Decembrie 2008

Înţelepciunea

Autor: Horaţiu-Adrian Bodea
Teme: General

Înţelepciunea este cel mai mare "dar" cu care fiinţa umană poate fi înzestrată de la Dătătorul de viaţă. Gândul care străfulgeră întreaga fiinţă se îndreptă spre înţelepciune, deoarece putem constata că această binecuvântare este pilonul în jurul căruia ar trebui să se învârtă creatura, astfel încât să nu fie amăgită de efemeritatea lucrurilor desuete care circumscriu lumii profane-reale, privându-ne astfel în acest mod de comuniunea cu Tatăl.

Vom încerca să privim înţelepciunea din două unghiuri diferite ca valoare: cel sacru şi cel firesc. Trecând cu gândul şi cu cuvântul prin acestea două sesizăm diferenţa dintre acestea. Astfel, putem împărţi înţelepciunea în două categorii: "înţelepciunea ca dar dumnezeiesc" şi "înţelepciunea ca experienţă de viaţă". Analizându-le pe fiecare în mod separat vom reda avantajele şi dezavantajele pentru a analiza cu o mai mare atenţie care ar trebui să fie tipul de înţelepciune care ne-ar fi mai lesne de obţinut şi mai benefic atât în această lume văzută, dar mai ales în lumea eternă, cea nevăzută de ochiul firesc. Fără un efort prea obositor pentru minte putem înţelege că "înţelepciunea ca dar dumnezeiesc" este cu adevărat superioară, este bogăţia întregii noastre fiinţe, aceasta deoarece se dăruieşte fără vreo plată oneroasă şi fără vreun efort pe care omul să nu-l poată face. Primirea "cadoului" este rezultatul căutării, al cererii şi al rugăciunii îndreptate cu dragoste sincera către Absolut. O dată obţinută, înţelepciunea de la Tatăl ne călăuzeşte paşii înspre comuniunea cu Creatorul Universului.

În ceea ce priveşte "înţelepciunea ca experienţă de viaţă", nu putem spune decât că aceasta urmăreşte avantajele lumii fireşti şi nu pe cele duhovniceşti, rămânând limitată în real. Omul care se bizuie pe ea este condamnat la dialogul cu aproapele -lipsindu-i prezenţa Plinătăţii.

Regretabil este faptul că datorită trândăviei noastre ne mulţumim cu firmiturile acestei lumi şi nu vrem să ne reîntoarcem privirea, inima şi mintea înspre Tatăl nostru pentru a prelua moştenirea care ne-a fost pregătită de la început.

1. ÎNŢELEPCIUNEA CA DAR DUMNEZEIESC

"Frica Domnului
este începutul ştiinţei;
dar nebunii nesocotesc
înţelepciunea şi învăţătura".
(Pildele lui Solomon 1,7.)

Încă din vechime, înaintaşii noştri întru învăţătura cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu au căutat înţelepciunea la fel cum un tată grijuliu îşi dă osteneala ocrotirii fiilor lui de necazurile care-i pândesc la orice pas. Mintea înţeleptului este la fel ca o perlă de mare valoare, care - stând ascunsă în scoica sa protectoare - aşteaptă să fie găsită de cel vrednic a o purta, sau dimpotrivă de a o transmite celui ce duce lipsă de ea pentru luminarea cunoştinţei sale.

Din fericire, deşi puţini, unii chiar îndrăznesc a alerga în întâmpinarea învăţăturii, la fel cum aleargă logodnicul în întâmpinarea iubitei îndrăgite; spre deosebire de alţii care nesocotesc înţelepciunea şi rătăcesc în căutarea ei considerând astfel că firescul vieţii efemere le este suficient, pentru o viaţă bogată în plăceri ale trupului şi ale gândului, amăgindu-se desigur de o astfel de călătorie prin viaţă.

Înţelepciunea este la fel ca bogăţia obţinută prin trudă şi sudoare, care dă siguranţa zilei de mâine, însă este un dar mult mai de preţ, fiindcă călăuzeşte mereu calea înspre absolut, astfel coabitând cu Dumnezeu nu avem grija zilei de mâine, pentru ca suntem moştenitori ai Tatălui.

Dar ce este înţelepciunea în fond? Iată o întrebare poate ofensatoare pentru învăţaţii lumii acesteia care nu reuşesc să treacă dincolo de logica mental liniară a gândirii reale şi astfel, din păcate, limitează însăşi definirea conceptului de înţelepciune la simplul spaţiu în care respiră, nereuşind a călca înspre o treaptă mult mai înaltă, cea duhovnicească. În sens restrâns, putem defini începutul înţelepciunii ca fiind frica de Dumnezeu, potrivit cuvântului revelat. (Proverbele lui Solomon)

Sfânta Scriptură este dovada vie a faptului că învăţătura (cunoaşterea) omului este aceea de a-l cunoaşte şi a-l preamări pe Dumnezeu. Mi-a rămas în minte întipărit un citat al marelui teolog român Nicolae Steindard: "Cine îl caută pe Isus, îl poate găsi, cine îl găseşte îl poate cunoaşte, iar cine îl cunoaşte îl poate iubi".

Sfânta Scriptură este un izvor limpede care curge lin de la muntele Sionului înspre coroana creaţiei (de la Tată la om). Astfel, avem dovada vie şi de netăgăduit, că, - înţelepciunea este dăruirea Sfântului Tată care se oferă fără vreo plată de ordin material. Potrivit cărţii sfinte, înţelepciunea nu e rânduită oricui, ci numai celor ce vor să o găsească sau vor să o primească; deci obţinerea acesteia condiţionează făptura umană la urmarea căii lăsate de Dumnezeu. Călătorind spre cele sfinte lăsate şi rânduite de Dumnezeu cu toata dragostea, vom reuşi să fim împodobiţi cu laurii înţelepciunii. Sfânta Scriptură nu trebuie privită de cititor ca o culegere de scrieri oarecare, ci dimpotrivă trebuie simţită şi trăită.

Vechiul şi Noul Testament, culegeri de rânduri revelate de la Dumnezeiescul Tată, sunt podoabele sfinte care cuprind cunoaşterea Celui Preaînalt - Înţelepciunea.

În Vechiul Testament sunt descrişi o mulţime de bărbaţi care au fost înzestraţi cu comoara înţelepciunii, înţelepţi încununaţi de Dumnezeu, cu harul cunoaşterii. În următoarele rânduri mă voi referi la o parte din aceşti binecuvântaţi, care sunt adevărate pilde în ale înţelepciunii.

Scrierile vechi testamentare redau prin acurateţea cuvântului adevărul revelat de Dumnezeu prin gura lui Moise. Astfel, Pentateuhul: Cartea Facerii sau Geneza, Ieşirea sau Exodul, Leveticul, Numeri şi Deuteronomul (a doua lege), reliefează înţelepciunea cu care patriarhul a fost încununat pentru a învăţa să călăuzească prin deşertul nesfârşit lunga călătorie spre patria promisă patriarhilor de către însuşi Dumnezeu, precum şi orânduirile impuse atât de ordin liturgic, cât şi social. Cele cinci cărţi ale Vechiului Testament scot la vedere: blândeţea, bunătatea, frica şi iubirea lui Moise faţă de Dumnezeu care este înţelepciunea supremă.

Alături de Moise, mă văd nevoit a-l pomeni pe regele David, păstorul de turme, care a păstorit poporul israelit timp de patruzeci de ani. Sfânta Scriptură spune: "Ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu". Fiul lui Iesei, David, dintr-un umil pastor de oi ajunge rege al israeliţilor fiind ales de către însuşi Dumnezeu. Regele David era plăcut înaintea Stăpânului, fiind binecuvântat cu binefacerile rânduite unui om temător de Domnul Dumnezeu, reuşind întotdeauna a scăpa din primejdiile provenite din partea lui Saul.

Cartea Psalmilor, carte a rugăciunii, a mulţumirii şi a binecuvântărilor îndreptate înspre Bunul Dumnezeu, reprezintă apa vie a înţelepciunii cu care acesta a fost înzestrat prin voinţa Creatorului universului. Rugăciunile, mulţumirile şi binecuvântările rostite de către regele David ne răpesc din firescul vieţii cotidiene unde ne frământăm adeseori materia cenuşie cu problemele cotidiene ceea ce din nefericire, nouă oamenilor ne convine, şi asta datorită "lenei" de care dăm dovadă răpindu-ne de la comuniunea cu Absolutul, unire cu "Cel ce este" şi unde se regăseşte sentimentul de a iubi şi de a fi iubit.

Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul sunt adevărate comori de înţelepciune, putând fi privite ca un ghid înspre dobândirea înţelepciunii omului cu râvnă pentru cele sfinte.

Nu putem lăsa însă a fi trecută cu vederea esenţa cuvântului revelat textul scripturistic, aceasta pentru însăşi această lucrare născându-se în urma lecturii şi meditării unor versete de o însemnătate deosebita pentru noi, atunci când ne îndreptam rugăciunile, către El.

Spune Cartea a doua a Cronicilor în capitolul I, versetele 7 - 12; "În timpul nopţii, Dumnezeu s-a arătat lui Solomon şi i-a zis: Cere ce vrei să-ţi dau. Solomon a răspuns lui Dumnezeu: Tu ai arătat o mare bunăvoinţă tatălui meu David, şi m-ai pus să domnesc în locul lui. Acum, dar Doamne Dumnezeule, împlinească-se făgăduinţa Ta, făcută tatălui meu David, fiindcă m-ai pus să domnesc peste un popor mare la număr ca pulberea pământului! Dă-mi dar înţelepciune şi pricepere, ca să ştiu cum să mă port în fruntea acestui popor! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, acesta atât de mare? Dumnezeu a zis lui Solomon: Fiindcă dorinţa aceasta este în inima ta, fiindcă nu ceri nici bogăţii, nici averi, nici slavă, nici moartea vrăjmaşilor tăi, nici chiar o viaţă lungă, ci ceri pentru tine înţelepciune şi pricepere ca să judeci pe poporul Meu, peste care te-am pus să domneşti, înţelepciunea şi priceperea îţi sunt date. Îţi voi da, pe deasupra, bogăţii, averi şi slavă, cum n-a mai avut niciodată nici un împărat înaintea ta, şi cum nici nu va mai avea". Aceste cuvinte pline de har dumnezeiesc sunt dovada de necontestat a faptului că înţelepciunea este dar dumnezeiesc. Astfel, pentru a fi beneficiarul priceperii şi a înţelepciunii trebuie să le cauţi, dar şi să le ceri.

Homer afirma: "Nu sunt de dispreţuit falnicele daruri ale zeilor; ei singuri le dau şi nu muritorii; şi le pot lua după placul lor". Aforismul lui Homer este pertinent şi în acelaşi timp plăcut, mă rog cel puţin pentru auzul fin al unui artist sau filozof, însă ceea ce doresc a evidenţia este că, prin coroborarea textului citat mai sus cu cel scripturistic, reuşim să înţelegem faptul că "Înţelepciunea este un dar Dumnezeiesc". Preţuirea acesteia rezidă şi din însuşi faptul că deşi împărat fiind, Solomon, cu toate că dispunea de toate cele de trebuinţă unei vieţi îmbelşugate pline de desfătări el cere ceva ce pentru omul angrenat în realul vieţii limitate pare a fi desuet şi anume: înţelepciunea, priceperea şi cunoaşterea. Ceea ce a cerut acest împărat de la însuşi Creatorul Universului este adevărata comoară care ne călăuzeşte paşii înspre Tatăl Nostru.

Proverbele lui Solomon din Vechiului Testament cred că pot fi considerate un codex de căi înspre dobândirea a ceea ce puţini caută cu ardoare: "viaţa".

Fiind binecuvântat cu darul cerut de la Înţelept, acest fericit ne transmite prin cuvintele gurii sale, dar insuflate de Duhul Sfânt, adevărate pilde din viaţă, necesare contemporanilor săi, dar şi nouă celor din prezent care vrem să dobândim cele nevăzute.

Împăratul Solomon nu se limitează doar la enumerarea acestor căi, ci dimpotrivă acesta recurge la reliefarea atât a beneficilor, cât şi a pagubelor cauzate de absenţa ei.

Capitolul I, versetul 7 din Pildele lui Solomon conţin cuvinte pline de Duh Sfânt şi anume: "Frica de Domnul este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura".

Ceea ce vrea să transmită autorul este că: "Frica de Dumnezeu, (în sens metaforic) este începutul înţelepciunii". Înţelepciunea ne îndrumă înspre cunoaştere, care transpune omul la ceea ce era înainte de alunecarea în păcat şi anume o unitate deplină cu frumosul, cu armonia, cu universul.

Acest înţelept aproape că ne ia de mână şi ne atrage cu puterea cuvântului înspre căutarea înţelepciunii, dorind ca şi noi să fim beneficiarii a ceea ce el a primit de la Stăpânul Lumii. Prin aceste Pilde, Solomon urmăreşte ca şi fraţii lui - poporul evreu, dar şi neamurile să alerge în întâmpinarea înţelepciunii, îndemnându-ne să ne deschidem mintea şi să pricepem că Dumnezeu este viaţa, să ne deschidem ochii şi să privim frumuseţea, să ne deschidem inima şi să-i simţim iubirea nemărginită.

Rodul darului divin cunoaşterea, pe care mulţi dintre noi o căutăm, puţini o găsim şi o mică parte reuşim să o păstrăm, este transpunerea făpturii umane în sentimentul stării de fericire. Dar, pentru a primi înţelepciunea, este imperativ ca noi să o cerem de la Tatăl, dar şi să o căutăm. Acest dar ne fereşte de ispitele cele dulci ale acestei lumi, călăuzindu-ne mereu paşii înspre păzirea poruncilor, privind binecuvântările Celui de Sus. Solomon ne îndeamnă să ne ferim de răutate, lenevie, desfrânare şi să urmăm calea unei bune vieţuiri care ne face să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi de folos semenilor noştri.

Absenţa darului nu trezeşte omul din starea de somnolenţă în care se află şi astfel nu participă la viaţa la care a fost chemat. Omul, preocupat atât de firescul lumii văzute, de satisfacerea propriilor plăceri, de agonisirea averilor, cât şi de căutarea slavei deşarte este legat la ochi să nu poată vedea desluşit că nu acestea reprezintă lucrurile esenţiale ale vieţii. Dimpotrivă adevăratele comori ale vieţii sunt: dragostea, dărnicia, milostivirea etc., care ne fac sufletul nobil şi ne fac să fim asemenea Lui. Creaţia lipsită de Darul Înţelepciunii este condamnată lumii grijilor şi necazurilor, iar în cele din urmă morţii.

Înţelepciunea, odată oferită în dar de Dumnezeu, responsabilizează pe donatar faţă de cel de la care a primit-o, dar şi faţă de aproapele său, îndemnându-l să fie atent, să nu se lase ispitit de păcat, ci dimpotrivă să fie plin de virtute şi de credinţă şi astfel să fructifice darul primit.

Cuvintele pline de Duh Sfânt, grăite prin gura profeţilor fac să vibreze simţămintele noastre cuprinse de amorţeala păcatelor care sufocă firescul traseu pe care creaţia trebuia să-l aibă şi anume acela de a fi în permanenţa comuniune cu Dumnezeu. Fiind binecuvântaţi cu darul înţelepciunii, oferă pilde de urmat în vederea îndepărtării omului de pe calea care duce spre făptuirea păcatului şi ne îndrumă prin cuvintele pline de iubire, iar uneori şi prin cuvinte ameninţătoare înspre dobândirea virtuţii.

Alături de profeţi, nu-i putem da uitării nici pe sfinţii apostoli, aleşii lui Hristos, care din simpli muritori au cules cununa de câştigători în lupta împotriva păcatului. Prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli în ziua Cinzecimii, aceşti minunaţi propovăduitori ai adevărului au dobândit darurile de care se bucură şi Sfinţii Îngeri: înţelepciune, putere de a tămădui, de a învia pe cei morţi, de a vorbi în limbi etc.

Sfântul apostol Pavel, cel care din prigonitor al creştinilor ajunge cel mai râvnit propovăduitor al Cuvântului, dezvăluie în scrierile sale înţelepciunea cu care a fost învrednicit de către Dumnezeu spre a împlini lucrarea la care a fost chemat. Sfântul Pavel în Întâia Epistolă a sa către Corinteni, în capitolul 2 arată deosebirea existentă între Înţelepciunea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lumii. Înţelepciunea creştină, potrivit Sfântului Pavel nu este o înţelepciune pentru veacul acesta şi nici pentru fruntaşii veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni, cap.I, versetul 6).

Apostolul Pavel ne conduce paşii spre înţelepciunea lui Dumnezeu, care s-a descoperit ucenicilor prin Duhul Sfânt. Aşadar, putem să înţelegem faptul că înţelepciunea dăruită de Dumnezeu nu are de a face cu înţelepciunea lumii, ci dimpotrivă este superioară, călăuzindu-l pe om înspre comuniunea cu Absolutul.

2. ÎNŢELEPCIUNEA CA EXPERIENŢĂ DE VIAŢĂ

"Multe căi pot părea bune omului, dar la
urmă se văd că duc la moarte".
(Pildele lui Solomon 1, 12.)

O definire nepretenţioasa a înţelepciunii ar fi că aceasta este o virtute a integralităţii: "e capacitatea spiritului de a locui clipă de clipă fiecare parte a corpului şi disponibilitatea corpului de a se lăsa locuit - fără interminenţă de un principiu superior". (Andrei Pleşu, "Minima moralia").

Definind înţelepciunea în acest fel, putem remarca nobleţea acestui "dar". Spre deosebire de "înţelepciunea ca dar Dumnezeiesc", există şi o altă înţelepciune şi anume: experienţa de viaţă. Această înţelepciune priveşte firescul vieţii, preocupându-se de efemeritatea lucrurilor desuete. Omul angrenat în profan - real este limitat în ceea ce priveşte cunoaşterea rostului vieţii din această lume. Incapacitatea de a depăşi ceea ce este perceptibil ochiului uman (firescul) şi de a se orienta spre lumea sacră îi limitează existenţa la aceea de rob şi nu de domn.

Oamenii cred că odată cu înaintarea în viaţă, adică la bătrâneţe, sunt proprietari ai înţelepciunii, deoarece au trecut peste ei atât cele bune, cât şi cele mai puţin bune şi astfel cred că pot îndruma pe tânărul care păşeşte în viaţă înspre o cale care conduce omul la fericire. Căile pe care aceşti "înţelepţi" le întipăresc în mintea aproapelui duce de cele mai multe ori la necazuri, dureri, dezamăgiri şi chiar la moarte. Viaţa de zi cu zi ne-a arătat care este beneficiul acestei înţelepciuni şi anume: educaţie profesională - profesie - casă - boală - singurătate - moarte, iar dacă acestea sunt avantajele acestei înţelepciuni, prefer să cad în genunchi, să plec capul şi să rog pe Tatăl să-mi dea înţelepciunea cea dătătoare de "viaţă".

Preocupările pentru nevoile zilnice ne îndepărtează de la calea adevăratei înţelepciuni şi ne orbesc privirea de la calea Luminii.

"Înţelepciunea ca experienţă de viaţă" în absenţa unei relaţii profunde cu Dumnezeu este asemenea unei mări lipsite de bogăţia faunei acvatice, datorită absenţei unei fiinţe superioare care să-i dea naştere, să o ocrotească şi să o îndrume. De dorit ar fi fost ca aceşti înţelepţi care se laudă cu propria lor "înţelepciune ca experienţă de viaţă" să înveţe de la adevăraţii înţelepţi ceea ce este adevărul pentru a pune frâu poftelor, dorinţelor, mâniilor etc. ca în acest mod să înţeleagă că înţelepciunea lor este asemenea unei mici pietre aruncate într-o mare, adică aproape inexistentă.

Pe lângă "înţelepciunea ca dar Dumnezeiesc", care se dăruieşte celor a căror râvnă este îndreptată înspre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, "înţelepciunea ca experienţă de viaţă" este rodul trudei, al durerii.

Psalmul 127, versetele 1 şi 2 din Vechiul Testament spun: "Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte. Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, căci prea iubiţilor Lui El le da pâine ca în somn". Aceste versete arată puterea şi purtarea de grijă a Celui Atotînţelept faţă de cel cu frica de Dumnezeu. Mântuitorul Isus Cristos a spus: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte lucruri se vor adăuga pe deasupra". Prin cuvintele Scripturistice vedem limpede deosebirea fundamentală dintre cele două feluri ale înţelepciunii.

Înţelepciunea culeasă de făptura umană odată cu trecerea anilor este privită ca deşertăciune potrivit celor gândite şi scrise de către marele înţelept Solomon, care deşi se bucură de binecuvântarea Stăpânului, ajunge la concluzia că fiecare om are datoria să îndeplinească şi să păzească poruncile lui Dumnezeu (Eclesiastul, cap.XII, versetul 12). De asemenea, aceeaşi carte, în cap. XI, versetul 9, cuprinde următoarea pildă demnă de a fi urmată şi anume: "Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fi cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată". Aceste cuvinte pline de har Dumnezeiesc ne scot la iveală căile pe care trebuie să le urmăm şi care sunt realmente utile mântuirii sufletului nostru, alegând trăirea în comuniune cu El şi înţelegând că lucrurile din lumea văzută privează omul de cele pregătite de la întemeierea lumii, nouă ca fii ai Tatălui.

Andrei Pleşu, în "Minima Moralia", susţine ideea potrivit căreia "Absolutul nu poate coborî până la mărunta dăscăleală de care are nevoie inarticularitatea noastră de a evolua". Afirmaţia de faţă cred că este oarecum precipitată, deoarece nu ţine seama în momentul elaborării ei de oameni ca Moise, Solomon, Sfântul Pavel etc. care prin însăşi viaţa şi scrierile lor demonstrează dimpotrivă contrariul, adică implicarea directă a absolutului în vieţile acestor drepţi.

Îndreptarea privirii înspre lumea văzută - profană, ne face să ne amăgim de ideea că, având totul din punct de vedere material, putem deveni noi înşine dumnezei, înlocuindu-l pe Dumnezeul Cel Viu. Preocuparea pentru îmbuibarea propriului pântec ne privează de adevăratele bunătăţi - cele duhovniceşti.

Pentru cel care se consideră cu adevărat creştin, este imperativ să caute, să ceară, să cadă în genunchi în faţa altarului şi să se roage de Creator să-l binecuvânteze cu "darul înţelepciunii Dumnezeieşti", pe când cel care este călător în această viaţă, sau mai bine spus un "sac de lut", să-l imite pe cel care se bucură şi care este fericit de comuniunea cu Dumnezeiescul Tată.

SCURTE CONCLUZII

Concluzionând putem afirma că următoarele idei pot fi privite ca principii ale înţelepciunii, utile nouă celor care dorim să luam startul în cunoaşterea adevărului:

- Istoria poporului evreu dă numeroase mărturii ale "înţelepciunii ca dar Dumnezeiesc", marii oameni ai Vechiului Testament care au fost încoronaţi cu această mare binecuvântare din partea Celui Atotînţelept: patriarhul Moise, împăratul David, înţeleptul Solomon; profeţii Osea, Isaia, Ieremia, Ioan etc..

- Alături de cei amintiţi mai sus îi pomenim şi pe ucenicii Domnului, care după cum am văzut, din simpli muritori au ajuns moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor, ai vieţii veşnice.

Ideile care pot fi privite ca principii în dobândirea "înţelepciunii ca Dar Dumnezeiesc", sunt: ideea de-a o cere prin rugăciune de la Tatăl, ideea de-a o căuta şi ideea de-a o păstra. Toate acestea ne vor conduce la dobândirea şi păstrarea plinătăţii.

În ceea ce priveşte "înţelepciunea ca experienţă de viaţă", putem spune că aceasta limitează viaţa făpturii umane la lumea profană, privând-o de lumea sacră, lumea unde se regăsesc darurile duhovniceşti. Astfel omul este condamnat la o existenţă într-un cerc plin de necazuri, dureri, plânsete, moarte etc.

Depinde numai şi numai de noi ce alegem. Dacă dorim viaţa, alegem "înţelepciunea lui Dumnezeu", iar dacă vrem plăcerile lumii efemere, alegem înţelepciunea lumii.

Lecturi:10669
Inapoi la inceputul paginii

Comentarii

Laudat fie Isus si Maria!

Foarte buna diferentierea dintre aceste notiuni de intelepciune, diferentiere care articuleaza ca intelepciune doar interesul spre viata vesnica. De altfel si in Biblie, oriunde este folosit, este doar in acest sens apare, iar in sensul trecerii prin acesta viata, este adaugat mereu un element ajutator, de nuantare, precum (Intelepciune) “a acestui veac”, “a acestei lumi” etc; altfel spus, inteligenta, desteptaciune, istetime, smecherie…
Intelepciunea, deci, este doar in legatura cu Dumnezeu.

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme