Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Recenzii

Titlu: Teologie românească. De la creştinare până în prezent
Autor: Ernst Christoph Suttner
Editura: Galaxia Gutenberg
Data publicării: 2008
Locul publicării: Târgu Lăpuş
Numar de pagini: 141
Format: 13×20,5
ISBN: 978-973-141-031-9

În curând va apărea la editura Galaxia Gutenberg o nouă carte a istoricului austriac Ernst Christoph Suttner. După cum reiese încă din titlul acestei lucrări, cartea se adresează românilor, fiind o încercare de sondare a istoriei teologice româneşti din perspectiva unui istoric străin, de unde reiese o ulterioară revendicare de obiectivitate. Din păcate, tocmai această obiectivitate este contestată în anumite medii înclinate spre o viziune idilică asupra istoriei, dar la o analizare mai detaşată a celor scrise în Teologia românească, de la origini până în prezent putem sesiza acurateţea şi obiectivitatea demersului ştiinţific.

Dincolo de toate polemicile, mai mult sau mai puţin fondate, ce au ca obiect scrierile profesorului Suttner, cartea de faţă ne prezintă un istoric echidistant, care poate studia istoria teologică a românilor fără implicaţiile pasionale care influenţează volens nolens demersul istoricilor români fie aceştia greco-catolici sau ortodocşi. Pentru a susţine această afirmaţie putem recurge la observaţia conform căreia Ernst Suttner îşi porneşte istoria sa teologică confirmând, cu argumente solide, creştinarea în rit latin a populaţilor din zona danubiană, afirmaţie ce contrastează în mod evident cu viziunea ortodoxă, conform căreia populaţile de pe actualul teritoriu al României ar fi fost creştinate în rit bizantin. Recurgând inclusiv la argumentul filologic, profesorul vienez arată cum ritul bizantin a intrat pe aceste teritoriu mult mai târziu, prin sinteza slavă.

Un alt aspect important al acestei viziuni istorice este faptul că profesorul Suttner nu ezită să prezinte faptul că Alexandru Lăpuşneanu, un domn crud dar dreptcredincios, nu a şovăit să cheme în Moldova mulţi erudiţi protestanţi pentru a crea o şcoală la Cotnari. Pentru a repara aceste porniri culturale ale voievodului, Petru Şchiopul a chemat, la rândul său, iezuiţii în Moldova pentru a contracara ofensiva protestantă. Desigur, aceste episoade sunt trecute cu vederea, sau negate cu vehemenţă de către istoricii ortodocşi care însă, prin această atitudine, dau dovadă de un comportament anti-istoric.

O altă constantă în studiul istoricului austriac este faptul că prezintă, în repetate rânduri, marile figuri de cărturari români care au influenţat, mai mult sau mai puţin, teologia românească, dintre care îi menţionăm pe Petru Movilă şi Nicolae Milescu. Dacă despre cel de al doilea s-a scris destul de mult în spaţiu românesc, Petru Movilă este un personaj căruia i-a fost acordată mult prea puţină atenţie, chiar dacă a avut un rol foarte important pentru innoirea gândirii ortodoxe. Pentru a exprima într-un mod mai plastic importanţa sa, am putea spune că este similară cu importanţa gânditorilor ruşi din diasporă.

În cele din urmă, este abordată şi Unirea cu Roma, moment care nu putea fi deloc trecut cu vederea. În ceea ce priveşte acest subiect, istoricul vienez se detaşează oarecum de viziunea tradiţionalistă greco-catolică, caracterizată adesea de o viziune confesională asupra istoriei, şi analizează în detaliu toate aspectele acestui eveniment. În acest context, Suttner este primul istoric care remarcă existenţa mai multor viziuni asupra unirii şi le prezintă în detaliu. Prima viziune este cea a iezuiţilor care au pătruns în Transilvania o dată cu trupele austriece. Aceştia, fiind mandataţi de către Sfântul Părinte, au propus episcopului român şi sinodului acestuia o unire pe baze florentine ce prevedea deplina păstrare a ritului bizantin. Singurul lucru pe care românii trebuiau să îl accepte era constituit din cele 4 puncte doctrinare pe care Bisericile ortodoxe nu doreau să le accepte.

