Credinţa noastră, viaţa noastră

Autor: Fodoruţ Florin
Teme: Teologie

Creîndu-l pe om, Dumnezeu îi acordă o primă misiune, aceea de a cunoaşte plantele şi animalele din Eden şi de a le da un nume (cf. Gen. 2, 19). Prin acest prim angajament înţelegem faptul că omul este chemat să intre într-un raport de cunoaştere şi comuniune cu creaţia. Omul este chemat să aibă o experienţă personală cu elementele creaţiei, iar fructul acestei experienţe este cuvântul. De acest fruct al primei experienţe umane Dumezeu se va folosi pentru a-şi transmite mesajul mântuitor.

Îndemnul mesajului mântuitor nu se rezumă doar la cunoaşterea creaţiei ci omul este chemat să cunoască Tainei lui Dumnezeu. Dacă natura lucrurilor poate fi cuprinsă, într-o masură mai mică sau mai mare de către inteligenţa umană, natura lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă de mintea omenească. Astfel vorbirea despre Dumnezeu - theologia - întâlneşte o primă problemă legată de limbaj. Ce limbaj trebuie să adopte teologia atunci când îşi pune în practică misiunea sa? Faptul că limbajul teologic modern este unul foarte apropiat de limbajul ştiinţific, este un dat greu de contestat. Cu toate acestea anticii aveau păreri diferite şi ar fi util să ascultăm câteva mărturii.

Pentru Platon theologia se ocupă cu zeii, in timp ce de lucrurile cereşti, semidivine, se ocupă meteorologia[1]. Ceea ce ne intereseza din accepţiunea platonică este că: teologia este sarcina esenţială a poeţilor, în timp ce meteorologia este in sarcina înţelepţilor.

Aşadar, pentru a putea vorbi despre zei trebuie sa fii poet! Faţă de aceştia Platon demonstra o mare stimă[2]. Şi pentru Aristotel teologia este strâns legată de îndeltnicirea poeţilor[3], chiar daca adjectivul teologic are aici un sens nou, deoarece este aplicat disciplinei ce se ocupa cu fiinţa în sine. Pentru medievali, însă, teologia începe să fie conceuta ca scietia de Deo. Folosirea termenului ştiinţă pentru teologie o va duce cu timpul într-o direcţie în care dimensiunea ei poetică/narativă/sugestivă se va estompa treptat.

Cu timpul, teologia va asuma stilul gândirii-discurs, cum l-ar chema Lyotard[4]. Un stil foarte apropiat de cel al ideologiei care trasează piste de gândire limpezi, seducătoare pentru minte şi care in ciuda imaginilor, o conduc departe de fantezie si de imaginaţie într-un loc obiectivant care dă senzaţia că se apropie de adevăr. Astfel totul apare triumfător de clar iar ideile se construiesc ordonat într-o arhitectură care face să jubileze gândirea, care la rândul său, se mişcă agil, după reguli clare, difuzând lumină şi claritate. Nu mai exista nici dubii nici întrebări şi, în mod paradoxal, nu mai sunt nici cuvinte! Fără curiozitate şi fără patimă este greu sa asculţi rezonanţele interioare. Dacă acest tip de abordare este esenţial pentru anumite discipline, in teologie este ineficient.

Poate apariţia romanului nu este altceva decât o eliberare a sufletului omenesc de tehnicismul in care cazuse teologia. Aceasta ar fi trebuit sa rămână conştientă de faptul ca are de a face cu inefabila Taina a lui Dumnezeu şi a omului precum şi cea a Dumnezeului-Om. În acest sens ar fi trebuit să prefere şi să continue să cultive un limbaj apropriat, adică unul poetic, metaforic, aluziv in favoarea celui ştiinţific, categoric, conclusiv.

Creştinismul patristic a practicat, cultivat şi conservat un astfel de limbaj în teologie. În sprijinul acestei afirmaţii aducem mărturia sfântului Grigore Teologul. Pentru acesta accesul la "muntele" teologiei este interzis sofiştilor şi "mânuitorilor" de concepte raţionale gratuite. În viziunea sa teologii nu ar trebui sa fie doar erudiţi şi iubitori ai dialecticii conceptelor, ci să fie şi capabili "să asculte cuvinte de neauzit" aşa cum au facut-o Ilie, Moise şi Pavel. In sens pozitiv, teologul trebuie să posede un atribut specific:

[...] Nici o minte nu a înţeles pe deplin natura lui Dumnezeu şi nici un cuvânt nu a cuprins-o în întregime. Dar ca prin umbră, pornind de la naturile ce sunt în jurul Lui, reuşim să încropim o imagine întunecată, firavă şi compusă din diferite elemente. Aşadar, după părerea noastră cel mai bun teolog nu este cel care a descoperit totul [...], ci acela care a reuşit să-şi imagineze mai mult decât altul, să adune în inima lui într-o măsură mai mare o imagine a adevărului sau o umbră sau oricum am numi-o[5].

Astfel, după părerea exprimată de Grigore Teologul în textul citat, teolog este cel care reuşeşte cel mai bine să vorbească prin imagini, folosindu-se, în primul rând, de facultatea imaginativă ( a nu se înţelege facultatea fantezistică!). Optarea pentru acest tip de limbaj este fundamentată teologic pe absoluta transcendenţă a naturii divine. Rezultatul unei astfel de incursiuni este o imagine, un peisaj, o naraţiune metaforică formată din elemente ale experienţei avute cu naturile sub-divine, configurabile categorial. De aceea, pentru teolog, este important ca să fi primit "darul reprezentării" (phantasthê pléon), peste media oamenilor. E greu să înţelegem cu exactitate în ce constă această facultate, însă rămâne ideea că este vorba de o misiune personală de a sluji Domnului prin intermediul cuvintelor în stilul poeţilor antici. Nu este dat tuturor să fie teologi, aşa cum nu este dat oricui să fie poet. Cert este că cele două îndeletniciri adesea se întrepătrund.

Este vorba de o tensiune, de o chemare, de o muză pe care sufletul o percepe fără să simtă nevoia de a-i defini obârşia/"de ce-ul". Vorbim de aceeaşi simţire trăită atât de teolog cât şi de poet care îi face să se asemene aşa de mult. În viziunea lui Grigore Teologul există un primat al carismei în faţa de însărcinării instituţionale, o prioritate a tensiunii existenţiale în faţa de îndatoririi ministeriale.

Atât poetul cât şi teologul, în viziunea sfântului Grigore Teologul, ar trebui să experimenteze o tensiune interioară cauzată de faptul că se simt în serviciul unei instanţe externe: muza în cazul poetului şi Cuvântul în cazul teologului. Atât muza cat şi Cuvântul atrag pe cel "ales" într-un dans comunicativ din care poetul/teologul iese vrajit şi nu poate face altceva decât să înceapă să istorisească[6].

Odată avută experienţa "misterului cuvântului"[7], de care vorbeşte sfântului Grigore, teologul se simte un slujitor al acestuia legat pe veci. Este vorba, într-un anumit sens, despre experienţa "limitei", deoarece tot ceea ce se întâmplă la picioarele "muntelui" lui Dumnezeu (slava acestei lumi) nu mai este în măsură nici să seducă nici să amăgească pe teolog. Rolul său nu va mai putea fi altul decât acela de a cânta, povesti şi de a continua să se minuneze de tot ceea ce i se dezvăluie: " îmi spăl mâinile în nevinovăţie şi aşa înconjur altarul Tău Doamne/ Ca să izbucnesc în mulţumiri şi să istorisesc toate minunile Tale" (Ps. 26, 6-7).

Note

[1] Republica II, 379a 5; Fedro 270a.

[2] Fedro 244a ss.

[3] Metaphisica, B4, 1000a 9.

[4] Lyotard, J. F., «La scrittura riflessiva», in Filosofia 94, Bari, Laterza, 1995.

[5] Orazione 30, 17.

[6] Cf. Carmine II, I, 13, v. 19.

[7] Orazione 6, 5

Lecturi:2642
Inapoi la inceputul paginii