Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: pr. Berea Corneliu
Teme: Istorie, Teologie

Scurtă prezentare a perioadei 1904-1930

Yves Congar s-a născut la 13 aprilie 1904 la Sedan, în ţinutul Ardenne. Frecventa cu succes colegiul municipal, când un eveniment a zguduit seninătatea vieţii sale: Primul Război Mondial din 1914-1919. Teritoriul lor a fost ocupat de trupele germane.

Pe când avea 10 ani, Yves dorea să se facă medic. În primăvara lui 1918 a început să se gândească în mod serios la preoţie, după ce a experimentat un gol dureros de singurătate care a durat cam trei luni. La temelia acestei vocaţii era dorinţa de a predica pentru a-i chema pe oameni la convertire. După terminarea studiilor liceale la Reims, în 1921 a intrat în Seminarul carmelitan din Paris. În timpul celor trei ani de filozofie din Seminar a urmat cursurile lui J. Maritain, pr. Blanche şi ale altora. A participat şi la diferite întâlniri organizate de un cerc tomist, în care se citea sf. Toma prin intermediul diferitelor comentarii, şi în cadrul căruia pr. Garrigou-Lagrange predica în mod obişnuit reculegeri şi exerciţii spirituale.

În timpul serviciului militar la Saint-Cyr, şi mai apoi la Bingen pe Reno, Congar era în îndoială dacă ar fi trebuit să intre la benedictini (a căror liturgie o admira) sau la dominicani. Reîntors la Paris în 1925 a luat hotărârea de a intra la Ordinul sf. Dominic. Noviciatul de la Amiens a fost o perioadă roditoare, şi un an mai târziu, la 8 decembrie 1926, a depus primele voturi, luându-şi numele de Marie-Joseph.

Primii ani de studiu ÅŸi de predare

La sfârşitul noviciatului, a mers la Le Saulchoir, la Kain-la-Tombe, în Belgia, pentru a-şi continua studiile. Şi aici se preda tomismul, dar într-o manieră diferită. În mod deosebit unul dintre profesori, M.-D. Chenu, era apreciat de toţi, ca medievalist deosebit. La Le Saulchoir se aprofundau filozofia greacă, studiul biblic şi cel patristic. Studiile medievale îi ajutaseră atât pe profesori, cât şi pe studenţi, să-l situeze mai bine pe Sf. Toma în contextul timpului său. Gustul pentru istorie prezent în Congar încă de mic, s-a trezit din nou în contact cu ideile şi personalitatea lui Chenu. Cursul său de Istoria doctrinelor a făcut tânărului student o mare impresie.

S-a pregătit la hirotonire meditând evanghelia sf. Ioan (în special cap. 17), folosind comentariile sf. Toma şi ale pr. Lagrange, şi cartea pr. Masure, Sacrificiul capului. Tocmai în timpul anului de pregătire la hirotonire a simţit în el o vocaţie specială «ecleziologică şi de unitate». A fost hirotonit la 25 iulie 1930. În afara activităţii obişnuite de predare, e căutat continuu pentru exerciţii, reculegeri, conferinţe. După ce a petrecut un timp în Germania, la Düsseldorf, pr. Congar a revenit la Le Saulchoir pentru a-şi pregăti teza de lectorat despre unitatea Bisericii. A obţinut lectoratul în teologie la 7 iunie 1931. Înainte de a începe predarea apologeticii, Congar a reuşit să obţină aprobarea de a face un an de activitate pastorală, dar a trebuit să renunţe la câteva luni pentru a-l înlocui pe pr. Chenu - plecat în Canada - în cadrul cursului de Introducere în teologie. Exact în această perioadă a început el să studieze în profunzime gândirea moderniştilor, mai ales pe a lui A. Loisy, ale cărui Mémoires tocmai apăruseră. În el creştea convingerea că generaţia sa avea ca misiune să depună eforturi pentru ca în Biserică să ajungă ceea ce era just în exigenţele şi problemele puse de modernişti, în special aplicarea metodelor critice la conţinutul credinţei creştine.

A rămas la Paris din ianuarie până în iunie 1931, şi a urmat diferite cursuri la Institutul Catolic, la Hautes-Études, la Facultatea de Teologie Protestantă, frecventând câteva cursuri ale unor profesori precum Gilson (asupra lui Luter), Gabriel Le Bras (drept), M. Lecerf (dogmatica reformată), M. Jundt (dogmatica luterană). Congar ar fi dorit să asiste şi la cursurile lui Loisy, dar nu a putut s-o facă deoarece provincialul său nu i-a permis. A frecventat pentru un scurt timp şi un grup ecumenic unde se reuneau catolici, protestanţi, ortodocşi, între care filozoful rus Berdiaeff, benedictinul Lev Gillet (devenit ortodox în 1928), protestanţii Lecerf şi Jundt, filozoful J. Maritain. Reîntors la Le Saulchoir, a reluat predarea apologeticii, dar într-un mod diferit de predecesorii săi. «N-am crezut niciodată într-o demonstraţie apologetică intelectuală», scria Congar în 1949.

În această perioadă a apărut dorinţa lui de a elabora un tratat despre biserică, care, în ciuda studiilor sale vaste cu privire la acest argument, nu va fi dus niciodată la bun sfârşit.

Congar, Chenu şi H.-M. Féret formau un grup foarte unit, împărtăşind nu doar o prietenie adevărată şi aceeaşi viziune despre biserică şi misiunea ei. Toţi trei aveau ambiţia de a scrie împreună o Istorie a teologiei, proiect ce nu a fost terminat. Din acea perioadă datează şi munca lui Congar de predare a dezvoltării dogmei.

Congar fost implicat intens în activitatea pastorală de formare a asistenţilor din J.O.C. Începând cu 1929 aceştia se adunau frecvent la Kain pentru a-i întâlni pe dominicani. Spre deosebire de prietenul său pr. Féret, Congar preferase întotdeauna să desfăşoare şi o activitate pastorală alături de cea universitară, ştiinţifică.

Către sfârşitul lui 34, dominicanii revistei La Vie Intellectuelle au cerut lui pr. Congar să redacteze o concluzie teologică la ancheta pe care revista o desfăşurase timp de trei ani cu privire la cauzele necredinţei moderne. Articolul a trezit un mare ecou şi a fost pentru Congar însuşi un moment în care el a devenit mai conştient de o lume modernă care se distanţa de totalitatea credinţei.

ÃŽn 1937 Congar a dat naÅŸtere colecÅ£iei Unam Sanctam în cadrul Editurii du Cerf. Ideea sa era că i se răspundea mai bine ateismului schimbând chipul Bisericii: o ecleziologie concepută sub forma unei «ierarhologii» nu putea să-i atragă pe oameni. ColecÅ£ia a început cu o carte a lui Congar însuÅŸi, despre principiile unui «ecumenism» catolic[i]. ÃŽn afară faptului că Congar a fost denunÅ£at la Sfântul Oficiu în privinÅ£a unor «erori», cartea a avut un puternic impact asupra atitudinii ecumenice a catolicilor francezi ÅŸi a altora în general. Congar ar fi voit să deschidă colecÅ£ia cu ediÅ£ia franceză a uneia dintre cărÅ£ile cele mai importante ale lui Johann Adam Möhler, L’Unité dans l’Église, dar nu i-a fost posibil din motive materiale. ÃŽn mai 1939 Congar a aflat de la card. Verdier că la Roma apăruseră suspiciuni cu privire la Unam Sanctam; colecÅ£ia a continuat însă cu alte apariÅ£ii.

Mobilizat, iar apoi făcut prizioner în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Congar s-a confruntat cu mulţi necredincioşi, cu situaţii dificile şi inumane, cu pierderea multor prieteni. Cartea sa de amintiri tipărită într-o ediţie necomercială, Leur résistance e un martor al acelor ani. În timpul prizonieratului a studiat limba rusă, reuşind să o înţeleagă destul de bine.

Deja în timpul acestei perioade dure, Congar a primit ştirea că boşura-program a pr. Chenu, Une école de théologie: Le Saulchoir a fost pusă la Index, autorul demis din funcţia de regent şi îndepărtat din conventul de studii, şi că sancţiunile au fost aplicate de către un fost prieten al său, călugărul dominican Thomas Philippe. În mai 1946, în timpul unei vizite pe care a făcut-o la Roma împreună cu pr. Féret, într-o discuţie cu pr. Gillet, superiorul general de atunci, Congar a evocat tristeţea profundă pe care mulţi confraţi din Saulchoir o încercau încă pentru cele întâmplate pr. Chenu. Întregul convent era oarecum divizat (acel pr. Philippe era acum regent) şi aceasta împiedica seninătatea, colaborarea şi chiar reluarea unui proiect comun, precum cel al Revue des sciences philosophiques et théologiques. Maestrul general a căutat să minimalizeze şi să nu dramatizeze lucrurile aşa cum o mărturiseşte Congar însuşi. Convingerea interioară a Teologului era însă, cu totul alta; el spera că într-o zi persoana şi opera pr. Chenu aveau să-şi recapete chipul lor istoric adevărat, precum şi recunoştinţa deplină a generaţiilor viitoare. Conştient de nedreptatea făcută unui om excepţional şi unui teolog strălucit, Congar a pus deoparte cu răbdare toate documentele pe care el le avea sau le-a putut aduna, cerând informaţii persoanelor implicate direct pentru a avea un cadru cât mai complet posibil al situaţiei.

Spre deosebire de mediul din Saulchoir, climatul bisericesc francez de după război a fost descris de către Congar în cuvinte entuziaste, în prefaţa sa la Chrétiens en dialogue:

Cine nu a trăit anii 46-47 ai catolicismului francez, a pierdut unul dintre cele mai frumoase momente din viaÅ£a bisericii. Printr-un efort încet de ieÅŸire din mizerie, se căuta, cu marea libertate dată de o fidelitate profundă precum viaÅ£a, să se aibă un contact evanghelic cu o lume în care ne vedeam amestecaÅ£i cum nu se mai întâmplase de secole. Aveam să descoperim mai târziu că viitorul bisericii este legat de viitorul lumii, dar pe atunci exista o evidenţă dată în experienÅ£a însăşi. Rămas înstrăinat timp de cinci ani de munca considerabilă care fusese făcută la noi în timpul războiului, eram totuÅŸi de acord încă de la început cu aceste orientări: miÅŸcarea biblică; miÅŸcarea liturgică înÅ£eleasă în sens pastoral, nu ritualist; reînoirea comunităţii creÅŸtine; misiunea, ÅŸi chiar preoÅ£ii muncitori; căutarea în sânul clerului, a unei teologi care să lumineze căutările cele mai autentice ale apostolatului …

După eliberarea din prizonierat în primăvara lui 1945, Congar şi-a asumat cu bucurie angajamentul de a avea grijă, alături de confratele său Féret, de partea teologică a zilelor consacrate clerului, care se desfăşurau în conventul Saint-Jacques la Paris. Din aceste conferinţe şi din altele pe care le-a ţinut asistenţilor din J.O.C. şi laicilor din parohia Saint-Séverin vor apărea scrierile sale despre laicat, preoţie, reforma bisericii. Aceste contacte din anii 46-47 au fost deosebit de importante pentru omul şi teologul Congar.

Primele sancţiuni

AÅŸa cum dau mărturie multe pagini din al său Journal d’un théologien, la sfârÅŸitul lui 1946 au început să apară din nou suspiciuni faţă de Congar, în special din cauza angajamentului său în favoarea ecumenismului. Atât din partea Sfântul Oficiu, cât ÅŸi în interiorul ordinului său, au apărut neliniÅŸti faţă de tendinÅ£ele de gândire ale Åžcolii din Le Saulchoir ÅŸi, mai concret, faţă de liniile de gândire ale lui Congar ÅŸi Féret. Era o epocă când chiar ÅŸi o întâlnire a specialiÅŸtilor catolici în miÅŸcarea ecumenică era considerată inoportună sau periculoasă.

În 1948 a avut loc Conferinţa de la Amsterdam. La început, Congar nu a voit să participe, considerând că alte persoane ar fi fost mult mai indicate decât el ştiind totodată că persoana sa nu era atât de bine văzută la Roma. Ca urmare a unei discuţii cu arhiepiscopul de Paris, card. Suhard, teologul dominican a revenit asupra poziţiei sale, hotărând să participe. Un Monitum al Sfântului Oficiu din 5 iunie 1948 a interzis participarea oricărui catolic la reuniunile «ecumenice» fără o aprobare prealabilă din partea sa. Neputând să participe, Congar a hotărât, cu permisiunea lui Suhard, să celebreze, în duminica din 29 septembrie 1948, o liturghie în Biserica Sf. Francisc Xaveriu din Paris. În predica sa el a explicat motivele pentru care biserica catolică nu trimisese reprezentaţi la Amsterdam şi că acest «nu» nu era singurul cuvânt al Bisericii spus mişcării ecumenice.

«În ceea ce mă priveşte, de la începutul lui 1947 şi până la sfârşitul lui 1956, am trăit un şir neîntrerupt de denunţări, avertismente, măsuri restrictive sau discriminatorii, de intervenţii dictate de neîncredere». După publicarea enciclicii Humani Generis suspiciunile şi denunţările s-au multiplicat.

ÃŽn perioada 1947-1948 Congar a lucrat mai mult de patru luni la o nouă ediÅ£ie a cărÅ£ii Chrétiens désunis, a cărei primă ediÅ£ie se epuizase deja. Pr. Suarez l-a sprijinit iniÅ£ial, dar mai apoi toată problema s-a vădit a fi mai delicată ÅŸi nu a fost posibil să fie rezolvată. Mai mult, Suarez a adus la cunoÅŸtinÅ£a lui Congar că angajamentul său ecumenic trezise prea multă suspiciune ÅŸi că, pentru binele întregii provincii dominicane a FranÅ£ei, atât el cât ÅŸi Féret trebuiau să părăsească temporar Le Saulchoir. Congar va rămâne încă pentru o perioadă, până în 1952, an în care a primit prima sancÅ£iune de la Sf. Oficiu, în legătură cu Vraie et fausse Réforme dans l’Église. I se interzice să o reediteze ÅŸi să-i permită treducerea; începând cu acel moment, tot ceea ce scria trebuia supus cenzurii directe a maestrului general. Măsura nu va avea efect asupra Christ, Marie et l’Église, dată deja la tipărit, însă va întârzia mult publicarea cărÅ£ii sale despre teologia laicatului, ce a fost terminată cu preÅ£ul înrăutăţirii sănătăţii însăşi a Autorului. A doua ediÅ£ie a lui Chrétiens désunis nu va apărea niciodată, ÅŸi doar în 1964 va fi posibilă retipărirea textului primei ediÅ£ii ca atare.

Teologul dominican nu este complet singur în faÅ£a dificultăţilor. Un anumit număr de prieteni îl susÅ£in, atât în FranÅ£a (Gabriel le Bras, Charles Flory, Alfred Michelin), cât ÅŸi la Roma (Wladimir d’Ormesson, care era ambasador la Sf. Scaun, ÅŸi mons. Baron, rectorul de la Saint-Louis des Français).

Necesitatea de a supune totul judecăţii maestrului general îl nelinişteşte în mod deosebit. «Am 47 de ani; am o operă de terminat pentru care sunt pregătit şi matur. Voi fi practic condamnat la tăcere?». Decide să-şi continue munca, chiar şi cu perspectiva de a nu putea publica nimic, de a continua reflecţiile sale «pentru timpuri mai bune şi pentru după moartea mea», cu speranţa că poate tăcerea sa va servi cauzei ecumenismului mai mult decât activitatea sa. Convingerea lui însă este că, el, Congar, are un dar, ceva special, căruia i-a dedicat totul şi care nu aşteaptă altceva decât să aducă roade:

Am un dar, acela de a scrie lucruri care aduc puÅ£ină lumină asupra întrebărilor ce apar. Am ales aceasta. Am refuzat sau redus tot restul. AÅŸ fi putut predica destul de bine. AÅŸ mai fi putut, ca atâţia alÅ£ii, să cultiv relaÅ£ii interesante, să fac vacanÅ£e … Am dus un regim foarte dur pentru această slujire, pe care o consideram ca slujirea mea principală. Dacă aceasta mi se interzice, practic ce-mi va mai rămâne?.

Depresia se alternează cu speranţa; faptul că toate aceste dificultăţi au ajuns în perioada Postului Mare îl face să citească totul ca o purificare a vieţii sale. Durerea singurătăţii, tăcerea superiorilor (care, pentru el, se aseamănă unui abandon) se revarsă într-o dorinţă puternică de a vedea terminat acest coşmar. A-l împiedica să publice, a-l reduce la tăcere, însemna pentru Congar a pune capăt vieţii lui.

Teologul îşi regăseÅŸte încetul cu încetul un anume calm. ÃŽl întâlneÅŸte în repetate rânduri pe Le Bras, discută cu M. Flory, preÅŸedintele Săptămânilor Sociale din FranÅ£a ÅŸi cu pr. Émile Gabel, administrator la «Presa Bună». E tot mai convins că trebuie să lupte pentru libertatea sa, pentru onoarea sa: opera sa nu fusese pusă la Index, mai putea să scrie ÅŸi să publice, iar activitatea sa de predare putea continua. «Nu am dreptul să sacrific slujirea Adevărului», scrie Congar la 23 martie 1952, hotărât să-ÅŸi continue munca, în special corectările la Jalons pour une théologie du laïcat, precum ÅŸi câteva studii care, mai târziu, vor face parte din cartea Le Christ, Marie et l’Église. ÃŽntre 29 martie - 14 aprilie Congar se află în Å¢ara Sfântă, pentru sărbătorile pascale. La sfârÅŸit, pe ultima pagină a caietului său de călătorie, intitulat «Itinerariu de la Paris la Ierusalim» (un manuscris de 41 pagini), Teologul scrie:

Simt chiar acum că sunt un om nou în privinţa multor lucruri decisive. Văd biblia într-o nouă dimensiune, concretă şi vie, cu o prezenţă pe care nu o mai avusesem până acum. Sunt ca unul care, de 35 sau 40 de ani, auzise vorbindu-se despre patria sa, trăind departe de ea. Ştie despre ea aproape totul. Dar iată că acum i-a fost dat să meargă acolo, şi ceea ce ştia cu mintea, acum atinge cu mâna.

La 4 mai 1952 participă la Săptămâna Intelectualilor Catolici, pe tema «Biserica ÅŸi libertatea». Vorbind cu iezuitul Jean du Rivau, i se spune că la sfârÅŸitul lui aprilie un manuscris al lui Rahner fusese respins de cenzura romană, cerându-se o totală revizuire. Episodul a fost ca un semnal premonitoriu: doar două zile mai târziu, Congar a primit răspunsul cenzorilor romani la al său Le Christ, Marie et l’Église: nu îi era acordat imprimatur, în ciuda faptului că primise nihil obstat de la cenzorii provinciali. Cartea fusese deja tipărită de editura Desclée de Brouwer, ÅŸi era gata de a fi distribuită. Explicând întreaga situaÅ£ie superiorului general, Emmanuel Suarez, acesta lasă ultima decizie lui Congar însuÅŸi, care, după îndelungate reflecÅ£ii, la 21 mai, decide punerea ei în comerÅ£.

