Octombrie 2008

Biserica greco-catolică românească între tradiţie şi inovaţie: cazul protopopiatului Satumare la mijlocul secolului al XIX-lea

Autor: Turcu Lucian D.
Teme: Istorie

Mijlocul secolului al XIX-lea marchează câteva date de referinţă în istoria greco-catolicismului românesc. Cu siguranţă cea mai vizibilă rămâne redobândirea statutului mitropolitan, eveniment dublat de semnificaţia organizării Bisericii Unite a românilor ardeleni într-o provincie bisericească supusă direct Sfântului Scaun.[1] Cu toate că demersurile româneşti de re-activare a mitropoliei românilor din punct de vedere instituţional şi canonic operau cu substratul argumentativ al revenirii la o stare de drept pentru Biserica românilor uniţi,[2] nu pot fi omise cele două optici prin prisma cărora era privită instituţia mitropoliei: pe de o parte punctul de vedere al forurilor imperiale care dădea satisfacţie dezideratelor româneşti de reactivare a vechii mitropolii române, ceea ce echivala cu legitimitatea asumării tradiţiei instituţionale de pe poziţia căreia românii acceptaseră să intre în comuniune cu Biserica Romei; pe de altă parte, punctul de vedere al Curiei romane care impunea perspectiva unei noi creaţii instituţionale, concretizată prin ridicarea episcopiei de Făgăraş la treapta mitropolitană.[3]

Pe de altă parte, mijlocul secolului al XIX-lea poate fi reţinut şi prin importantele mutaţii de ordin organizatoric apărute în interiorul Bisericii greco-catolice din Transilvania, concretizate în lărgirea sferei jurisdicţionale prin înfiinţarea a două noi episcopii, pe lângă cele deja existente de Făgăraş şi de Oradea, anume la Gherla şi Lugoj. Cele două noi dieceze apăreau în cadrul provinciei greco-catolice româneşti cu menirea de a satisface un cumul de funcţii de ordin administrativ, bisericesc, naţional, educativ etc. fiind rezultatul eforturilor conjugate ale intelectualităţii româneşti – laice şi ecleziastice deopotrivă – ale forurilor imperiale şi ale Sfântului Scaun, ultimele două unite prin interesul consolidării instituţiei Bisericii la marginea de răsărit a Imperiului habsburgic în contextul mai larg al răspândirii panslavismului.

Putem spune că la baza constituirii noilor dieceze greco-catolice era aşezată o dublă ideologie: pe de o parte trebuie avut în vedere imperativul eficientizării administraţiei bisericeşti pe care până la mijlocul secolului al XIX-lea o gestionau ierarhii de la Blaj şi Oradea-Mare, supuşi canonic scaunului primaţial de la Strigoniu iar pe de altă parte trebuie reţinută dimensiunea naţională care marca actul naşterii acestor episcopii întrucât, dieceza Gherlei, de pildă, era gândită din perspectiva integrării unor parohii majoritar româneşti aflate în arealul jurisdicţional al episcopiei rutene de Muncaci. Nici măcar geografia autorităţii episcopale a noilor eparhii nu trebuie considerată aleatorie. Ne rezumăm să observăm aici dispunerea egală a numărului de sedii episcopale care compunea provincia bisericească românească la mijlocul secolului al XIX-lea: două situate în interiorul Transilvaniei istorice: Blaj şi Gherla şi două dispuse în afara acestei geografii ecleziastice: la Oradea şi Lugoj.[4]

Începuturile organizării şi funcţionării administraţiei diecezei armenopolitane au stat sub semnul incertitudinilor şi al provocărilor datorate provenienţei eterogene a nivelelor de organizare ecleziastică care compuneau noua eparhie unită.[5] Altfel spus, nu lipsit de importanţă a fost faptul că episcopia de Gherla a reunit în graniţele sale jurisdicţionale teritorii provenite deopotrivă din Transilvania şi Ungaria, unele dependente din punct de vedere ierarhic de episcopia de Făgăraş, altele de cea de Muncaci, fiind nevoită să accepte uzanţe şi tradiţii diferite, specifice deopotrivă părţilor ardelene şi celor ungurene. Prin urmare, încercările întâistătătorul locului, episcopul Ioan Alexi, de a face guvernabilă eparhia în fruntea căreia se afla şi de a nivela comportamentele ecleziastice care lăsau impresia unei ţesăturii diferite pe care o purta eparhia sa au pornit de la realitatea potrivit căreia episcopia reunea nivele de organizare bisericescă cu tradiţii, cutume şi norme de drept canonic diferite, dependente din punct de vedere politic de autorităţi diferite, ceea ce a însemnat incidenţa cu norme de drept laic diferite, cu raporturi distincte între puterea civilă şi cea bisericească dar şi cu uzanţe deosebite în organizarea şi practica bisericească – toate consecinţe ale unor evoluţii istorice aparte.

În contextul acestor transformări organizatorice şi instituţionale pe care Biserica românilor uniţi le cunoaşte începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, istoria greco-catolicilor sătmăreni a resimţit din plin sensul şi ritmul acestor schimbări.[6] Cea mai importantă mutaţie a fost dată de dislocarea Bisericii greco-catolice sătmărene de sub jurisdicţia ierarhilor de la Unghvár şi alipirea ei la dieceza Gherlei.[7]De altfel, jurisdicţia exercitată de ierarhia ruteană a episcopiei de Muncaci mai bine de 120 ani asupra greco-catolicilor din părţile Maramureşului şi Sătmarului a marcat profund greco-catolicismul local, doar dacă luăm în considerare preferinţa centrului diecezan pentru instituirea de preoţi ruteni pentru comunităţile de credincioşi din zonă, fapt capabil să afecteze dimensiunea etnică a celor aflaţi sub păstorire.[8]

În momentul încorporării arhidiaconatului Satumare în dieceza Gherlei, în fruntea lui se afla preotul Ioan Gulovici,[9] rutean de origine, pe care episcopul Alexi va înţelege să-l implice în administraţia centrală a eparhiei încă de la înfiinţarea acesteia.[10] Funcţionarea lui Ioan Gulovici ca preot-paroh în Satumare timp de aproape 20 ani a imprimat o anumită particularitate activităţii instituţiei Bisericii din localitate, doar dacă ţinem cont de predilelecţia parohului sătmărean pentru folosirea limbii maghiare în cadrul serviciilor religioase şi a administraţiei bisericeşti.[11] De altfel, parohia şi protopopiatul Satumare pot constitui exemple elocvente privind dificultăţile infiltrării noii administraţii bisericeşti în zonele periferice ale geografiei ecleziastice a diecezei de Gherla, fapt ce anunţa traseul sinuos al integrării propriu-zise a teritoriilor ce compuneau harta provinciei diecezane dar şi eforturile pe care le reclama procesul de adaptare şi uniformizare a comportamentelor ecleziastice care coexistau şi pe care valoarea timpului le transformaseră în repere imuabile.[12]

Vacantarea parohiei Satumare în anul 1857 a evidenţiat puternicele tradiţii care defineau comunitatea credincioşilor uniţi din localitate, lăsând să se întrevadă identitatea confesională locală. Prima dintre ele a apărut în legătură cu modul de instituire a noului paroh, opunându-se în acest caz dorinţa credincioşilor sătmăreni de a-şi alege parohul local hotărârii centrului diecezan, ce invoca canoanele bisericeşti, de numire a parohului, în virtutea dreptului de conferire liberă a parohiei Satumare (liberae collationis episcopalis).[13] Conflictul, soluţionat abia în 1858, prin menţinerea numirii avansate de episcopul Alexi în persoana lui Petru Bran, a demonstrat importanţa mizei instituirii parohului şi protopopului de Satumare prin aceea că de formaţia şi convingerile celui care urma să fie aşezat în fruntea comunităţii greco-catolice din zonă depindeau în mod direct nu doar traseul sau ritmul integrării în structurile noii administraţii bisericeşti ci şi modul de stimulare a elementului etnic românesc prin intermediul instituţiei Bisericii.[14]

Numirea lui Petru Bran în funcţia de paroh şi protopop de Satumare a deschis pentru istoria acelor părţi a greco-catolicismului românesc un capitol nou, ţinând cont pe de o parte de moştenirea filomaghiarismului cultivat de predecesorul său iar pe de altă parte de aşteptările pe care episcopul gherlan le avea de la preotul Bran. De altfel, la scurtă vreme de la instituirea sa, Petru Bran a înţeles să-şi pună în aplicare convingerile care îl animau. Înţelegând să acţioneze pornind de la o cât mai mare apropiere între Biserică şi şcoală, Petru Bran a pledat în favoarea introducerii studiului limbii române la elevii români de la Liceul catolic regal din localitate.[15] Eforturi sale, beneficiind de susţinerea forurilor bisericeşti şi civile superioare dar şi de relativa deschidere politică ce caracteriza conducerea Monarhiei în chestiunea aspiraţiilor culturale şi educaţionale ale naţionalităţilor, s-au concretizat în anul 1859 prin înfiinţarea primei catedre de limba română în Satumare, de a cărei bună funcţionare, în ciuda mediului local relativ ostil, protopopul sătmărean se va îngriji îndeaproape.[16] Dreptul limbii române ca obiect de studiu a fost dublat de convingerea parohului sătmărean de a promova limba română în cadrul Bisericii şi a comunităţii pe care le slujea.[17] În ciuda atacurilor şi a contestărilor care nu au contenit pe întreaga perioadă a mandatului său, Petru Bran a înţeles să rămână fidel credinţei sale şi să servească cu devotament intereselor conaţionalilor săi. Nu în ultimă instanţă, primii ani ai activităţii sale bisericeşti şi naţionale ca protopop de Satumare capătă valoare de simbol dacă ţinem cont de permanentele provocări pe care spaţiul multietnic şi pluriconfesional în care activa le impunea.

