Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Cosmin Ciprian Betea
Teme: General

Horia Roman Patapievici s-a născut în 18 martie 1957 în Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de Fizică (1982), cercetător ştiinţific (din 1985), asistent universitar (1990-1994), director de studii al Centrului de Studii Germane (1994-1996). Debutează în 1992 în Contrapunct. Din 1993 colaborează regulat cu revista 22. A fost invitat să susţină cursuri de istoria fizicii şi de istoria ideilor ştiinţifice.

Conform lui Patapievici oamenii contemporani sunt cei mai prosperi şi cei mai liberi pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, aceştia sunt oamenii cei mai superficiali din punct de vedere spiritual, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai dependenţi de propriul lor liber arbitru şi cei mai puţin autonomi în propriile idei. Toate acestea sunt cauza unei imposibilităţi a omului recent de a se sprijini pe existenţa unei Fiinţe supranaturale. Omul contemporan nu poate să construiască nicio tradiţie şi nici chiar o doctrină, pentru că ruptă fiind legătura între om şi trecutul său, pentru a sări mai rapid către viitor, omul descoperă că prezentul nu îi mai poate oferi nicio siguranţă, iar viitorul nu există, astfel prezentul îşi pierde semnificaţia.[1] Ruptura între origini şi prezent distruge calitatea fondatoare a prezentului.[2]

Omul, în chinul de a-şi depăşi condiţia actuală, îşi dezvoltă propria-i spiritualitate, în schimb, când trăieşte în confort şi când comoditatea pune stăpânire pe viaţa lui, omul îşi pierde spiritualitatea, începând să se asemene cu un animal confortabil educat. Este vorba de acea animalitate calmă, respectuoasă, bine educată, superficială în psihologia şi dorinţele ei. Noul duşman al umanităţii nu este, aşa cum era în trecut, bestialitatea barbarului, ci docilitatea acelor animale domestice care reprezintă adevăratul gen uman, creat de propria noastră civilizaţie contemporană, acel om comod si materialist.[3]

«Problema dispariţiei tradiţiei este instaurarea tiraniei unei condiţii umane integral supuse temporalităţii: adică imposibilitatea de a mai avea valori care să nu depindă de timp, sentimente care să nu se ofilească, loialităţi care să nu se stingă, vieţi care să nu moară, un Dumnezeu care să nu dispară, axiome care să nu se schimbe, teoreme care să nu înceteze să se falsifice».[4]

Nimeni nu a inventat cu de la sine putere tradiţia pentru ca mai târziu să o impună cu forţa unei societăţi. Tradiţia este fructul selecţiei operate în timp şi de anumite condiţii concrete de viaţă a tuturor oamenilor care au trăit anumite probleme, iar tradiţia este soluţia şi răspunsul la acestea.[5] Identitatea omului tradiţional era definită de către realităţile în care acesta credea şi cărora le datora propria-i existenţă. Omul avea un stăpân, o religie, un nume şi făcea parte dintr-un popor.[6]

Societatea în care credinţa creştină s-a răcit sau chiar a murit, se transformă într-o lume esenţial văduvă, pentru că a pierdut elementul esenţial care-l avea: tradiţia creştină.[7]

Secularizarea în Europa se prezintă ca un divorţ între Biserică şi Stat, ca emancipare a vieţii sociale în raport cu sfera religioasă: religiozitatea nu are nicio legătură cu viaţa socială.[8]

Comunismul a avut un mare succes încât în esenţa sa este o religie laică, perfect adaptabilă instinctelor oamenilor desacralizaţi. Comunismul era acel tip de religie ce avuse succes cu persoanele care s-au rupt total de trecutul lor, care s-au dezrădăcinat de tradiţie şi de divin. Socialismul este un instrument care, la prima vedere, pare să acţioneze în favoarea omului, dar în realitate este un proces pervers îndreptat împotriva umanităţii.[9] Scopul ultim al socialismului este acela de a crea un fel de tradiţie unde spiritualitatea este scoasă din calcul, adică de a da Cezarului ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Dar transcendenţa vacantă a lui Dumnezeu trebuie umplută cu ceva, iar acest ceva este Statul, astfel socialismul creează Biserica Socială.[10]

În această epocă contemporană, unde radicalismul de stânga guvernează o mare parte a mentalităţii umane, orice instituţie care păstrează o legătură cu trecutul sau cu tradiţia este considerată depăşită, învechită, discriminatorie, intolerantă, fundamentalistă sau chiar represivă.[11]

În acest context se naşte întrebarea: Care va fi soarta creştinismului în acest nou mileniu? Secularismul nu este doar acel proces de expropriere a bunurilor temporale ale Bisericii ci şi acel proces în care bisericile s-au lăsat confiscate din interior de logica puterii temporale. Bisericile au vrut să se identifice cu Statul, iar când nu au reuşit acest lucru, au dorit cel puţin să rămână legate de Stat. Chiar mai mult, bisericile au cerut să fie recunoscute ca şi putere oficială, să fie remunerate de către Stat. Pericol cel mai mare pentru Biserică îl reprezintă utilizarea propriei vocaţii spirituale ca mijloc de a obţine puterea materială. Cum se poate observa, cauza secularizării bisericilor a fost şi este dorinţa acestora de a fi conform chipului şi asemănării Statului.[12]

Creştinismul a pierdut suportul instituţional, cultural si sociologic. Creştinii trebuie să se reîntoarcă în catacombe pentru a reîncepe, într-un mod diferit, experienţa trăită de strămoşii lor într-o epocă în care lipseau bisericile, puterea şi sprijinul Statului. În acea perioadă, strămoşii noştri au reuşit să transforme slăbiciunea în putere, cu ajutorul căreia, mai târziu, au reuşit să edifice Europa şi într-un sens mai larg, întreaga lume.[13]

Un alt aspect al secularizării, prezent în România şi în alte ţări majoritar ortodoxe, este identificarea religiei cu naţionalitatea. Cultul naţiunii, adorarea Statului şi idolatria progresului reprezintă exemple clare ale unei religii laice. Aberaţia nu provine din prezenţa sentimentului religios, ci din greşita lui utilizare. Nu este cultul naţiunii care trebuie să suscite religiozitatea, ci prezenţa Dumnezeului Viu.[14] În secolul al XIX-lea, Patriarhul Ecumenic a condamnat acest reducţionism religios, dar Bisericile Ortodoxe naţionale au afirmat că ireductibilitatea religioasă a ortodoxiei rezultă din specificul etnic al popoarelor ortodoxe.[15]

În Occident, lupta dintre Biserică şi Imperator a dat naştere problemei Statului. Naşterea Universităţii a pus în discuţie problema societăţii civile ca o forţă socială legitimă independentă faţă de Stat şi de Biserică. În schimb, Orientul nu s-a confruntat cu acest tip de probleme, pentru că idealul creştin consta în a întoarce spatele la tot ceea ce avea legătură cu Statul. Modernitatea a fost problema istorică a tradiţiei catolico-protestante. Spaţiul bizantino-slav, abia acum se confruntă cu acest tip de probleme, care îi creează mari dificultăţi în a-l depăşi.[16] Patapievici enumeră patru factori care stau la baza imposibilităţii de a oferi, până în acest moment, anumite răspunsuri la provocările modernismului şi secularizării în spaţiu bizantino-slav: «a) predispoziţia anumitor înalţi prelaţi la etnofilie şi statolatrie; b) prejudecata superiorităţii religioase a ortodoxiei faţă de toate celelalte tradiţii apostolice sau confesiuni creştine; c) lupta instituţiei eclesiale pentru putere materială în societatea românească de azi; d) lupta Bisericii Ortodoxe pentru conservarea puterii simbolice tradiţionale a ortodoxiei în domeniul culturii şi al spaţiului public românesc».[17] Imposibilitatea de a depăşi aceşti factori, pentru autorul nostru, nu permite găsirea anumitor răspunsuri adecvate provocării modernismului care treptat vor sufoca creştinismul.

Dacă protestantismul a reuşit să articuleze o etică laică a muncii bazată pe valori religioase, în schimb spaţiul ortodox nu a reuşit să genereze în societate un comportament laic contractual şi etic pentru că ortodoxia nu a fost prezentă în spaţiul public pentru a promova aceste valori. În conformitate cu tradiţia istorică, sentimentul religios al românilor ortodocşi este complet rupt de etic şi de social.[18]

Secularizarea nu trebuie privită drept o satanică apocalipsă, ci ca un punct de pornire pentru a regândi adevăratul scop al Bisericii. Mulţumită lecţiei inconştient oferită de religiozitatea modernă, creştinismul are oportunitatea de a se distanţa radical de ideologiile secularizatoare din interiorul Bisericii.[19]

Cultura iese la iveală doar în acele realităţi unde procesul secularizator este foarte dezvoltat, cu alte cuvinte, cultura este fructul secularizării.

Rezumând, putem afirma că autorul nostru, unul dintre intelectualii de marcă ai societăţii române actuale, se pune, prin aciditatea opiniilor sale, de partea reformatorilor. Patapievici nu are teama de a aminti că secularizarea este destinul nostru. Toţi credincioşii care cred ca sunt martorii adevărului nu pot să nu accepte fenomenul secularizării religiei crezute şi practicate de ei. Pentru biserici a sosit timpul să se reîntoarcă la vocaţia esenţială, adică la depăşirea instituţională[20] şi la predicarea Evangheliei Adevărului: moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Scurta noastră analiză ale variatelor aspecte ale problemei secularizării, din punctul de vedere al autorului H.R. Patapievici, a încercat să culeagă o notă optimistă a curentului publicistic care aşteaptă trezirea şi responsabilitatea credinciosului în sânul agorei româneşti contemporane. Poporul român se găseşte în prospectiva depăşirii cultului naţiunii şi a ispitei de adorare a Statului, conform spuselor autorului citat. Dar, nefăcând concesii în privinţa tonului, autorul nu ezită a aminti riscul pierderii răspunsurilor juste la provocarea modernismului. Acesta este una dintre cele mai rafinate obstacole care ar putea sufoca lent creştinismul nu doar în România ci şi în întreaga lume.

Aparent pesimist tonul lui Patapievici totuşi se îndulceşte în speranţa sinceră că în România, creştinii pot să descopere oportunitatea de a lua distanţă faţă de ideologia secularizantă internă atât de nocivă Bisericii.

Note

[1] Cf. H. R. Patapievici, Omul Recent, ed. Humanitas, BucureÅŸti, 2001, pp. 19-20.

[2] Cf. Ibidem, p. 79.

[3] Cf. Ibidem, pp. 136-137.

[4] Ibidem, p. 201.

[5] Cf. Ibidem, p. 307.

[6] Cf. Ibidem, p. 321.

[7] Cf. Ibidem, p. 87.

[8] Cf. H. R. Patapievici, Discernământul Modernizării, ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 26.

[9] Cf. H. R. Patapievici, Omul Recent, pp. 168-174.

[10] Cf. Ibidem, pp. 201-202.

[11] Cf. Ibidem, p. 207.

[12] Cf. H. R. Patapievici, Bisericile si Secularizare, in http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=86/index.htm, [19.sept.05]

[13] Cf. H. R. Patapievici , André Scrima: Străinul-peregrin, în DILEMA VECHE, Anul I, nr.100 - 16 ianuarie 2004.

[14]Cf. H. R. Patapievici, Interviu acordat lui Dan Stanca in http://autori.humanitas.ro/patapievici/index2.php?what=interviuri&confid=29 [19.sept.05]

[15] Cf. H. R. Patapievici, Biserica Ortodoxă Română şi modernitatea (I), in Dilema Nr. 331, 11 - 17 iunie 1999.

[16] Cf. Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Cf. Ibidem.

[19] Cf. H. R. Patapievici, Biserica Ortodoxă Română şi modernitatea (II), in Dilema Nr. 332, 18 - 24 iunie 1999.

[20] Cf. H. R. Patapievici, Interviu acordat lui Dan Stanca in http://autori.humanitas.ro/patapievici/index2.php?what=interviuri&confid=29 [19.sept.05]

Lecturi:4679
Inapoi la inceputul paginii