui Dumnezeu care poate vorbi «chiar în tăcere şi revela în ascundere». Dar limbajul alegoric nu poate fi altul decât limbajul liturgic al bisericii. Făcând apel la pasajul biblic care descrie călătoria discipolilor însoţiţi de Isus spre Emaus, Louth sublinează că «numai euharistia singură desăvârşeşte hermeneutica, iar acesta culmineză în euharistie».

În cadrul acestui context, liturgia Bisericii depăşeşte simplul nivel de disciplină teologică devenind un mod de a trăi şi a gândi în care tradiţia creştină ni se revelează într-un mod nou contemporan nouă, proiectând relativismul contemporan într-un orizont vertical inepuizabil al misterului paradoxal al revelaţiei.

Redescoperirea de către acest autor a noţiunilor de alegorie, mister liturgic şi tradiţie pot duce în opinia lui Ică jr. la concluzia că teologia, în natura sa este o desluşire a tainei, iar desluşirea tainei nu poate fi disociată de trăirea tainei.

Filozofia creştină modernă

Reprezentant al filozofiei creştine moderne, profesor de filosofie la Universitatea din Poitiers, Paris X Nanter şi Paris IV Sorbone, Jean-Luc Marion este un alt autor spre care editura Deisis îşi îndreaptă atenţia prin publicarea volumelor: Crucea vizibilului şi Fiind dat, o fenomenologie a donaţiei; Fenomenul erosului. Şase meditaţii. Răzvrătit în faţa unui dumnezeu conceptual care este obligat să fie fiinţa supremă, cauza cauzelor şi propria cauză, devenit un funcţionar al cauzalităţii şi finalităţii cosmosului şi al existenţei umane, J.-L Marion caută adevărata salvare în iubirea creatoare a lui Dumnezeu şi într-o teo-logie a darului.

În viziunea lui Marion Dumnezeu se face cunoscut întrucât este un dar care se dăruieşte care se oferă pe sine însuşi prin întrupare. Darul pe care Dumnezeu îl dă lumii este la început Lumea însăşi căci înainte de a crea, Dumnezeu a iubit lumea care a existat aşadar înainte de fi creată în iubirea Lui, iar mai apoi ia fost dăruit lumii însăşi un „trup” prin crearea ei. Astfel o lume creată din iubirea lui Dumnezeu şi dăruită sieşi de către acelaşi Dumnezeu nu-şi poate cunoaşte creatorul decât prin auto-conştiinţa darului şi fenomenologia iubirii care-şi găseşte împlinire în abandonul crucii.

Pentru a pune şi mai bine în evidenţă acest concept Marion foloseşte imaginea cuplului idol icoană. Idolul umple vederea cu o prezenţă vizibilă. Pentru a depăşi idolatria nu este suficient refuzul idolilor deoarece negarea imaginilor sau a reprezentărilor conceptuale ţine tot de privire şi reprezentare. Prin urmare idolatria religioasă şi metafizica poate fi depăşită doar prin răsturnarea privirii în icoana în care Dumnezeu nu se oferă ca obiect al privirii noastre ci ca subiect al unei alte priviri decât a noastră; fiindcă noi în icoană nu vedem ci suntem văzuţi de privirea iubitoare invizibilă a lui Dumnezeu pe care icoana o meditează vizibil. Prezenţei şi absenţei proprii idolului, pozitiv sau negativ, trebuie să i se opună profetic distanţa icoanei şi a iubirii care realizează paradoxul neidolatru al intimităţii în depărtare, al imanenţei în transcendenţă, în care unirea creşte pe măsura distanţei şi invers.

In opinia lui Ioan I. Ică jr. Jean-Luc Marion ne arată cum anume relaţia dintre lume ca dar şi cruce, care face cu putinţă întâlnirea omului cu dăruitorul, are loc într-o iubire care-şi revelează secretul în schimbul privirilor încrucişate în rugăciunea făcută în faţa icoanei – revelaţie a dinamicii pascale proprii iubirii autentice.

Teologia catolică contemporană

Ghislain Lafont, nepot al generalului Lafont, cel care a condus misiunea franceză din România în perioada primului război mondial, este monah benedictin în mănăstirea Piere qui Vire. Printre diferitele sale scrieri se numără şi volumul O istorie teologică a Bisericii. G. Lafont reprezintă în viziunea lui Ică jr. modelul teologului catolic contemporan în care se împletesc spiritul critic şi sistematic occidental cu viziunea liturgică trăită a teologiei monahale.

În opinia lui Ghislain Lafont ar trebui să existe o răbdare a teologului care să aştepte ca ceea ce a sesizat la nivelul unei coerenţe logice să poată fi transpus în viaţa şi o smerenie care să recunoască faptul că adevărul apare treptat. Teologul trebuie să vorbească de Dumnezeu, iar prin aceasta nu se poate refugia în apofatism şi tăcere. Totodată el trebuie să înţeleagă că despre Dumnezeu mai vorbesc şi alţi teologi, iar datorită acestui fapt ortodoxia credinţei nu se poate opri la o singură formulă, iar formula ortodoxă nu se poate mulţumi cu un singur nivel al cuvântului.

Lafont critică, la rândul său, criza teologiei catolice în care dogmatismul abstract, misticismul pasiv şi clericalismul făceau ca divinul să apară ca o negare a umanului şi a naturalului, raţiunea şi libertatea păreau a fi reprimate, iar trupul şi materia apăreau înfierate ca locuri ale păcatului. Răspunsul la această criză s-ar putea găsi, în concepţia lui Lafont, prin recuperarea simbolului în liturghie şi a timpului profetic văzut ca spaţiu între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Înţelepciunea biblică ar putea fi înţeleasă astăzi ca un demers cognitiv practic care urmăreşte cunoaşterea şi realizarea unui adevăr atemporal fixat prin concepţie într-o doctrină, iar profeţia ca o mărturie care angajează timpul şi oferă o interpretare a unor cuvinte şi simboluri, unind moştenirea trecutului şi sarcinile prezentului. Biserica azi ar putea deveni una fără a avea pretenţii de unicitate, eveniment care nu ar propulsa nici o tendinţa generală de uniformizare nici o revendicare violentă a particularităţilor.

Spiritualitatea Răsăritului Creştin

Ultimele două personalităţi din larga paletă de autori pe care o propune editura Deisis şi asupra cărora doresc să mă opresc sunt: Thomas Špidlik şi discipolul său Marko Ivan Rupnik.

Născut într-o Moravie devastată de Primul Razboi Mondial, trecut prin criza fascistă şi comunistă, ajuns printr-o întâmplare la Roma, Thomas Špidlik s-a remarcat de-a lungul timpului prin dragostea şi admiraţia sa pentru teologia orientală. Discipol al lui Irenne Hauserr şi admirator al lui Vladimir Soloviov, autor al manualului sistematic Spiritualitatea răsăritului creştin, Spidik foloseşte ca metodă în scrierile sale primatul spiritualului care se manifestă prin primatul iubirii şi al rugăciunii împiedicând teologia să se transforme în ideologie, iar dogma în teorie, ţinându-le deschise transcendenţei revelaţiei şi libertăţii Sfântului Spirit. În opinia sa contemplaţia, rugăciunea şi arta trebuie să contrabalanseze activismul tehnologic şi consumismul invadator făcându-l pe om să devină o fiinţa esenţial dialogică, teofanică, iconică. Numit doctor honoris causa de către Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi cardinal de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Tomas Špidlik reprezintă în viziunea lui Ică jr. o personalitate în care cultura, rugăciunea şi dragostea de oameni se împletesc într-o manieră remarcabilă. Rugăciunea reprezintă pentru părintele Špidlik o fenomenologie eshaustivă, un dialog divino-uman individual şi comunitar, practic şi contemplativ, meditativ şi mistic ce culminează în isihasm ca mistică a inimii şi a luminii. Ecumenismul se realizează în opinia lui Thomas Špidlik prin iubirea faţă de celălalt, în acceptarea celuilalt ca diversitate ce îmbogăţeşte patrimoniul cultural universal.

Discipol al părintelui Špidlik, Ivan Rupnik s-a născut în Slovenia. Absolvă cursurile Academiei delle belle arte din Roma şi îşi desăvârşeşte cursurile teologice printr-un doctorat susţinut la Universitatea Pontificală Gregoriana cu teza: Arta ca memorie a comuniunii. În arta orientală, Rupnik a găsit, în opinia lui Ică jr., o sursă de permanentă inspiraţie de echilibrare spontană a contrariilor, de constantă depăşire a crizelor făcând o sinteză între raţional-intuitiv, real-ideal, material-spiritual. Urmând viziunile lui Augustin şi ale lui Maxim Mărturisitorul, Rupnik regăseşte în natura umană prototipul divino-uman al acesteia, chipul lui Cristos, de la care omul care poate fi repictat deoarece poate fi regândit altfel, pentru că o nouă definiţie a divino-umanului este posibilă. El redescoperă arta ca slujire ca liturghie depăşind totalitarismul estetic şi dogmatizarea artei în sensul ei actual care trădează marea criză a omului ca subiect în lumea modernă. Modelul trinitar, înţeles ca mod inter-relaţionar şi interdependent de a unifica contrariile fără a le anula, creează posibilitatea depăşirii exclusivismelor. El este folosit în antropologie pentru a „pune” în evidenţă tema centrală a omului ca persoană. Omul prin natura sa fiind imagine a Treimii, natura şi persoana sa coincid în mod dinamic fără a se confunda şi separa fiind predispus în mod natural spre relaţia cu ceilalţi.

Darul dăruit al filosofiei lui Jean-Luc Marion este prezentat în viziunea antropologica a lui Ivan Rupnik în ipostaza pascală pentru că persoana trebuie să devina o fiinţă pascală o fiinţă a iubirii jerfitoare care moare şi învie în fiecare dăruire de sine. În opinia lui Ioan I. Ică jr., Rupnik îndrăzneşte să meargă mai departe în expunerea sa transferând conceptul de „persoană pascală” la nivel cultural. In acest context, culmea iubirii culturale este să mori faţă de propria expresie culturală pentru celălalt, să-ţi transferi propriul context cultural cu Hristos în evenimentul pascal deoarece omul spiritual ştie în inima lui că e mai important să rămână deschis şi în relaţie cu celălalt, chiar dacă renunţă la propriile sale forme culturale.

Misiune dublă

România se găseşte astăzi integrată în Comunitatea Europeană. Din perspectiva acestui context socio-politic, Biserica ortodoxă trebuie să-şi redefinească rolul cultural religios pe care îl deţine în societatea românească. Paşii făcuţi în acest sens de către Editura Deisis prin eforturile directorului ei diaconul Ioan I. Ică jr. sunt remarcabili. Iniţiativa de a traduce operele unor autori occidentali catolici sau ortodocşi nu poate decât să îmbogăţească şi să amplifice un patrimoniu cultural religios limitat de anxietăţile politico-culturale ale trecutului istoric românesc.

În activitatea sa de prezentator, critic sau traducător al multora dintre volumele pe care Editura Deisis le propune, Ioan I. Ică jr., redescoperă în opera autorilor occidentali pe care îi propune cititorilor români argumente care aparţin patrimoniului teologic comun al Orientului şi Occidentului. Reactualizarea de către Andrew Louth sau Ghislain Lafont a unui limbaj alegoric, simbolic îşi regăseşte expresia naturală în practica liturgică a orientului care este o tradiţie redescoperită de occident şi îndelung trăită de orient. În opinia lui Ică jr., filozoful Jean- Luc Marion repropune imaginea unui Dumnezeu personal (contrar celui abstract specific teologiei de şcoală propus în lumea catolică) un dar care se oferă şi care poate să fie înţeles doar prin intermediul imaginii iconice care neagă idolatria şi face ca iubirea divină în perspectiva unirii cu umanitatea să fie direct proporţională cu infinitatea distanţei care caracterizează transcendenţa sa. Dar omul nu poate fi chemat azi, în viziunea lui Ivan Rupnik, numai să contemple o imagine fie ea şi iconică, ci este invitat să îşi accepte rolul de chip al Divinităţii în ipostaza persoanei sale pascale. Pentru a atinge însă acest stadiu de relaţionare Thomas Špidlik propune la nivel antropologic primatul spiritualului, al iubirii şi al rugăciunii, care poate înlătura incoerenţele şi apropia diversităţile în cadrul unui dialog ecumenic interpersonal.

A traduce azi teologie şi filozofie occidentală în limba română înseamnă a îmbogăţi viziunea culturală existentă, înseamnă a oferi publicului romanesc opere de o reală valoare care pot să-i deschidă viziunea despre lume şi viaţă. Realizarea unui dialog ecumenic între Orient şi Occident poate avea loc doar pe baza unui fond cultural religios redescoperit în mod comun, a unei unităţi conceptuale îmbogăţită de diversitatea ideilor în care renunţarea la sine în cadrul relaţiei personale pentru al descoperi şi iubi pe celalalt nu poate decât să redefinească în mod original propria tradiţie şi să creeze posibilitatea stabilirii şi urmăririi unui ideal comun. Biserica ortodoxă română este chemată astăzi în condiţiile unei societăţi de tranziţie şi a unei crize morale care se manifestă în România să depăşească clişeele naţionaliste şi îngrădirile conceptuale ale trecutului şi să redea cetăţeanului speranţa trăirii unui timp escatologic delimitat de durata dintre chemarea şi răspunsul la chemarea lui Dumnezeu, între abordarea şi tolerarea celuilalt ca persoană pascală.

Editura Deisis prin munca pe care o face teologul Ioan I. Ică jr. îndeplineşte o misiune profetică în cadrul culturii româneşti, o misiune care este menită să repropună o tradiţie a sfinţilor părinţi ignorată sau răstălmăcită, să alăture patrimoniile teologice occidental şi oriental şi să creeze o predispoziţie a reconcilierii creştine prin intermediul dragostei de cultură. Numai astfel imaginea propusă de sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, a unei Biserici care respiră prin doi plămâni, oriental şi occident, poate deveni o realizare concretă în cadrul schimbului intercultural religios dintre cele doua comunităţi. Acest lucru se poate realiza, în măsura în care, aşa cum susţine Ică jr., cultura este dublată de o contemplare mistică pentru a conduce la autodeificare şi îndumnezeire, iar renunţarea la propriile forme culturale după cum propune Rupnik, se poate transforma în redescoperirea de sine în cadrul evenimentului pascal.

Lecturi:2638
Inapoi la inceputul paginii