La 30 octombrie 1952 Congar primeÅŸte în sfârÅŸit vestea din partea superiorului general că, pentru a publica Jalons, va fi suficient avizul favorabil al cenzorilor provinciali. Bucuria teologului dominican îl face să noteze în aceaÅŸi zi: «Lazăr primeÅŸte ÅŸi altceva astăzi decât coji uscate…». Odată primit imprimatur la 29 noiembrie 1952, Jalons a fost tipărit în iunie 1953 ÅŸi a fost dedicat de către Autor părinÅ£ilor săi.

Marea «epurare»

Către jumătatea lunii septembrie 1953 chestiunea preoţilor-muncitori ajunsese extrem de acută. În ziua de 11 noiembrie, vechiul prieten al lui Congar, pr. Féret, se află la Roma în faţa Sf. Oficiu, trebuind să se apere de unele acuze.

ÃŽn 1953 Congar a publicat L’Église catholique devant la question raciale, care a suscitat un ecou foarte favorabil din partea publicului. Cartea a apărut simultan în franceză, engleză ÅŸi spaniolă.

La 31 februarie 1954 Congar se întoarce din călătoria sa în Orient, în timpul căreia a participat la întâlnirile din cadrul «săptămânii de unitate», vizitând şi Cairo, Alexandria, Beirut, Harissa, Alep, Ierusalem, Istambul, Halki şi Atena. Găseşte la întoarcere versiunea spaniolă a cărţii Vraie et fausse Réforme, publicată chiar în luna ianuarie.

După câteva zile începe ceea ce Congar numeÅŸte în al său Journal d’un théologien, «La grande “purge”». ÃŽnsuÅŸi superiorul său general, pr. Suarez, după ce a cerut demisiile provincialilor (ai celor trei provincii de FranÅ£a, Paris ÅŸi Lyon) i-a comunicat lui Congar decizia sa de a-l îndepărta de la Saulchoir. Congar a fost informat ÅŸi de faptul că Jalons fusese denunÅ£at la Sfântul Oficiu. Teologul dominican avea libertatea de a propune el însuÅŸi o destinaÅ£ie, iar Congar a propus să i se permită să meragă la Ierusalim, la Scoala Biblică: Suarez a considerat-o o idee optimă. Din aprilie pănâ în septembrie 1954 Congar va avea într-adevăr, ca reÅŸedinţă Ierusalimul.

Măsura nu-l privea numai pe teolog, ci pe dominicanii francezi în general. Congar mai adaugă în al său Journal d’un théologien că toate aceste sancÅ£iuni aveau de-a face ÅŸi cu preoÅ£ii-muncitori. Congar nu era implicat în primă persoană în chestiunile muncitoreÅŸti, dar îşi dădea seama că era văzut, alături de Chenu, Féret, Boisselot ÅŸi alÅ£ii, ca un teolog care, într-un anume sens, sprijinise teologic stilul lor de viaţă, spiritualitatea lor, viziunea lor despre biserică.

ReacÅ£ia teologului dominican a fost mai calmă, mai liniÅŸtită, de această dată. Izvorul păcii sale interioare era adevărul: «Simt o libertate interioară foarte mare. Cred că această libertate îmi vine de la adevăr. Adevărul eliberează ÅŸi face ca lucrurile să fie judecate în adevărata lor dimensiune». Termenul însuÅŸi de «adevăr», este folosit deja frecvent în Journal d’un théologien atunci când a suferit primele sancÅ£iuni în 1952, începând cu februarie 1954 e tot mai des alăturat altor termeni care sugerează o slujire activă, un angajament: «lupta pentru Adevăr», «slujire ÅŸi comuniune a Adevărului». Se simte mai calm ÅŸi mai încrezător acum decât acum doi ani:

Prima dată, se suferă mai mult. Când mă gândesc la reacţiile mele de acum doi ani, cu ocazia Adevărata şi falsa reformă; au fost la fel destul de tragice. M-am obişnuit să ştiu că tot ceea ce voi face va fi văzut rău, judecat rău, suspectat; m-am obişnuit să fac referinţă doar la conştiinţa mea în faţa lui Dumnezeu şi, literalmente, să mă spijin numai pe el. Cred că m-am purificat suficient, m-am simplificat şi aprofundat, mai ales din timpul pelerinajului în Tara Sfântă, şi datorită acestuia. Trăiesc în principal numai pentru a-i sluji lui Dumnezeu; acum nu-mi rămâne decât să slujesc acolo unde el vrea să-l slujesc. Conteză prea puţin să fie aici sau acolo, pe pământ sau în cer, în acest fel sau în altul. Singura regulă, chiar singura bucurie este de a-l sluji unde şi cum vrea.

La începutul lui martie 1954 a fost pusă în comerţ şi ediţia a doua a cărţii Jalons, prima ediţie fiind deja epuizată.

Între 5-13 aprilie 1954 face o călătorie în Egipt cu un grup de pelerini. La 14 aprilie ajunge în conventul dominican Sfântul Ştefan din Ierusalim, noua sa reşedinţă. În ciuda faptul că se găseşte într-o casă a ordinului, Congar se simte singur şi izolat. Deja din prima zi are senzaţia că se află în exil care urma să se prelungească pentru circa 5 luni. Decide să «facă paştele său» umplându-şi viaţa cu ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu, cu răbdare, cu muncă ascunsă.

La 21 septembrie 1954 se reîntoarce la Étiolles. După câteva săptămâni e convocat de urgenţă la Roma. Sfârşitul anului sfânt 1954 era aproape, într-o Romă în plină efervescenţă mariană, pe care teologul o percepe totodată ca o Romă preocupată «de propria glorie». Lucrează timp de câteva săptămâni, vizitează personalităţi ecleziastice şi politice (mai ales franceze). La 6 decembrie 1954 i se comunică ca va trebui să aibă câteva convorbiri cu confratele său Marie-Rosaire Gagnebet în numele Sf. Oficiu. În practică, Congar trebuie să răspundă la acuzele făcute împotriva lui şi să aştepte sentinţa. Pentru Congar nu e vorba de altceva decât «o călătorie la Babilon».

A fost ajutat de bunătatea sinceră a maestrului general al dominicanilor, pr. Browne, precum şi de mons. Weber, episcop de Strasburg, care i-a propus să meargă în dieceze sa cu intenţia de a-l pune la adăpost de atacuri. Desemnat să locuiască în conventul dominican din Strasburg, începând cu decembrie 1956, Congar a desfăşurat o bogată activitate pastorală, fără a putea preda teologie.

Odată cu pontificatul lui Ioan XXIII Congar şi-a reluat libertatea, ba chiar s-ar putea vorbi de o reabilitare a sa. A reînceput să publice. E numit consultor în comisia pregătitoare, iar mai apoi expert oficial al Comisiei Teologice a Conciliului însuşi. Atât «Papa cel bun», cât şi Paul VI i-au exprimat într-un mod foarte clar încrederea lor. Începea una dintre cele mai frumoase şi bogate perioade din viaţa teologului francez.

Note

[i] Chrétiens désunis. Principes d’un «œcuménisme» catholique, Coll. Unam Sanctam 1, Paris 1937. De acum înainte, CD.

Lecturi:9880
Inapoi la inceputul paginii