Din considerente politice, sociale şi religioase, dieta Transilvaniei avea o cu totul altă viziune asupra unei posibile uniri. Dorind să reducă la minim consecinţele unei uniri între două biserici, aceasta propunea doar o „unire individuală” a câtorva oameni. Ca şi o consecinţă firească a acestei viziuni, imediat după ce Atanasie Anghel şi colaboratorii săi au semnat un act de unire în 1698, dieta Transilvaniei a iniţiat acţiuni ce aveau menirea să minimalizeze aspectul anulării schismei din 1054 şi să promoveze, în schimb, ideea conform căreia unirea ar fi o decizie individuală a anumitor clerici.

O a treia viziune şi, în cele din urmă, cea decisivă, a fost aceea a cardinalului Leopold Kollonitz, primatul Ungariei. Trecând peste indicaţiile pe care călugării iezuiţi le primiseră de la Roma, Leopold Kollonitz dorea să îi integreze cu totul pe români în biserica latină post-tridentină a începutului de secol XVIII. Cardinalul Kollonitz a impus episcopului, şi tuturor clericilor din episcopia sa, preluarea crezului tridentin cu filioque, purgatoriu şi nenumărate alte formulări teologice apusene precum şi adoptarea catehismului redactat de Petru Canisius, pe care, la scurt timp după aceea, Kollonitz l-a tradus în limba română. De asemenea, Atanasie trebuia să promită în jurământul său vienez că va „sufoca toate rătăcelile de la canoanele bisericii universale, care au apărut pe parcursul secolelor când am fost lipsiţi de capul Bisericii şi ne aflam sub jugul turcesc”. Mai mult, Atanasie Anghel a trebuit să îl asigure pe cardinalul Kollonitz că va accepta alături de el un teolog latin ca şi sfătuitor al său, în absenţa căruia nu putea convoca sinoade sau vizita parohii, nu putea excomunica pe nimeni din biserică fără acceptul acestuia, iar pentru sfinţirea preoţilor, sau ridicarea acestora la rangul de protopopi, era necesar consimţământul său.

O a patra viziune, care nu a avut însă nici o influenţă asupra dezvoltării istorice a Bisericii Române Unite, după cum însăşi autorul menţionează, este aceea a episcopilor calvini care doreau, prin intermediul anumitor subtilităţi, să-i atragă pe clericii greco-catolici spre o viziune calvină asupra teologiei.

Toate aceste viziuni ne fac să înţelegem că Unirea cu Roma nu a fost un eveniment atât de simplu precum este prezentat uneori în cărţile de istorie ale istoricilor greco-catolici. În mod evident, în jurul Unirii au existat presiuni, dorinţe, aşteptări şi dezamăgiri. Acceptarea acestei evidenţe nu poate fi altceva decât o dovadă de maturitate şi un pas înainte spre regăsirea adevăratei identităţi a Bisericii Române Unite cu Roma.

În mod evident, un studiu al istoriei teologiei nu putea trece cu vederea mişcarea Şcolii Ardelene şi toate beneficiile pe care acesta le-a adus neamului românesc din Transilvania. De aceea, Ernst Suttner acordă un spaţiu considerabil acestor aspecte, vorbind în termen elogioşi despre Inocenţiu Micu Klein, Samui Micu şi ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene.

Un ultim aspect pe care, personal, îl consider destul de important, dar care, probabil, va fi trecut cu vederea de mulţi cititori ar fi motivaţia prezentată de profesorul austriac pentru faptul că Biserica Greco-Catolică nu a fost considerată o biserică naţională, întocmai ca Biserica Ortodoxă Română. Astfel, Suttner susţine că Biserica Greco-Catolică nu a putut deveni o biserică naţională deoarece nu a acceptat vreodată o imixtiune puternică a statului în treburile bisericeşti cum a fost cazul bisericilor ortodoxe.

Prin urmare, în cartea sa Teologia românească, de la creştinare până în prezent, profesorul Ernst Suttner se străduieşte să prezinte o istorie obiectivă, reală şi extrem de documentată. Dincolo de lucrurile care ne plac sau nu ne plac, dincolo de pasiunile confesionale de care suntem cu toţii infestaţi, este vremea să ne maturizăm şi să ne acceptăm istoria aşa cum este, nu înfrumuseţată de proiecţiile a ceea ce am fi vrut noi să fie iar astfel vom face un pas înainte spre redescoperirea propriilor rădăcini, rădăcini pe care, în ultima vreme, tindem să ni le negăm cu vehemenţă.

Lecturi:2131
Inapoi la inceputul paginii