Decembrie 2008

Câteva gânduri asupra susceptibilităţii

Autor: Cristian Biru
Teme: General

image Potrivit sumbrei mele opinii, conţinutul unui articol trebuie să aibă ceva legătură şi cu viaţa concretă, altfel se va considera a nu fii altceva decât pură vorbărie, îndrăgită doar de către «intelectuali».

Dificultatea de a scrie un articol care să nu producă polemică este insurmontabilă, cu atât mai mult cu cât păcatul şi mâna de ajutor pe care i-o dăm cu bucurie, de câte ori se prezintă ocazia, a făcut din noi nişte fiinţe susceptibile. Susceptibilitatea mă face să cred că o parte dintre voi mă va contrazice, o alta va rămâne total indiferentă şi că doar unii vor căuta sensul cuvintelor şi intenţia; susceptibilitatea vă va face sau vă face să credeţi tot felul de lucruri (care nu sunt în mod necesar negative) despre mine, citind aceste rânduri.

Mă întreb adesea de ce mă complac în susceptibilitate când, de fapt, constat că nu-mi favorizează absolut deloc legarea relaţiilor sănătoase cu ceilalţi. Da, mai sunt şi alţii care fac ca mine, pe care caut să mi-i apropii în speranţa de a nu mai fi singur şi cât timp mă las purtat de euforia «ieşirii din sine» (o putem numi şi spiritul de turmă) am impresia că sunt un tip «ok» ; stând însă să cuget, nu pot să nu constat solitudinea care îmi macină fiinţa, care naşte în inima mea angoasa şi frica de mine, de ceilalţi, de viaţă, precum şi disperarea de-a sta faţă în faţă cu Dumnezeu care tace şi mă priveşte.

Din punct de vedere psihologic, unii ar afirma (pe drept cuvânt, de altfel) că omul, deoarece este o persoană, este o fiinţă ce are nevoia fundamentală de-a se comunica, de-a relaţiona cu fiinţe capabile să-l înţeleagă; această nevoie se manifestă prin limbajul semnelor conceptuale sau gestuale. Astfel, tăcerea nu este nimic altceva decât un handicap, în cazul persoanelor care adesea preferă mutismul.

Alţii avansează ideea potrivit căreia tăcerea este limbaj pentru cel care ştie să-l decripteze şi să comunice astfel, în timp ce cuvântul este adesea mijlocul preferat de-a nu se simţi singur (exemplu: persoanele singure vorbesc adesea singure; nebunii de asemenea).

Experienţa şi reflecţia mă obligă să fiu de acord cu ambele puncte de vedere; şi totuşi, nici tăcerea nici comunicarea nu rezolvă problema susceptibilităţii şi nici pe cea a angoasei. De ce? Care este soluţia pertinentă pentru problema mea? Dumnezeul meu tace şi mă priveşte. Şi tăcerea şi privirea lui sunt pentru mine o corvoadă şi atunci, ce fac?! Fac apel la «ieşirea din sine» ca la un drog care mă face să uit, o vreme, că sunt privit fără încetare, chiar dacă în tăcere! Sau mă revolt şi-i sudui pe cei pe care-i consider responsabili (familie, mediu social, Dumnezeu însuşi); eu sunt inocent……. Sau, cât de cât lucid de faptul că şi eu am o parte de vină, mă scârbesc de mine însumi în aşa măsură încât ajung să mă detest, să-mi detest trupul, viaţa, tot ceea ce fac şi sunt. În această situaţie repun în cauză totul: părinţii nu m-au dorit ci m-am născut din «greşeală» -de aceea am luat bătaie când eram mic!- ; nu sunt capabil să mă căsătoresc, nici să lucrez în cadrul Bisericii, al societăţii (etc.), nu merit nici chiar să trăiesc dar cum sunt prea laş pentru a mă sinucide, mă voi mai «târâ» până ce moartea va veni; măcar nu voi merge şi în iad pentru tentativa de sinucidere!; etc. Mai grav încă este faptul că nimeni nu vede cu ce mă confrunt, nimeni nu mă ajută să-mi depăşesc frustrările, fricile, complexele, nimeni nu mă învaţă să iubesc şi atunci trebuie să inventez totul, ca şi cum miile de ani de experienţă dinaintea mea nu au existat decât pentru a lasă loc în inima mea unei noi frustrări! Mă ridic împotriva celorlalţi şi ceilalţi se ridică împotriva mea! În numele iubirii, al adevărului, al ecumenismului, al autorităţii, al poziţiei sociale, politice, ecleziale, economice, ne maltratăm şi chiar ne asasinăm şi nu pentru că nu am vrea să ne iubim unii pe alţii, să trăim în pace unii cu alţii, ci pentru că avem o problemă în noi înşine: dispreţul faţă de propria persoană.

Soluţia? Există, dar se poate impune individului doar atunci când acesta este şi doritor şi voitor de schimbare în bine; se impune ca o necesitate şi apoi devine însăşi modalitatea de viaţă a individului în cauză, chiar dacă niciodată atinsă cu totul, niciodată avută în posesie:

"Mila şi adevărul s-au întâmpinat:
dreptatea şi pacea s-au sărutat.
Adevărul din pământ a răsărit
şi dreptatea din cer a privit".
(Ps. 84, 11-12)

Hristos a unit în el, pe cruce, mila şi adevărul, dreptatea şi pacea. Dacă vrem o soluţie, numai aici o putem găsi, dar căutând-o împreună căci mântuirea ne priveşte pe toţi aşa cum şi fericirea este destinată fiecăruia şi tuturor. Regret şi pentru mine şi pentru voi, dar nu ne mântuim individual; mă bucur şi pentru mine şi pentru voi pentru că acesta este semnul unităţii pe care a voit-o Domnul pentru noi: Biserica (şi nu confesiunea).

Mai există atunci singurătate, alta decât cea în care ne aruncăm singuri prin păcat? Mai putem vorbi despre susceptibilitate fără a o pune în legătură directă cu noi înşine, excluzându-i pe ceilalţi ca factori ai susceptibilităţii noastre -chiar dacă au participat mai mult sau mai puţin la crearea frustrărilor noastre?

Pacea lui Hristos să locuiască pururi în inimile noastre!

Lecturi:1592
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme