Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Pătraşcu Dan
Teme: Spiritualitate, Teologie

Motto: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Lc. 2,14)

Praznicul Naşterii Domnului nu este un eveniment pe care îl retrăim, cu bucurie, an de an! Întruparea Cuvântului este un drum, un itinerariu! Momentul Naşterii Domnului face parte dintr-un itinerariu divin ce are ca scop mântuirea omului. Printr-un act de iubire pură, Dumnezeu se restrânge şi se coboară în întâmpinarea oilor pierdute prin intermediul întrupării, luând forma unei fiinţe extrem de plăpânde şi fragile: copilul nou născut. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză "valorile" seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, una dintre caracteristicile lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi minim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu, minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Această mişcare descendentă a divinităţii este, de fapt, o mişcare ascendentă a omului către Dumnezeu care îşi atinge punctul culminant prin moartea pe cruce şi Învierea din morţi a lui Isus Cristos. Prin urmare, Naşterea Domnului se situează la jumătatea drumului între Bunavestire (începutul mântuirii) şi Înviere (dobândirea mântuirii). Prin intermediul troparelor, condacelor, stihirilor, paremiilor acestor sărbători, liturgia bizantină cuprinde, într-un mod cât se poate de evident, acest aspect al planului mântuitor pe care Dumnezeu l-a dorit spre răscumpărarea omului.

Dincolo de acest itinerariu divin întrezărit anterior, Naşterea lui Cristos este şi pentru un om un itinerariu asemănător cu cel divin. Prin această afirmaţie nu dorim să susţinem maxima conform căreia "drumul este ţelul", ci să arătăm că praznicul Naşterii Domnului nu este un punct final al căutărilor omeneşti, aşa cum acesta este de regulă perceput. Aş îndrăzni să spun că itinerariul spiritual omenesc al Naşterii Domnului este după "chipul şi asemănarea" itinerariului Divin. Omul este chemat, prin postul Naşterii Domnului, să iasă din el spre a porni un pelerinaj spiritual către ieslea din Betleem pentru a-l întâlni personal pe Dumnezeu întrupat. Această întâlnire tainică nu este ţelul pelerinajului, ci transformarea acestuia într-un itinerariu calitativ superior: acela al convertirii. Întâlnirea cu pruncul Isus este prilejul unei convertiri interioare ce repune omul pe drumul ascendent al îndumnezeirii.

Cuvântul lui Dumnezeu, înveşmântat în cuvintele Sfintei Scripturi, ne vorbeşte despre acest pelerinaj spiritual al omului către Betleem şi de la Betleem către Dumnezeu prin intermediul povestirii despre cei trei magi. (Mt. 2, 1-12). Cheia de boltă a acestei povestiri biblice este faptul că, după întâlnirea cu Dumnezeu întrupat, cei trei magi se întorc înapoi în ţara lor PE UN ALT DRUM! Acest amănunt, cel mai adesea trecut cu vederea, denotă faptul că o autentică întâlnire cu divinitatea atrage după sine o convertire a inimii, o schimbare fundamentală a vieţii, o pornire pe un alt drum al vieţii. Desigur, din punct de vedere istoric, cei trei magi s-au întors pe alt drum ca să evite o altă întâlnire cu regele Irod, însă, din punct de vedere simbolic, acest detaliu este extrem de relevant, deoarece revelă o chemare a omului de a porni pe drumul îndumnezeirii. Umanizarea lui Dumnezeu ne cheamă, neîncetat, spre îndumnezeirea omului.

Pasajul evanghelic ce îi are ca protagonişti pe cei trei magi, relevă, cel puţin, încă o posibilă interpretare ziditoare. Dacă analizăm bine aceste personaje, ne dăm seama că ele nu aveau nici cea mai mică tangenţă cu cultura iudaică sau cu profeţiile Vechiului Testament. Ei au urmat steaua! Erau astronomi, sau chiar astrologi. Acest detaliu este de o importanţă covârşitoare, întrucât denotă faptul că Dumnezeu poate folosi orice element din viaţa noastră spre a ne conduce la Cristos, adică la mântuirea noastră. Cei care îl caută în mod autentic pe Cristos, chiar şi prin intermediul ştiinţei, ajung, în cele din urmă, la El.

Faptul că aceşti trei magi erau înţelepţi, echivalentul oamenilor de ştiinţă ai zilelor noastre, ne dă posibilitatea de a interpreta prezenţa celor trei magi în faţa Dumnezeirii drept fiind o alegorie pentru adevăratul raport care trebuie să existe între credinţă şi ştiinţă. Magii au urmat ştiinţa lor, dar au urmat-o sincer fără prejudecăţi, şi au ajuns la Cristos. Prin urmare, orice om de ştiinţă, filosof sau cărturar trebuie să îşi urmeze propria ştiinţă într-un mod sincer şi inocent, iar Dumnezeu îl va conduce spre întâlnirea personală cu El. Acest aspect ne arată ca drumul parcurs nu poate fi niciodată un scop în sine, dar şi că, în aceeaşi măsură, drumul poate deveni un izvor de zidire sufletească atunci când este parcurs în vederea unui ţel înalt precum întâlnirea cu Dumnezeu. Din punct de vedere exterior, pot exista mai multe drumuri spre Dumnezeu, dar din punctul de vedere al interiorităţii umane, drumul poate conduce la Dumnezeu doar dacă trece prin convertirea din faţa ieslei, acolo unde Dumnezeu ne vorbeşte prin plânsul unui copil înfrigurat, în a cărui lacrimi este materializată amărăciunea lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii, dar şi bucuria mântuirii.

Lecturi:2690
Inapoi la inceputul paginii