Iulie 2008

Religie şi spaţiu public - secole, aşteptări şi realităţi

Autor: Anechiţei Bianca
Teme: Teologie

Am auzit pentru prima data de Alexis de Tocqueville in primul an de liceu cand numele aristocratic a fost asociat cu calatoria si studiul despre Statele Unite. A trecut ceva timp pana cand am reusit sa ma intorc din nou la istoricul-politicianul-sociologul de Tocqueville, de vina fiind poate si cadrul autohton care dezbate consideratii asupra democratie, fara a-si da seama cine si cand le-a conceptualizat. Regretabil caci Tocqueville este spumos, plin de contradictii, pasionat de ce scrie, un tip de personalitate intelectuala romantica si liberala in acelasi timp. Toate acestea nu intamplator - a trait in secolul al XIX-lea, o perioada in care parlamentarismul, secularizarea si birocratizarea statului s-au incaierat cu o suma de traditii conservatoare. Cine s-ar fi gandit ca acest melanj a dat tonul "trendului" de azi, a spatiului public, surprins intre nevoia de bunastare a comunitatilor si necesitatea definirii unor valori si centre de loialitate.

Tocqueville a devenit sociolog din intamplare, tot cautand sa scrie o istorie a mentalitatilor, care sa explice realitatile sociale si politice ale timpului sau (mijlocul secolului al XIX-lea). Nascut in 1805 in plin imperiu, Tocqueville nu s-a putut dezice de legaturile de sange care ii fixau radacinile in una dintre cele mai vechi familii ale Frantei (se pare ca stramosii sai au participat la batalia de la Hastings din 1066). Totodata, Tocqueville a inteles, mai ales dupa calatoria sa in Statele Unite, ca statele nu pot reveni la modelul organizational de dinainte de 1789, ci trebuie sa se indrepte spre democratia bazata pe guvernare locala, cu mare grija si respect pentru conservarea valorilor ce guvernau lumea feudala. Un mare paradox sau aberatie, au zis multi de-a lungul vremii!

Un punct deosebit de interesant in opera scriitorului francez il ocupa rolul bisericii si al religiei in constructia democratica. Tocqueville condamna Revolutia Franceza pentru puternicul spirit antireligios si anticlerical care a condus in cele din urma la canalizarea instinctului uman religios inspre viata politica. Astfel, in cadrul iacobinismului, antireligiozitatea a devenit o religie in sine. O data ce acest mecanism a fost declansat, subliniaza Alexis de Tocqueville, urmarea a fost una neasteptata: intoarcerea la despotism si pierderea libertatii cetatenilor in favoarea unei egalitati artificiale. Situatia a fost complet diferita in Statele Unite, in Lumea Noua pe care Tocqueville o vizita in anii 1820 ca tanar jurist. Peste ocean, comunitatile religioase erau un factor de stabilitate, un garant al dezvoltarii unei societati democratice.

Desi Tocqueville poate fi criticat pentru ca nu ia in calcul diferente importante (precum asocierea ierarhiei politice cu cea clericala in Franta care a lasat un capat de pod pentru militanti pentru egalitate), acum, la inceput de secol XXI, argumentul sau poate fi unul valid in incercarea de a reafirma valorile crestine si cooperarea dintre religie si politica. Mai mult, incercarea nu porneste de la zero. In ciuda tendintelor de secularizare incepute in secolul al XIX-lea si sustinute de generatia lui Max Weber, cercetari efectuate la sfarsitul secolului al XX-lea scot la iveala date surprinzatoare. Spre exemplu, Jonathan Fox, in studiul sau "World Separation of Religion and State into the XXI Century" (Separarea dintre religie si stat la nivel mondial la inceputul secolului XXI) arata ca in nici un stat din lume (cu exceptia SUA, exemplu care poate fi totusi contestat si dezbatut) indicele de implicare a guvernului in problemele ce tin de comunitati religioase sau religiozitate nu este O (adica neutru). Acest lucru demonstreaza ca factorul religios este in continuare puternic in cadrul sferei publice si prin urmare tinut sub observatie de catre stat. Explicatiile sunt simple, la o privire mai atenta: modernitatea ameninta comunitatile traditionale care lupta pentru supravietuire. Mai mult, o data cu extinderea libertatii de exprimare si de participare la actul politic, comunitatile au o mai mare posibilitate de expresie, organizare si comunicare. Interactiunea cu statul este de asemenea acutizata, intrucat ambele entitati au acum posibilitatea de a se implica mai mult in mai multe domenii ale vietii oamenilor. Prin urmare, atat terenul de conflict, cat si de cooperare este mult extins. Pe de alta parte, Occidentul (si in curand si Romania) se confrunta cu o etapa a discursului post-politic, in mare criza de valori.

Cum percepe insa lumea romaneasca aceste evolutii? De la bun inceput, trebuie facuta precizarea ca Romania are in raport cu Occident un decalaj, cauzat de scurta traditie democratica, initiata cu mari intarzieri si intrerupta pentru o perioada indelungata. Contopirea dintre zoon politikon si homo religiousus in doctrina de dreapta a crestin-democratiei este departe de a fi fost realizata, cu exceptia probabil a unor personalitati de talia lui Iuliu Maniu in perioada interbelica. Cele doua ierarhii, politica si religioasa, se afla intr-o separare la fel de periculoasa ca si contopirea dintre ele in "L’Ancien Regime". Doctrina sociala a Bisericilor din Romania este foarte putin dezvoltata, iar raportarea politicianului la valorile morale ale crestinismului este nula daca privim spre lungul sir de acte de coruptie sau la valul de ipocrizie si convertiri subite de dupa 1989.

Dar de ce valori crestine? Sa luam ca exemplu constitutia Germaniei care, in preambul, precizeaza: "Fiind constienti de raspunderea pe care o au fata de Dumnezeu si de om…". Prin urmare, orice decizie politica trebuie luata avand in minte existenta lui Dumnezeu care precede statul si fata de care toti suntem raspunzatori. Asadar, inainte de toate statul democratic este ancorat in valori care sa asigure respectarea omului. Asfel, politicienii ar trebui sa acorde intaietate persoanei in fata oricaror programe, institutii sau ideologii. Trebuie avut insa in vedere ca statul isi poate apara fondul moral, promova prin educatie si formare, dar niciodata nu-l va putea crea. Valorile, asa cum sustine Tocqueville, se nasc in societatea civila libera, iar societatea civila porneste de la familie, asociatii, sindicate si nu in ultimul rand se regaseste in Biserica. Cea din urma este importanta prin prisma faptului ca ofera un set de valori si in acelasi timp ofera un spatiu de exersare a increderii. Faptul ca este nevoie de o societate civila libera este confirmat de studii care arata ca in statele in care interactiunea dintre institutiile politice si cele religioase este excesiv coordonata prin acte normative, religiozitatea populatiei scade. Intr-o societate cu adevarat libera de inferente ale puterii politice dominante, colaborarea politic-religie se naste in mod natural si din interiorul comunitatii, asa cum se naste de altfel si reprezentativitatea. Din pacate insa societatea romaneasca este bolnava de hiperindividualism pentru ca toate formele de comunitate au fost cu buna stiinta distruse si continua sa fie distruse.

Acesta este unul din pericolele care ameninta colaborarea, caruia i se adauga pericolul terorismului intelectual al stangii, un curent explicat de Jean Sevilla in lucrarea omonima. Astfel, exista medii asa-zis intelectuale in preajma carora nu se poate vorbi se relatie stat-religie fara sa fi automat acuzat de teocratie, legionarism, fascism sau, in cazuri penibile, de "mentalitate invechita". Daca te nimeresti intr-un grup de tineri scoliti (consilieri, jurnalisti, tineri politicieni) si mentinonezi de asa ceva dialogul se crispeaza. Din pacate nu e doar cazul Romaniei si nici vina doar uneia dintre parti. Dreapta occidentala s-a dezis de "crestin-democratie" in favoarea denumirii de "populara", iar unii reprezentatii ai unor Biserici au dus la extrem perspectiva iohaneica[i] asupra relatilor politic-religie. Este nevoie ca reprezentantii politicului si ai religie sa faca fiecare un pas spre colaborare, mai ales in contextul in care exista puncte de convergenta (problema intrajutorarii, problema familiei). Procesul de apropiere a fost ingreunat pentru ca institutiile sunt in Romania simple mecanisme de dresare pentru supunerea fata de un tip sau altul de autoritate, si nicidecum modalitati de internalizare a valorilor. Acest lucru este ilustrat si de faptul ca politica a renuntat la valori si prin urmare nu primeste nici un raspuns pozitiv din partea societatii. Atunci cand religiosul introduce un element corectiv in politic, ferindu-l de fundamentalism, mitologie si ideologie. Sa speram ca aceste schimbari si fuziune se vor produce in cele din urma si societatea nu va pierde avantajul unei traditii crestine autohtone si al unui sprijin spre democratizare oferit din partea Vestului.

Note


[i] Din studiul textului biblic rezulta doua moduri de raportare a religiosului la politic: Sfantului Pavel se preocupa cu organizarea comunitatilor crestine pana la sfarsitul lumii (preocupare pentru organizare politica), in timp ce Sfantul Evanghelist Ioan pune mai mult accent pe iminenta Judecatii de Apoi (perspectiva care sta la baza monahismului ascetic)

Lecturi:2087
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme