Octombrie 2006

Viaţă cotidiană la Colegiul Urban de Propaganda Fide la jumătatea secolului al XVIII-lea

Autor: Nedici Radu
Teme: Istorie

Importanţa Colegiului Urban de Propaganda Fide a fost recunoscută şi subliniată de toţi cercetătorii care s-au preocupat de istoria Bisericii Române Unite. Interesul acesta nu a mers însă spre o reconstituire a ceea ce însemna viaţa în Colegiul Urban pentru tinerii greco-catolicii aflaţi acolo la studii la jumătatea secolului al XVIII-lea şi nici spre o înţelegere a ceea ce putea însemna pentru aceştia experienţa romană. Pentru că mai mult decât un plan de studii şi o diplomă obţinută la finalul a patru ani, Colegiul Urban trebuie imaginat ca un întreg univers din care alumnii ardeleni deveneau parte.

Încercăm de aceea să investigăm această realitate. Ce însemna să fi alumn al Propagandei la mijlocul secolului XVIII, mai precis în deceniile patru - şapte ale veacului, perioadă spre care se îndreaptă atenţia noastră? Dincolo de studii, cum era viaţa lor de zi cu zi? Ce mai putem recupera din mărturiile documentare păstrate în arhiva Congregaţiei pentru a cunoaşte cum va fi fost aceasta? Înţelegem şi acceptăm riscul de a nu putea oferi decât felii dintr-o realitate mult mai complexă.

Colegiul de Propaganda Fide

Conform estimărilor efectuate pentru secolul al XVIII-lea, din cei 40-60 de alumni pe care îi găzduia Colegiul Urban în fiecare an, majoritatea proveneau din Orientul creştin[1]. Acceptarea începând cu jumătatea deceniului al patrulea a trei alumni aparţinând diecezei de Făgăraş se înscrie pe aceeaşi linie de interes. Spre deosebire însă de colegii lor, care depind de disponibilitatea unor locuri finanţate din sumele testate de donatori pioşi, alumnii ardeleni sunt beneficiarii unui proiect cultural susţinut de episcopul Inocenţiu Klein şi de împăratul Carol al VI-lea. După un eşec iniţial înregistrat în anul 1737[2], grupele de bursieri greco-catolici din Transilvania se succed cu ceva mai multă regularitate abia din 1740, permiţând să-şi definitiveze studiile unor viitoare personalităţi ale Blajului, aşa cum sunt Petru Pavel Aaron, Grigore Maior sau Filotei László.

Odată acceptaÅ£i în Colegiul Urban, alumnii ardeleni devin parte a unei comunităţi cu reguli de viaţă specifice. ÃŽntr-o instituÅ£ie care grupează laolaltă studenÅ£i provenind din atâtea spaÅ£ii culturale diferite, cea care aduce nota de omogenitate este desigur credinÅ£a catolică. Astfel, printr-o scrisoare din noiembrie 1736 episcopului Klein i se aduce la cunoÅŸtinţă faptul că în cadrul Colegiului Urban se trăieÅŸte în comuniune cu ritul latin ÅŸi că deci alumnii proveniÅ£i din dioceza sa vor trebui să accepte folosirea azimei ÅŸi să respecte calendarul liturgic roman[3]. ÃŽn acelaÅŸi timp însă, pentru a oferi o pregătire adecvată ritului de care aparÅ£ineau ÅŸi pentru a păstra contactul cu naÅ£iunea din care proveneau, cardinalii din CongregaÅ£ie au hotărât să acorde alumnilor permisiunea de a vizita bisericile “naÅ£ionale” din Roma[4]. ÃŽn cazul studenÅ£ilor ardeleni, aceÅŸtia au fost repartizaÅ£i, conform solicitării imperiale din 1737[5], bisericii greceÅŸti a Sfântului Atanasie, unde de altfel vedem că primesc ordinele sacre[6].

Nu ne vom opri în acest articol asupra cursurilor pe care le urmau alumnii ardeleni. Aceştia par să fi fost nişte studenţi corecţi şi atât, din moment ce nu regăsim numele nici unuia dintre ei pe relativ numeroasele proteste redactate în epocă de colegii lor mai contestatari, fie pentru a solicita introducerea în programă a studiului unor limbi străine, fie din cauza nemulţumirii faţă de programul prea încărcat[7]. Ne interesează în schimb efectele care decurg din programul de studii al Colegiului Urban. Aşa cum spuneam, orarul prea încărcat este acuzat de o parte a studenţilor de aici. Programul unei zile obişnuite cuprindea, conform descrierii lăsate de o comisie de anchetă din prima jumătate a secolului, cursuri de teologie morală, care alternau cu studiul Sfintei Scripturi sau cu istoria ecleziastică, apoi teologie controversistă şi scolastică. Toate aceste cursuri aveau o structură comună de desfăşurare, cu o dictare, urmată de o explicare a lecţiei şi în fine de repetarea acesteia de către studenţi. Conducerea Congregaţiei tratează cu foarte multă seriozitate această problemă, considerându-se că dictările prea lungi şi lipsa unor pauze adecvate conduc la epuizarea fizică a elevilor.Episcopul Grigore Maior De aceea în anii 1740 cardinalii hotărăsc achiziţionarea unei vile la Albano, care să se adauge astfel viei folosite încă de la începutul secolului ca refugiu în afara Romei şi loc de relaxare[8]. Fără îndoială că în timpul anului scolastic prilejurile de distracţie erau mult mai rare, cu atât mai mult cu cât ieşirile din Colegiu par să fi fost destul de strict controlate. Marile sărbători ofereau însă o astfel de ocazie şi avem o mărturie în acest sens chiar cu referire la viitorul episcop Grigore Maior. În iulie 1743 el adresează o plângere prefectului Congregaţiei în legătură cu pedepsirea sa nejustificată de către unul din prefecţii de studii care îi era ostil. Acuzat de acesta că ar fi părăsit pe ascuns Colegiul şi ar fi petrecut noaptea în oraş, Grigore Maior se apară declarând că în realitate se urcase pe terasă pentru a privi focul de artificii cu ocazia Sfinţilor Petru şi Pavel şi de aceea nu a fost găsit în dormitor[9]. Nu ştim cum s-a încheiat întreaga problemă, dar putem bănui că aceasta nu a avut urmări pentru studentul Maior.

Atenţia cardinalilor pentru sănătatea tinerilor care le sunt încredinţaţi pe perioada studiilor nu scuteşte totuşi Colegiul de episoade neplăcute sau de-a dreptul tragice. Decesul unui alumn egiptean în 1751, care a provocat nu doar o anchetă foarte severă, ci şi exprimarea unei emoţii foarte intense în rândul colegilor săi, este doar cazul cel mai bine cunoscut[10]. Nu mai puţin dureroasă trebuie să fi fost pentru mica comunitate transilvăneană vestea că Ambrozie Szadi a căpătat o afecţiune pulmonară care îi punea mari probleme în vara anului 1767. Durerile de piept par de altfel să fie diagnosticul cel mai comun pus de către medicii Colegiului Urban, care le explică tocmai prin programul de studii prea încărcat al elevilor. Prin nota din 28 iulie 1767 prefectul Congregaţiei admite cererea făcută de alumnul ardelean şi susţinută de episcopul Rednic de a i se permite întoarcerea în patrie, în speranţa ca aerul natal să îl însănătoşească[11].

Un document databil în ultima parte a anilor 1730 ne permite să privim şi mai în detaliu viaţa cotidiană a Colegiului Urban. Este vorba de o listă cuprinzând mâncărurile care trebuiau servite studenţilor de aici[12], gândită astfel încât să răspundă atât calendarului liturgic, dar şi limitelor financiare disponibile. Problema pare să îi fi preocupat în mod deosebit pe cardinali, care au dezbătut-o în mai multe întruniri, aşa după cum reiese din chiar titlul documentului. Acesta este împărţit în mai multe capitole, fiecare corespunzând unui moment din an definit în raport cu postul. Astfel, în zilele când nu se ţine post se stabileşte că pentru felul introductiv poate fi pregătită carne cu sos, ficat, carne dată prin pesmet sau stufat, precum şi orice altă reţetă asemănătoare, avându-se în vedere ca fiecare porţie să aibă aproximativ 100 de grame. La marile sărbători meniul acesta este suplimentat cu o porţie diferită de cea obişnuită. Pentru seară felul introductiv cuprinde bucate mai uşoare, fie o salată, fie o supă de carne sau de legume care se servesc alături cu crutoane. Felul întâi poate consta din nou dintr-o supă de legume sau cu tăiţei, o mâncare de orez, de grâu sau de varză cu bucăţele de carne, iar cardinalii doresc ca reţetele mai gustoase să fie pregătite în zilele de sărbătoare. Pentru felul principal fiecare student primeşte 150-200 de grame de carne de vită dimineaţa şi seara în zilele de duminică şi luni, respectiv 300-350 de grame lunea, marţea şi miercurea. Seara există un desert, constând fie din brânză, fie din fructe. În plus, se hotărăşte ca cel puţin o dată pe zi să se dea o gustare de fructe proaspete, specifice anotimpului. În zilele de ouă, felul introductiv constă din spanac, varză, conopidă, brânză, scoici sau ouă. Pentru felul întâi se recomandă mâncăruri pe bază de orez, grâu şi legume. Ouăle reprezintă desigur felul principal, acestea fiind pregătite în moduri cât mai diferite. Desertul poate fi din nou compus din brânză sau din fructe. În zilele de peşte felul introductiv poate să constea din anşoa, caviar, ton în ulei sau sărat, scoici, dar şi din smochine sau pepene în sezonul acestora. Felul întâi este ca şi în restul timpului bazat pe orez şi diverse mâncăruri de legume. Peştele revine în schimb la felul principal, unde se recomandă să se pregătească chefal, lup-de-mare, lin, sardine, aterine, caracatiţă sau sepie, fiecare porţie trebuind să aibă aproximativ 300 de grame. Pentru perioadele de post felul introductiv urmează două modele, unul adaptat studenţilor care beneficiază de dispensă şi care constă dintr-o salată şi un peşte - fie anşoa, fie ton în ulei - iar cel de-al doilea mai strict, reprezentat de conopidă, varză sau gogoşi. Felul întâi poate fi o mâncare de grâu, orez, linte sau legume. Felul principal este format din peşte, urmând reţetele corespunzătoare acestuia. Desertul cuprinde atât fructe proaspete, cât şi uscate, aşa cum ar fi nucile, smochinele, castanele, alunele sau chiar măslinele. Cardinalii Congregaţiei stabilesc şi o serie de reguli speciale pentru marile sărbători. Conform acestora, în ziua de Crăciun şi în ultima seară de carnaval studenţii trebuie să primească un sfert de găină în plus faţă de raţia obişnuită. De restul marilor sărbători se stabileşte că bucătarii Colegiului pot cheltui cu până la 15 monede de argint mai mult decât într-o zi obişnuită. De asemenea, de mese mai bogate au parte studenţii şi în zilele pe care le petrec la via Congregaţiei de lângă Roma. Un eveniment cu totul special îl reprezintă ziua de Epifanie, care este în acelaşi timp sărbătoarea Colegiului, când sunt invitaţi la masă cardinali şi episcopi şi când se permite să se cheltuie cu 10 scuzi mai mult decât în mod normal. Ultimele paragrafe din listă sunt rezervate băuturilor care se pot servi, cardinalii hotărând ca fiecare student să primească dimineaţa câte un pahar de vin, iar la prânz şi seara câte o carafă şi jumătate de o jumătate de litru.

La o primă vedere, realitatea pe care am încercat să o surprindem mai sus ar putea părea un subiect prea puţin serios, atât timp cât există încă multe alte lucruri care se cer lămurite. Interesul pentru viaţa cotidiană nu este însă doar o modă istoriografică a ultimelor decenii. Aşa cum am avut ocazia să arătăm, în epocă nu există o demarcaţie precisă între ceea ce omul modern ar putea considera ca fiind aspecte importante şi aspecte mai puţin importante. Aceiaşi cardinali aflaţi la conducerea Congregaţiei de Propaganda Fide care corespondează cu monarhii Europei sunt şi cei care reglează în cele mai mici detalii viaţa comunităţii din Colegiu. O instituţie de învăţământ în care la jumătatea secolului XVIII găsim şi studenţi greco-catolici proveniţi din Transilvania. Toate acestea pot avea aerul unor fapte banale, dar ele ne ajută să ne apropiem şi să îi cunoaştem mai bine pe cei de acum două veacuri şi jumătate.

Radu Nedici este masterand al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti.


[1] Joseph Metzler (coord.), Sacrae Congregationis de Propaganda Fide Memoria Rerum. 350 anni a servizio delle missioni 1622-1972, vol. II (1700-1815), Roma-Freiburg-Wien, 1972, p. 288.

[2] Francisc Pall, Åžtiri noi despre primii studenÅ£i trimiÅŸi de la Blaj la Roma, în “Apulum. Acta Musei Apulensis. Arheologie - Istorie - Etnografie”, anul XVII (1979), p. 469-476.

[3] Copie a scrisorii adresate nunÅ£iaturii de la Viena în Archivio Storico della Congregazione per l’Evangelizzazione dei Popoli o “de Propaganda Fide”, Vatican, Lettere e Decreti della Sacra Congregazione e Biglietti di Monsignor Segretario, vol. 143, f. 289r. - 291r.

[4] J. Metzler, op. cit., p. 291-292.

[5] Scrisoarea nunÅ£iului apostolic vienez din 5 ianuarie 1737 în Archivio Storico della Congregazione per l’Evangelizzazione dei Popoli o “de Propaganda Fide”, Vatican, Scritture riferite nei Congressi, Seconda Serie, Collegio Urbano, vol. VI, f. 185r. - v.; 188r - v.

[6] Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aaron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902, p. 4.

[7] J. Metzler, op. cit., p. 292-293.

[8] Ibidem, p. 285; 292-293; 294.

[9] Archivio Storico della Congregazione per l’Evangelizzazione dei Popoli o “de Propaganda Fide”, Vatican, Scritture riferite nei Congressi, Seconda Serie, Collegio Urbano, vol. VII, f. 165r.; 166v.

[10] J. Metzler, op. cit., p. 296.

[11] Archivio Storico della Congregazione per l’Evangelizzazione dei Popoli o “de Propaganda Fide”, Vatican, Scritture riferite nei Congressi, Seconda Serie, Collegio Urbano, vol. VIII, f. 321r.

[12] “Tariffa per gl’Alunni del Collegio de Propaganda Fide essaminata in piú Congregationi” în Archivio Storico della Congregazione per l’Evangelizzazione dei Popoli o “de Propaganda Fide”, Vatican, Scritture riferite nei Congressi, Seconda Serie, Collegio Urbano, vol. VI, f. 153r. - 155v.

Lecturi:3366
Inapoi la inceputul paginii

Impartasiti-ne opinia Dvs

Opinia Dvs:

Teme