Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. CriÅŸan Cristian
Teme: Spiritualitate

Venirea noastră la biserică. Urcuşul. Cu straie de sărbătoare, cu faţa dalbă, limpede şi senină, cu sufletul sprinten şi uşor, creştinul urcă dealul spre bisericuţa satului. Şi trăieşte bucuria urcuşului. De departe sau mai de aproape, cu paşi mai şovăitori sau mai îndrăzneţi, se îndreaptă spre sfântul lăcaş. E duminică. Mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu.

Şi mergem nu pentru că aşa am făcut mereu, nici măcar pentru că ne înfioară frica de vreo pedeapsă, ci ne regăsim în casa Lui - care e şi casa noastră -, acolo unde descoperim un chip duios de Părinte milostiv ce ne cheamă spre a-I asculta Cuvântul şi a ne îmbucura împreună la ospăţul Lui.

În Ardeal, se obişnuieşte ca la biserică, femeile să poarte în mână busuioc, cu care mai apoi, se împodobesc şi icoanele. Busuiocul, aroma din sufletul pământului, păstrat cu grijă acasă şi în grădină şi folosit doar la momente importante. Căci şi viaţa noastră nu este altceva decât o înşiruire de momente importante. În parfumul genuin al frunzelor verzi şi în parfumul rugăciunii smerite, creştinul îşi înalţă plin de nădejde ochii spre ceruri, spre munţi, de unde cere ajutorul de la Cel ce a cu mâna Sa a făcut cerul şi pământul. Cu privire încrezătoare şi cu suspine pentru cei rătăciţi. Iar din altar, Domnul Cel bătrân de zile ne priveşte cu drag.

Ne rugăm. Prin sărutarea pe care o dăm icoanelor Sale, prin armonia cânturilor pe care I le înălţăm, prin slujirea cu care îi îmbrăţişăm pe cei de lângă noi, pe cei mai nevoiaşi decât noi. Pentru cei dragi ai noştri de acasă, pentru sănătatea pe care ne-o dăruieşte în fiecare zi, pentru fiecare zâmbet şi cuvânt bun pe care ni-l adresează fraţii.

Şi ştim că ieri, şi azi, şi dintotdeauna, chiar dintru începuturi, omul l-a căutat pe Dumnezeu, s-a silit să-L găsească, bâjbâind (Fapte 17, 27). Chipuri şi-a făcut despre El, uneori încântătoare, alteori cutremurătoare; istoria marilor religii (de la budism până la islamism) mărturiseşte acest lucru. Însă un popor neînsemnat, Israel, va ajunge să descopere că, de fapt Dumnezeu era cel care îl căuta pe om şi voia să îl întâlnească, atunci când, cu mână tare şi cu braţ înalt, avea să îl sloboadă din robia faraonului din Egipt. Moise şi Ilie îl vor întâlni pe muntele Sinai. Iar profeţii Vechiului Legământ, văd întruchipată în întreg Primul Testament, tocmai legătura de dragoste ce îl uneşte pe Domnul şi pe poporul Său.

Iar când vremea s-a plinit, Dumnezeu cel Preaînalt a coborât să locuiască între ai săi: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18). Acel Fiu, care rămâne cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. În felul acesta, Jertfei Mântuitorului, Cel care se dă pe Sine pentru viaţa lumii, îi putem descoperi - în limitele cuvenite - o interpretare alegorică în cunoscuta noastră baladă a Meşterului Manole (Manole = Emanuel - Dumnezeu-cu-noi), cel care, la rândul lui, ajunge să se jertfească până la urmă pe sine însuşi, pentru ca lucrarea sa, Mănăstirea Argeşului, să poată fi desăvârşită.

"Pe noi, care îţi cântăm Å¢ie…". Osteneala ÅŸi nedreptăţile pe care le suferim le-am lăsat afară. Le-am lăsat în tinda bisericii. Åži lepădăm la o parte toată grija cea lumească. Ne închinăm. Ne ridicăm ochii spre înălÅ£imi ÅŸi îi cerem Părintelui îndurărilor să binecuvânteze toate faptele noastre bune ÅŸi pe toÅ£i cei pe care îi avem în suflet. ÃŽl rugăm ca El să ne ajute în încercări. Åži să ne lumineze. Ca pe ÃŽmpăratul tuturor să îl putem primi, ÅŸi să îl dăruim apoi ÅŸi celorlalÅ£i.

Lecturi:1976
Inapoi la inceputul paginii