Note


[1] Vezi Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii române unite proclamată în 1855 la Blaj în Perspective, nr. 37-38, iulie-decembrie, anul X, Munchen, p. 343-365

[2] Ciprian Ghişa, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700-1850). Elaborarea discursului identitar, PUC, Cluj-Napoca, 2006, p. 365-375

[3] Ioan Mircea, Demersurile prelaţilor români greco-catolici pentru statutul mitropolitan în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXV, ed. Academiei Române, Cluj-Napoca, 1996, p. 204-206; Nicolae Bocşan, Fondation et organisation de la Metropolie greco-catholique roumaine în Transylvanian Review, 13, nr.1/2004, p. 18-33

[4] Se cunosc divergenţele apărute în ceea ce priveşte sediul reşedinţei episcopale pentru parohiile care urmau să fie scoase de sub ascultarea ierarhilor de la Unghvár: astfel, clerul din dieceza Muncaciului a opinat ca sediul episcopiei pentru părţile nordice ale Transilvaniei să fie la Baia Mare; forurile imperiale însărcinate cu soluţionarea problemei considerau Dejul (Deés) un loc potrivit pentru reşedinţa viitoarei episcopii transilvane iar episcopul orădean Vasile Erdelyi a militat pentru stabilirea în Gherla, un oraş liber regesc, a viitorului sediu episcopal, aducând în discuţie avantajele pe care le avea oraşul Szamos-Ujvár sau Armenopolis

[5] Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla, doc. 181/1856; doc. 247/1856 (în continuare AN DJ Cluj, Episcopia)

[6] Istoria parohiei Satumare începe în anul 1808, an în care comunitatea greco-catolicilor din localitate primeşte primul paroh. Pentru mai multe detelii vezi Ioan Marcu, Biserica română, Cu literele Presei Libere, Satu Mare, 1883, p. 3

[7] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 254/1856; doc. 400/1857

[8] Vezi Mişcarea naţională a românilor din Transilvania 1848-1849. Documente, volumul I (8 august 1848 – 31 decembrie 1851), Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1996, p. 303-305; Tit Bud, Disertaţiune despre episcopii şi vicarii români din Maramuresiu, Cu Literele Tipografiei diecezane, Gherla, 1891, p. 6-24; Augustin Bunea, Despre ierarhia românilor. Fragment, Blaj, XIX, în original la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, secţia Manuscrise româneşti, Fond Blaj, mss. rom. 350, f 14r – 15r

[9] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 357/1856

[10] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 697/1857

[11] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 2406/1863. Vezi şi Victor Bojor, Canonicii diecezei gr. cat. de Gherla, acum Cluj-Gherla 1857-1937. Biografii, cu un scurt istoric al înfiinţării episcopiei şi Capitlului-catedral din Gherla şi 26 reproduceri fotogafice, Imprimeria Fondului Cărţilor Funduare, Cluj, 1937, p. 71-72

[12] Amintim aici dreptul pe care magistratul din Satumare şi-l aroga, având ca argument precedentul instituirii lui Ioan Gulovics, în ceea ce priveşte alegerea noului titular al parohiei locale. Tonul dialogului purtat pe această temă între centrul diecezan şi magistratul sătmărean a fost nu de puţine ori unul dur şi ultimativ, episcopul Alexi condamnând în nenumărate rânduri cutezanţa Magistratului de a a tăia în jurisdicţiunea episcopului, opunându-se superiorităţii bisericeşti pe care articolele XVI şi XXV ale Concordatului o apără explicit dar sprininindu-l în schimb pe numitul preot Petru Bran care se afla în imposibilitatea de a ocupa beneficiul conferit. Detaliile ecestei situaţii, dar şi luările de poziţie pe marginea ei pot fi găsite în AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1411/1857; doc. 1449/1857; doc. 1596/1857; doc. 1775/1857; doc. 1795/1857; doc. 1893/1857; doc. 1949/1857; doc. 2243/1857; doc. 2408/1857; doc. 2482/1857

[13] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1282/1857

[14] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1035/1857

[15] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1063/1858; doc. 1064/1858; doc. 2806/1858

[16] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1828/1859

[17] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 44/1861; doc. 1600/1862

Lecturi:2606
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme